sâmbătă, 2 iulie 2011

Omul din cutie

  Tot oraşul vorbea despre el, dar nimeni nu ştia cum arată, ori cum îl cheamă, aşa că îi spuneau Omul din Cutie. Trecea pe lângă ei şi îi saluta, mişcând cutia respectuos şi mormăind câteva cuvinte. Aceştia îi răspundeau, dând din cap de sus în jos, de jos în sus,  de la dreapta la stânga, ori de la stânga la dreapta, depinde ce rang, ori religie aveau, câţi bani aveau în cont ori la ciorap, unde îşi petreceau vacanţele, câte perechi de pantofi schimbau pe an. 
Omul nu-i cunoştea pe nume, dar îi deosebea după salut şi aşa ştia şi ce rang are fiecare. Avea o singură prietenă, o pisicuţă, dar şi pe ea o ţinea tot într-o cutie. De mic i se tot spusese că e bine să stai cuminte, în locul tău, să nu superi pe nimeni. Crescând, şi-a dat seama că, oricât ar încerca, cineva tot se supăra pe el. Din acest motiv, a început să creadă că e vina lui. Ori e prea urât, ori prea prost şi neîndemânatic, ori e ghinionist...Ca să nu mai supere pe nimeni, şi-a lăsat familia şi s-a mutat într-o cutie. Aşa cum melcul îşi poartă casa, el purta cutia pretutindeni. Ieşea din ea, doar când cea veche se uza şi trebuia schimbată. Aşa, nu mai supăra pe nimeni. N-avea familie, nici vecini, nici loc de casă, maşină, ori prieteni. Şi cu ei o dăduse-n bară. Dacă era un gram mai prietenos cu unul, se supărau ceilalţi. Dacă prietenia depăşea două grame, deja nu mai vorbea nimeni cu el. Încercase să distribuie egal gramele, dar tot i se năzărea cuiva că păcăleşte la cântar. Prima care a făcut o schimbare, a fost pisicuţa. A încălcat regula, făcându-şi o prietenă. Aceasta s-a mutat lângă ea, aducându-şi propria cutiuţă. Dormeau când la una, când la alta. Când omul era plecat, ieşeau să se joace. De ziua ei, prietena i-a dăruit...o cutie nouă. În ea, încă o pisică. Se făcuseră trei, acum. 

Şi tot aşa, din cadou în cadou, din prietenie în prietenie, s-a făcut o întreagă colonie de pisici. După un timp, văzând că s-au înmulţit, şi-au construit o casă adevarată, unde puteau să-şi invite prietenii, să primească scrisori, să dea petreceri.
Copiii din oraş au fost foarte încântaţi de idee şi s-au împrietenit cu ele. A devenit un fel de orăşel al copiilor şi pisicilor. Când doi copii vroiau să se întâlnească, spuneau: „ Ne întâlnim în centru, la căsuţa pisicilor”. Toţi doreau să le resfeţe, să se joace cu ele. Le aduceau cadouri şi mâncare. Se simţeau atât de bine împreună, încât au început să-şi sărbătoarească acolo zilele de naştere, Crăciunul...tot ce era de sărbătorit.  Niciun adult nu se putea opune. Erau foarte fermi copiii. Şi ute-aşa, Omul din Cutie a adus un fel de modă nouă. 



Bărbaţii au început să-l copieze, făcând comandă, pe bani grei, la diverse forme de cutii. Apăruseră şi cataloage, se făcea reclamă, se organizau prezentări de modă. Artiştii pictau, sculptau, făceau statui în formă de cutie.Clădirile au început să semene din ce în ce mai mult cu nişte cutii suprapuse. S-au făcut şcoli în cutii, spitale, cinematografe.











 Omul nostru se simtea ciudat. Nu-i mai plăcea în oraş. Când toţi au început să poarte măşti de pisici, iar primar a fost ales un măscărici, a plecat din oraş, aruncând cutia la gunoi. La scurt timp, l-au urmat şi pisicile...Ar fi plecat ei şi copiii, dar cine mai avea grijă de părinţi?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu