miercuri, 26 septembrie 2012

Tara Bezunia




-   Sebi, mi-e urat…
-  Cum urat? Ce vrei sa spui?
- Uratul cuprinde lumea, nu vezi? E urat rau, uratul…atat de urat, ca nu-mi mai vine nici sa ma joc, nici sa citesc, nici sa cant, nici sa inventez povesti.
-   N-am observant, am fost ocupat sa invat cuvinte multe, poate asa Taiu o sa ma iubeasca iar...
-  Taiu nu te-ar iubi nici daca ai invata toate cuvintele lumii… Nu se iubeste decat pe el. Daca stau bine sa ma gandesc, nici pe sine nu se iubeste, prea e acru si capricios. Cred ca-i e acru si de sine. N-ai observant? Orice ai face, e vesnic nemultumit. Hai sa cautam in cufarul strabunicii, sunt o multime de comori acolo…
-    Ce comori?
-   Sunt pietre cu desene ciudate, desene, fotografii vechi, carti…Cel mai mult imi place cartea alba.
-  Cartea alba?
-  Da, este o carte in care nu scrie nimic, dar imi vorbeste. Cred ca strabunica a scris povesti cu litere vorbitoare.
-   N-am stiut ca exista asemenea litere, se mira Sebi, uimit ca mereu Andra ii spune lucruri diferite de tot ce stia el.
- Pentru ca nu stii sa asculti. Cuvintele pe care le tot inveti se-nvart in capul tau si nu mai auzi nimic.Vino sa-ti citesc. Imi place cartea asta, povestile sunt mereu altele… 

 



                                      
       Tara Bezunia
In  Padurea Bazaria din Tara Bezunia se petreceau lucruri bizare. Copiilor le mirosea ciudat si-si trageau de maneca parintii, faceau zarva,  strigau:
-      Miroase a scortisoara, iasomie, busuioc, ambra si a cevacenurecunoastem, spuneau copiii.
-    Nu e posibil, e padure de stejar si fag, zambeau parintii, aruncandu-si priviri semnificative pe sub sprancene si mustati.
-    Dar miroase, voi nu simtiti? aproape plangeau copiii.
-     E doar imaginatia voastra prea bogata, se rasti un domn incruntat. Acesta nu avea copii si spunea mereu ca, de-ar avea, le-ar interzice sa citeasca povesti, pe motiv ca “ devin prea aiuriti, blegi, cu capul in nori si mereu carcotasi”.
-     Tu le spui ca buburuza este o insecta rosie cu puncte negre, ei iti raspund obraznic ca nuuuuu, nu-I adevarat, e o domnisoara cu rochita rosie cu buline negre si cu umbreluta din dantela confectionata din panza de paianjen. Mai si mint ca au vazut cu ochii lor cand Buburuza a cumparat umbrela, pufni el dispretuitor.
-       Da, am vazut, spuse un baietel! A dat pe ea cinci sute de seminte de mac si un bob de secara. S-a tocmit o ora cu domnul paianjen Umbralunga. De fapt, s-a tocmit doar de ochii lumii, sa creasca pretul panzei. Dupa ce s-a terminat tocmeala, cand ceata de gura-casca si casca-ochi a plecat, paianjenul i-a inapoiat Buburuzei semintele si a invitat-o intr-o croaziera, impreuna cu proaspatul ei sot, domnul Buburuz.
-       E adevarat, nu minte, ii sari in ajutor surioara sa, vazand cum parintii incep sa rada. Asa il cheama pe paianjen. E frate cu domnul Degetesubtiri, recunoscut ca fiind cel mai destoinic tesator din tara. Tot de la el si-a cumparat si rochia de mireasa Buburuza! Au facut “avere frumusica” din comertul cu panza de paianjen, ca sa ne exprimam pe intelesul vostru.
-    Cred ca le-au dat la toti gunoaie in ochi, soptira copiii. Uite-i cum clipesc si chicotesc.
-     Avere? Da, acesta este un cuvant frumos, corect, spuse domnul cel sever, mangaindu-si cu duiosie portmoneul bine pitulat in buzunarul interior al hainei.
-     Nu-l cunoasteti pe domnul Degetegroase…el are degetele prea groase ca sa poata sa teasa, dar niciodata prea subtiri ca sa bata cu pumnul in masa. Cand nu-I convine ceva, bate in masa, porunceste, ameninta. Ati vazut cum roseste la fata de furie? Cred ca o sa plesneasca intr-o buna zi…
-      O sa faca: poc, trosc, pleosc! rasera picii, imaginandu-si scena.
-      Ei, copiii…nu e frumos sa vorbiti asa despre nimeni. Toate au un rost pe lume, toate sunt cu voia cerului spus evlavios o doamna modesta, parfumandu-se pe furis cu tamaie.
-      De ce se parfumeaza? se mirara iar picii, cu voce foarte tare, indiscret de tare. Doamnei nu-i venea sa creada ca picii au ochi chiar peste tot si se ferea doar de ochii adultilor.
-      I s-a spus ca daca foloseste acest parfum va deveni sfanta cat ai clipi din ochi, cat ai bate din sprancene si ai flutura din gene.
-      Toate la timpul lor, filozofa un tanar ce credea ca tainele lumii sunt ascunse-n carti. Acel tanar nu stia ca tocmai isi construia viitorul, isi tapeta peretii casei cu vorbe fara suflet. Isi construia viitoarea colivie, doar putin mai mare decat cea in care vietuia acum.
-      Da, replicara picii, voua ce va pasa? Ei ne fura cu nerusinare gradinitele si locurile de joaca, jucariile si hrana. Dar voi sunteti ecuanimi…Vreti sa ramaneti cu mainile curate, nepatati si nemurdariti cu “nimicurile” acestei lumi? Noi nu suntem nimicuri, animalele si plantele nu sunt nimicuri.
-     Despre ce vorbesc copiii astia? se mirara cateva doamne cu sprancene mereu mirate. Asa era la moda prin partea locului. Sprancenele trebuiau sa fie tinute in asa fel, incat doamna sa para mirata. Cum moda este ceva care se ia, era o adevarata epidemie de sparancene mirate. Chiar si la domni.
-       Nu stiu de ce si-ar dori cineva sa para vesnic mirat, mai ales daca mirarile nu au si rezultatul scontat, chicotira copiii. Se presupune ca o mirare precede unei intrebari ce aduce un raspuns. Cand mirarea ramane vesnic intiparita pe fata, inseamna ca ori esti…mmmmm…ori esti …nnnnnnn…
-     Cum adica? se mirara iar doamnele, de data aceasta uitand de moda cu “sa te prefaci           ecuanim” ( iar un cuvant iubit de oamenii mari) si incruntandu-se banuitor. Voi de ce nu folositi cuvinte normale? Ce-i aceea mmmm si nnnnn?
-         Pai, daca am folosi cuvinte normale v-ar trece ecuanimitatea, v-ati iesi din pepeni si ne-ati pliciui, spunandu-ne “obraznicaturi”, “prost crescuti”, “neam prost”. Ne-ati reprosa ca “judecam” si ca din cauza noastra sunt toate relele acestui pamant.
-         Ce este ecuanimitatea? porni un ropot de intrebari dinspre picii care nu avusesera norocul sa aiba parinti cu vaste cunostinte in acest domeniu. Era un domeniu cu adevarat vast. Biblioteci intregi se scrisesera pornind de la acest cuvant. Se infiintasera scoli speciale pentru predarea ecuanimitatii, se ofereau initieri, diplome…ce sa mai vorbim? Iar o epidemie. Erau initieri de toate formele si culorile, maestrii se invidiau intre ei cu pioasa ecuanimitate, isi furau unii altora ucenicii, scriau noi carti, isi deschideau propriile edituri. Cererea de ecuanimitate era foaaaarte mare. Era ceva mai placut decat sa-ti maschezi indiferenta in spatele unei masti?
-      E…isi rotira adultii ochii. In sfarsit, o intrebare pe placul lor. Copiii se dadeau pe brazda si  nu mai erau rebeli si obraznici.
-      Ecuanimitatea este distanta egala dintre “ceva” si tine. Trebuie sa mergi in asa fel incat distanta sa nu se micsoreze si nici sa nu se mareasca, raspunse un domn rotofei ce tinea vesnic sub brat o carte groasa de rugaciuni. Bolborosea cateva cuvinte, cu mintea in alta parte si i se nazarise ca-i sfant. Ii acuza mereu pe copii ca nu stiu suficienta istorie a religiilor si-i speria cu pericole de tot felul ce veneau dinspre cei de alta religie, alta culoare, alta imbracaminte si alte obiceiuri. Adica “dusmanii”.
-    Si de ce? nu renuntara copiii. De ce sa pastrezi distanta?
-    Ca sa nu preiei nimic din insusirile acelui “ceva”, sa ramai tu insuti.
-     Pai daca acel ceva este o floare? Ar trebui sa ne ferim de ea? Ar trebui sa purtam dupa noi o rigla? Sa ne temem mereu, sa masuram, sa ne agitam ca nu cumva distanta sa se micsoreze? Poate ca floarea, copacelul, catelul, pisoiul, bunicuta, bunicul, copilul vecinului ne-ar putea face vreun rau? Si daca pomul are nevoie sa fie udat? Si daca pisoiului ii este foame? Si daca bunicuta este bolnava si obosita si are nevoie de ajutor?
-         Ei, nu…dar sa fie doar floarea ta, catelul tau, masina ta, casa ta, mama ta, tatal tau…spuse o domnisoara ce tremura mereu de frica sa nu incalce regulile.
-         Colivia ta, cusca ta, tiparul tau, patratul tau, creanga ta…adaugara copiii, rupand-o la fuga cu urechile astupate, sa nu mai auda suvoiul de ecuanimitati ce pornise din gurile ce uitasera sa mai fie zambitoare si amabile si ecuanime cu sprancenele.
-         Sa ne amintiti asta cand veti fi batrani si fara bani, bolnavi si singuri. Vom fi si noi ecuanimi atunci…soptira copiii, intristati ca nu gasesc un limbaj potrivit pentru adulti.
-         Orice le-ai spune, ei repeta texte invatate din carti. Orice ai incerca sa-i inveti, ei spun ca tu habar nu ai, ca marele filozof din secolul viitor, Plicius cel Plin de Sine, a spus altceva. Sunt atat de plini de sine, incat isi inchipuie ca daca ei sunt mai multi si au toti aceeasi parere trasa la indigo si multiplicata si raspandita din mana in mana, inseamna ca au si dreptate.
-         Dreptatea are capul spart si-i curg ideile din cap spuse o fetita, incercand sa-I inveseleasca pe copiii. Dar copiii nu mai aveau chef sa rada, sa se joace si sa cante…
Doar aceasta discutie a fost inregistrata de cronicarii vremii, inainte ca lucrurile sa ia intorsatura ce i-a facut pe parinti sa regrete ca nu-si ascultasera copiii…
 In timpul noptii, copacilor din padurea Bazaria li se intamplase ceva foarte ciudat, despre care cronicarii nu avusesera timp sa scrie decat atat: ?!
 Daca ajungeti pe acele meleaguri in care oamenii au gura asa: O si poarta pe sepci, palarii, posete si batiste semnul intrebarii ori al mirarii, sa stiti ca sunteti in tara Bezunia. Numele tarii a fost schimbat in secolul XXMNPX in Miraria si doar cativa batrani isi mai amintesc adevaratul nume si motivul vesnicei uimiri.
-      Ce li se intamplase copacilor, Andra? intreba Sebi.
-     Copacilor li se taiase legatura cu cerul. Un mag rau imbracat in roba neagra, impreuna cu magi cu robe visinii si de alte culori, cu ranguri si semne particulare, sa se recunoasca intre ei, intrerupsesera legatura dintre oameni si cer, dintre copaci si cer. Oamenii fusesera adormiti, vrajiti. Numai copiii, animalele, zanele, spiridusii si copacii cei foarte batrani mai vedeau adevaratul cer. Si nici chiar copacii cei batrani nu mai aveau incredere in ceea ce vad si simt. Adormitii vorbeau prin somn, bolboroseau incontinuu vraja rostita de magul intunecat, repetau, repetau…
-     De ce fac asta magii?
-    Pentru ca sunt slugile celor care vor ca oamenii sa ramana adormiti si sa nu-si mai aminteasca cine sunt. Slugile se recunosc intre ele si, chiar daca apartin unor stapani diferiti, cand au un scop comun, fac pace. Ei fac pace si pe oameni ii indeamna la razboi. Ce este mai simplu decat sa-i invrajbesti pe oameni? Sunt o multime de metode…
-    Ce sa facem, Andra? Ce spui tu se intampla chiar acum.
-    Nu doar acum, Sebi, se intampla de mult timp. Ne invartim intr-un cerc vicios si istoria se repeta. Mi-a spus un prieten bun ca ne aflam intr-o bucla temporala si ca oamenilor li se induce ideea ca totul este minunat si roz, pana cand va fi prea tarziu. Cand se vor trezi, vor intelege ca sunt intr-o capcana fara iesire.
-   Totusi, ce sa facem?
-   Sa-i trezim…chiar daca trebuie sa-i fortam. Alergam printre ei, ne ascundem de ochii slugilor, iscoadelor si tradatorilor si-i trezim. Deja sunt multi care fac asta. Din ce in ce mai multi…
-   Si daca nu se trezesc?
-   
-   Nu stiu raspunsul, Sebi. Doar Cerul il cunoaste...