sâmbătă, 6 iulie 2013

Domnul Ştiuc şi domnul Nurc




S-au întâlnit la intersecţia dintre un nor Serafimcumulonimbus şi un nor mai greoi, din categoria Multocumulus. Domnul Nurc abia reuşise să se desprindă din norul cel greoi, zdrenţuindu-şi pe alocuri haina. Domnul Ştiuc s-a desprins mai uşor, folosindu-şi dinţii ascuţiţi. S-au salutat politicos şi au privit în jos, spre pământ. Şi-au confecţionat două aureole dintr-un nor ce acoperea soarele şi avea reflexe aurii. Ştiau că fără aceste accesorii nu vor fi bine primiţi printre muritori.
-Îndrăznim? întrebă puţin temător domnul Ştiuc.
Nu se ştie de ce desenatorul i-a facut cap de măgar, dar artiştii au felul lor altfel de a privi lucrurile. Întâmplarea s-a petrecut prin secolul anterior secolului aflat în centrul timpului şi acest desen poate fi văzut în Templul Sfintei Ierarhii a Ştiucilor cu Solzi şi a Nurcilor cu Haine Scumpe.


-Îndrăznim...
Primul pământean care i-a văzut aterizând lin a fost un grecotei cu nasul lat, care n-a stat mult pe gândurile ce-i serveau ca suport pentru pantofii bine lustruiţi. A rupt-o la fugă cu gândurile după el şi a dat sfoară-n oraş că sunt vizitaţi din Cer. Înainte ca vizitatorii să aibă timp să-şi scuture de pe ei praful din nori, de sfoară stăteau agăţaţi, înşiraţi şi cuminte orânduiţi trei sferturi dintre locuitori. Nu ziceau nimic. Doar priveau...Unii mai trist, alţii neîncrezători, alţii uimiţi şi câţiva dintre ei mânioşi. Mânioşii au fost primii care au început a vocifera.
-Aşa ceva nu există şi, pentru că nu există, refuzăm să vedem.
 Şi au plecat, aşezându-se pe băncuţele din faţa cinematografului. Veniseră cu noaptea în cap, să prindă un bilet la filmul „ De ce nu vrei să scapiscapi şi de ce vrei să scapinuscapi”.
De sfoară, se agăţaseră prea mulţi, aşa că s-a rupt şi curioşii au căzut cu nasurile în nisipul nu prea fin.
-Semn rău, a dat tonul grecoteiul cu nasul gros.
-Mami, parcă spuneai că avea nasul lat...nu putu să-şi ţină gura copilul.
-Ei, acum era şi gros. După ce căzuse.
Auzind aceste cuvinte, cei cu nasurile subţirele, lungi, fine, scurte, groase, în vânt şi în jos au fugit pe urmele primilor plecaţi, să mai prindă  bilete la film. A mai rămas doar unul cu nasul nu prea mare şi nu prea mic, dar s-a plictisit să nu aibă cu cine comenta apariţia din cer şi a plecat şi el.
Cum nu veniseră pe pământ ca să meargă la film, cei doi au pornit în direcţia opusă, fericiţi că scăpaseră de toţi ochii aceia aţintiţi spre ei.
Au mers cam două ore prin arşiţă...Razele soarelui erau atrase de aurele de pe cap, aşa că au renunţat la ele pentru o umbrelă veche şi o barcă.
Au făcut schimb cu luntraşul ce păzea lacul.
-De ce păzea lacul, mami?
-De ce nu? Aşa, ca să spună că are o ocupaţie serioasă. Primise moştenire luntrea şi nu putea sta cu ea în mijlocul oraşului. Acum, luntre avea, avea şi slujbă...deşi nu-l plătea nimeni pentru că păzea un lac.
-Deci n-avea slujbă! se miră  copilul.
-N-avea, dar şi dacă ar fi stat cu luntrea în mijlocul oraşului, tot n-ar fi avut. Aşa sunt unii...Îţi lasă moştenire exact obiectul de care n-ai nevoie. Apoi, nu ştii cum să scapi de el. Dacă-l arunci, eşti considerat ingrat. Dacă-l păstrezi, dar nu-l foloseşti, ţi se spune că răposatul a stricat orzul pe gâşte.
Nici aurele cu care facuseră trocul nu erau cine ştie ce, dar nici obiectele căpătate. Umbrela era prea mică şi avea găurele. O dantelase chiar Molia, asociata Păianjenului Ţesător.Era frumoasă, dar nu ţinea de umbră nici de aici până-n trei metri. Barca era veche şi avea un dop. De fapt, mai multe doape.
-Mamiiii, nu se spune doape.
-Ei, se mai spune. Nu erau dopuri, erau doape. Erau uriaşe găurile pe care le astupau, aşa că le spun doape.



După câteva minute de vâslit, apa a început să inunde barca. Au mai avut timp să-i facă un semn ameninţător luntraşului ce se hlizea pe mal şi au făcut bâldâbâc!
Rechinii se învârteau în jurul lor, privindu-i curioşi. Nu mai văzuseră asemenea creaturi. Semănau cu ştiucile şi nurcile din care şi gustaseră.
Atunci a aflat domnul Ştiuc cât de rapid putea sa fie. A sărit în barcă şi a vâslit cu atâta viteză, că apa ce se strecurase-n barcă sărea în toate părţile.
Domnul Nurc a aflat ce prieten are şi a mai aflat ceva...
-Ce, mami?
-Că ştie să înoate. Cu viteză. Nu s-a oprit din înotat până la insula pe care piraţii o jefuiseră deja. N-a mai găsit acolo decât o sticlă goală de rom şi un bileţel de adio. Piraţii povesteau ceva foarte întortocheat şi cu multe greşeli de ortografie. De punctuaţie ce să mai vorbim?
Cam aşa scria în bileţel:
„ SOS-SOS-BLBLBLLLL-COMORUL CORMORANULULUI VRĂJIT VRAJĂ BUTERNIC. NE DUUUCEM, DUUUUCEM, VAAAAAAAI!”.
-Cum se traduce asta, mami?
-Nu stiu...ştii că nu cunosc limba piraţilor.
-Păcat...Mi-ar fi plăcut să ştiu ce spuneau, se întristă copilul.





-Oricum, e de bine pentru noi şi de rău pentru ei...Probabil că vraja pusă pe comoara îngropată s-a întors împotriva lor.
 Plutind în derivă şi obosit de scos apa din barcă, domnul Ştiuc a căzut într-un somn adânc şi a vut un vis ciudat: se făcea că domnul Nurc murise de foame pe insulă şi venise sa-l bântuie. Nu făcea nimic. Doar se ţinea după el, trăgând de sfoară o maşinuţă jucărie. Ofta şi-l privea trist, dădea din cap şi iar ofta. Nu a priceput nici de ce el însuşi avea o plasă de prins elicoptere si nici cum ajunseseră din nou pe uscat. Cuprins de remuşcări, domnul Ştiuc s-a întors după amicul său. Acesta îşi încropise un adăpost din frunze de palimier şi privea visător în zare.
Stând nemâncat, se iluminase sub palmier, ca Budda sub copac. A inceput să aibă viziuni ciudate, cu el însuşi conducător spiritual, lider renumit îmbrăcat cu haina de nurcă ţesută cu fir de aur şi argint. L-a văzut şi pe amicul său, domnul Ştiuc...Şi el tot conducător, dar la alt popor. Aşa că nu s-a mirat când l-a văzut întorcându-se după el. Erau meniţi să ducă la bun sfârşit împreună o misiune atât de secretă, că nu trebuia spusă. Se putea volatiliza...
-Ce, mami? Misiunea să se volatilizeze?
-Păi misiunea, ce? Unii cred că dacă visezi ceva, acel ceva se va împlini doar visând foarte mult. Îţi pui undeva visul. În frunte, pe perete, pe o oglindă. Zâna Forfecuţă, ori Zânele Luminuţă, Aiuriţă, Halucinuţă  vin, văd visul şi-l duc în cer. Din cer, încep să coboare nori de fişcă, ciocolată, aripi de inger ce ţi se aşează pe umeri şi te duc într-o călătorie magnificomagicosupraminunată.
Au stat amândoi câteva zile pe insulă, flămânzi şi arşi de soare. Domnul Ştiuc a început să aibă vedeniile prietenului său:
Se făcea că....amândoi aveau acelaşi rang în sfinţenie. Erau atât de minunat de minunaţi, încât nu ar fi putut domni în aceeaşi ţară şi erau nevoiţi să se despartă. Cu jale şi tristeţe, de dragul popoarelor ce aşteaptă a fi călăuzite, s-au despărţit şi a plecat fiecare spre ţara lui.
-Şi? Ce-au făcut, mami?
-Nu ştiu...poate că sunt tot pe insula aceea. Dacă nu şi-au reparat barca să plece de acolo, au halucinaţii. Sunt fericiţi, preafericit de fericiţi. Un rechin se holbează la ei din apă, se linge pe bot şi râde ascultând povestea lor.
Şi-a făcut un plan rechinul...Să evolueze, să-şi crească picioare şi să se adapteze la viaţa pe uscat. Şi-ar diversifica hrana. Poate că ar deveni om, apoi înţelept, apoi iluminat...Ar conduce destinele rechinilor neevoluaţi, rămaşi în apă. Rechinii l-ar adula, preamări, i-ar cumpăra coroană şi haină de nurcă...





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu