vineri, 10 februarie 2012

Să nu călcăm pe umbre


- Ce faci, Sebi? se învărti Andra, fericită că-şi revede prietenul.
- Nu te mai învârti, iar mă ameţeşti...
- Doar de la atât ameţeşti tu?
- Cum doar de la atât? Nu-ţi dai seama câte am de făcut? Mi-a zis Taiu să învăţ până deseară toate cuvintele ce încep cu z.
- Doamne, Sebi! Ce să faci cu acele cuvinte? De ce să le înveţi?
- Ca să fac impresie bună în societate. Cu cât ştiu mai multe cuvinte, cu atât oamenii or să mă respecte mai mult.
- S-o crezi tu...Taiu iar bate câmpii. Nu contează numărul de cuvinte, ci conţinutul lor.
- Aşa spui tu mereu, dar Taiu este foarte respectat şi multă lume îl ascultă când vorbeşte.
- Da...îl ascultă...cu gura căscată, pentru că nimeni nu pricepe nimic. Şi nu pentru că ar fi ceva foarte complicat, ci pentru că spune o multime de prostii. Dacă ar vorbi chineză, poate că ar mai avea şanse să înţeleagă, dar limba pe care o vorbeşte el nu seamănă cu nimic.
- Gata, pleacă. Iar o să mă certe că vorbeşti cu mine şi-mi răpeşti timpul.
- Sebi, timpul ţi-l răpeşte el, nu eu...Pe măsură ce creşti, nu mai eşti Sebi, prietenul meu cel mai bun, eşti altcineva...
- Gata, pleacă! Vine Taiu să mă înveţe una dintre minunatele lui lecţii.
- Şi nu pot să rămân şi eu să învăţ?
- Nu, tu l-ai enerva, pui prea multe întrebări.
- Păi nu este normal aşa? Când nu înţeleg ceva, întreb, nu?
- Pleacă! Deja s-a încruntat când te-a văzut. Şi tocmai astăzi, când vroia să mă înveţe să ghicesc în umbre şi cum să fac să nu calc pe umbrele periculoase...
 Andra plecă zâmbind şi se ascunse după copacul din spatele lor să poată trage cu urechea.
- Uite, Sebi, spuse Taiu. Este foarte important să citeşti semnele din natură. Mereu m-am întrebat de ce unele obiecte nu au umbră. Toată viaţa am căutat răspunsul la această întrebare şi nu l-am găsit. Aş fi un maestru desăvârşit, dacă aş sti şi asta...
- Da...esăvârşit...săvârşit...şit...it...t...repetă ecoul cu vocea Andre, pitulată în frunzişul copacului.
  Sebi zâmbi, recunoscând vocea.
- O, of, este o zi minunată. Ecoul îmi confirmă vorbele şi le poartă-n depărtare, oftă Taiu, copleşit de propria-i înţelepciune.
- Eşti cel mai mare înţelept ce s-a născut vreodată pe aceste meleaguri, strigă Andra, cu glasul unei cinteze ce se uita mirată la fetiţă.
- Vezi, Sebi? Păsările ne vorbesc, sunt mesageri trimişi să-mi laude inteligenţa.
„ Andra, încetează! spuse băiatul în gând. Dacă se prinde, ne bate pe amândoi.”
„ Nu, nu vreau să încetez. Mă distrez prea bine...”, răspunse Andra, tot în gând.
-  Mesagerule, de ce unele obiecte nu au umbră? o întrebă Taiu pe cinteza cea uimită.
- Pentru că nu există cu adevărat, răspunse Andra, cântat. Sunt doar iluzii... iluzii...”Ca şi inteligenţa ta, adăugă ea, doar pentru Sebi”.
 Lecţia era dusă. Sebi nu mai putea să-şi oprească râsul şi-i arunca Andrei priviri urâte. Ştia ce o să se întâmple, dacă Taiu se prinde. Andra nu ştia. Sebi nu-i spusese niciodată cât de rău putea fi bunicul lui, dacă îşi iese din fire. Observase că majoritatea cunoştinţelor se purtau cu mânuşi, în preajma lui, dar nu ştia de ce...
- Vezi, Sebi, ce înseamnă să fii iubit de tot ce te înconjoară? Cum ai o întrebare căreia nu-i găseşti soluţia, cum apare cineva care să răspundă.
- Hai să te învăţ să ghiceşti în umbre, spuse Taiu. Astăzi mă simt generos, sunt fericit. O să ai o lecţie pe măsura măreţiei mele.
- Măreţ Măreţul, mălăiaţa para, nătăfleaţă gura, mura- n gură degeabaaaaa....spuse ecoul.

- Ce-a spus? întrebă Taiu, bănuitor. Se pregătea să-i dea ecoului o lovitură energetică. Era tare la asta.
- Nimic, te lăuda, spuse Sebi, de teamă ca nu cumva Taiu s-o pocnească pe Andra, pitulată în spatele ecoului.
- Uite, vezi umbra aceea? E semn rău, of! O să fie război. Curând, of!
- Cum ţi-ai dat seama, Taiule?
- Păi tu nu vezi? Umbra îşi ţine o mână în şold, semn că este agresivă. Dacă-şi ţinea amândouă mâinile, era prăpăd...Să ai mare grijă, rotunji Taiu ochii. Să nu calci niciodată pe aceste umbre. Îţi pot fura sufletul.
„ Nu-l asculta, Sebi, sunt eu în spatele vostru. Dacă v-aţi întoarce faţa către soare, aţi vedea că eu sunt. Mă uit la voi, uimită...”
„ Pleacă de aici, eşti prea aproape, o să te prindă!” se cutremură băiatul.
- Nu te teme, Sebi, spuse Taiu, simţind tremurul băiatului. O să fac eu ceva şi o să fie pace.
- Uite, vezi? Ţi-am spus? Se înarmează! Acum are un pistol în mână. Este o ţară vecină cu noi, of, of...
- Dar cum ţi-ai dat seama de asta, Taiule? zâmbi Sebi, cu ochii pe băţul din mâna Andrei.
- Nu vezi? Este o umbră ce seamănă cu o bătrână.
- Şi? Ce-i cu asta?
- Ei...e...este mai complicat, o să-ţi explic altădată. Acum nu am timp, trebuie să ne concentrăm amândoi, să aducem pacea pe pământ. Dacă nu o facem noi, nimeni n-o s-o facă. Doar eu ştiu...ceilalţi sunt nişte adormiţi...
- Dormiţi...dormiţi...dormiţi...repetă  piţigoiul lângă care se pitulase  Andra.
- Aveam un prieten, începu Taiu o poveste. Era foarte fricos şi mă ruga pe mine să-i rezolv toate problemele în care este nevoie de curaj. Un prieten nu se lasă singur la greu. Chiar şi când nu-mi cerea sprijinul, eu îi săream în ajutor.

 „Împingându-l în prăpastie, punem pariu? Era cel mai simplu. Prietenul scăpa de toate nevoile şi fricile. Cădeau în prăpastie împreună cu posesorul.”
„ Andra, de când ai devenit tu atât de înţeleaptă?” o ironiză Sebi.
„ De când trag cu urechea la ce vorbiţi voi. Am învăţat şi lucruri bune, dar am înţeles şi că spuneţi o mulţime de prostii”.
- Şi? Ce s-a întâmplat cu prietenul?
- A murit, of! Nu am fost lângă el să-l apăr. Mi-a lăsat mie toată averea, în semn de preţuire...
- Hm! Cum? scăpă Andra vorba. Abia avu timp să se pitule...
- Ce s-a auzit? îl întrebă pe Sebi.
- E, nimic, cred că a tuşit ecoul...
- Să ne întoarcem la umbrele noastre...O să spun cîteva vorbe foarte puternice, aducătoare de pace. Eu le spun, tu le repeţi după mine.
- Mormoloc loc război deloc pace va să fie pe vecie.
Andra chicoti, iar Sebi rămase, ca de obicei, cu gura căscată.
- Nu eşti atent, Sebi, se încruntă Taiu. De ce nu ai repetat? Haide, de la început. Nu este de joacă cu aceste războaie.
- Mormoloc loc război deloc pace va să fie pe vecie...spuseră într-un glas Taiu şi Sebi.
 Andra făcea piruete în spatele lor şi bătea ritmic cu pantofii în pământ.
- Ooooo, am şi claraudiţie, nu doar clarvedere! se bucură Taiu.
- Cum aşa?
- Normal, tu nu aveai cum să auzi, este doar claraudiţia mea. Am auzit bătăi de tobe, semn că armatele se retrag. Uite! Vezi umbra? Inamicul s-a predat. A aruncat arma şi şi-a ridicat mâinile.
- Inamicul cui? Cine este inamicul?

- Nu contează asta. Important este că am reuşit să oprim un masacru. O, of, cât de bun sunt!
 A doua zi, ziarele din localitate scriau cu majuscule despre noua isprava a lui Taiu, în bătălia cu inamicii.
 Sebi....cu tristeţe,  recunoscuse: Andra avusese dreptate. Taiu era un păcălici...



3 comentarii:

  1. E bine, cand lumea scapa de razboi!

    Am vazut, ieri, un individ care, in aceeasi nota, in aceeasi iluzie, ne explica "la plasma", cum era sa ne scape de saracie!

    Cred ca Sebi a fost la fel de dezamagit!

    RăspundețiȘtergere
  2. ::)) Eu chiar il cunosc pe marele Pacalici. Sebi este prietenul meu imaginar, ca trebuia sa port un dialog cu cineva, ca sa-mi iasa povestea. Pacaliciul traieste in orasul meu si minte, manipuleaza...Si-a creat o aura se sfant si pas de te-ntelege cu cei carora le spui ca minte. Te lovesc cu pietre de nu te vezi...

    RăspundețiȘtergere