miercuri, 3 iulie 2013

Vitelul de aur




Se plimba singur prin pădurea cea uscată viţelul de aur. Gloria-i trecuse... Viţelul nu ştia ce este un secol. În pădurea lui, timpul trecea încet. Era obişnuit să fie răsfăţat de zâne şi spiriduşi. Se juca cu puii de lup şi iepure. Cineva îi povestise că odinioară, la începutul începutului, era în întregime de aur. Dar nu aurul cel ştiut de oameni, ci aur lumină. Chiar şi pădurea îşi amintea că fusese un timp fără de timp, când frunzele sale erau din aur lumină. Povestea un lup bătrân şi orb că totul pornise de la un lacom negustor de iluzii şi vise. Ajuns călător prin pădure, văzând atâta armonie de culoare în frunzele şi florile aurite presărate cu diamante înţelepciune şi  pietre preţioase suflet, s-a gândit că neam din neamul lui nu va mai cunoaşte sărăcia. A început să care cu sacul frunzele de aur în lumea unde timpul curge lin. Ajuse în lumea de jos, frunzele se transformau în monezi de aur, pietrele preţioase deveneau puteri.
-Ce puteri, mami?
-Puterea de a mişca obiecte cu ajutorul minţii, de a-i domina pe alţii doar cu privirea, de a vindeca miraculos orice boală.
 La început,  s-a mulţumit cu o viaţă decentă. Ajuta şi pe alţii, construia case şi biserici. Oamenii l-au ales rege. Era privit ca binefăcător, un adevarat filantrop, aşa cum nu mai era altul nicăieri în lume. De câte ori se confrunta cu o problemă în care avea nevoie de bani, pleca pe tărâmul fără timp şi se-ntorcea cu un sac de frunze, petre preţioase şi flori scumpe. Bisericile şi palatele deveneau din ce în ce mai somptuoase. Chiar şi acoperişul caselor era poleit cu aur. Văzând bogăţia din ţara aceea, din ce în ce mai mulţi şi-au dorit ca regele să fie şi al lor. Ţara a devenit imperiu, iar el era numit acum împărat. Era cântat în imnuri şi ode, i se făceau cadouri scumpe. Viţelul de aur observa că pădurea devenea din ce în ce mai tristă şi tăcută. Privighetorile şi-au luat zborul spre alte păduri încă nedescoperite de lacomii jefuitori de comori. Da, jefuitori, pentru că acum se înmulţiseră. Un secret nu poate fi ţinut mult timp, aşa că treceau barierele timpului  chiar şi vrăjitoarele, magii, ghicitorii, astrologii. Toţi îşi luau cât doreau de acolo, fără să observe că pădurea se usca şi viţelul devenea costeliv şi scheletic. Vântul îi şuiera printre coastele descărnate. Nici urmă de aur lumină pe el, din ce în ce mai puţin în pădure. Timpul în lumea jefuitorilor curgea din ce în ce mai repede. Când murea un copac, sleit de atâţia culegători de frunze, în lumea de jos murea un sfânt, ori un copil, ori o privighetoare. Când hoţii smulgeau ultimile fruze de pe ramurile unei sălcii fermecate, în lume începea un război şi-şi plângeau mamele copiii ucişi. Oamenii deveneau din ce în ce mai trişti...Nu mai doreau case şi biserici bogate. Ar fi vrut ca timpul să curgă din nou lin, să nu mai fie război şi tristeţe. Mâncarea avea gust de lacrimi.
Când jefuitorii de comori au ajuns să fure şi pietrele cântătoare tăinuite în albia Izvorului, apele din lumea de jos s-au tulburat. Peştii mureau, delfinii nu mai erau jucăuşi şi veseli.
Oamenii începuseră să-i ocolească pe regi şi să privescă spre cer cu speranţă.
-Trebuie să facem ceva, s-au strâns la sfat în plină noapte regii lumii, cei ce nu doreau ca gloria viţelului să se stingă.
-Nu mai putem repara ce am făcut, dar am putea confecţiona un viţel din aur. Aici, în lumea de jos. Supuşii noştrii vor fi fericiţi că au ce adora şi-i vom amagi din nou.
Aşa au făcut...Veneau nebuni din lumea -ntreagă să-i facă plecăciuni viţelului. Erau minţiţi că  are puteri tămăduitoare şi îţi poate aduce fericirea  dacă porţi un talisman viţel.  Numai că acesta era mort, nu viu, ca acela din pădurea de aur. Avea ochii goi, lipsiţi de lumină. Nepăsător îi privea pe cei ce-l idolatrizau. Regii puseseră paznici la marginea pădurii. Doar ei aveau acces acolo. Fiecare frunză de aur era cumpărată cu geamantane de bani de culoare aurie, argintie, ori fără culoare şi miros, din lumea de jos. Când se plictiseau de viţel, bijutierii  confecţionau talismane dragon, inimă, cruce şi tot felul de simboluri ce erau atunci la modă pe piaţă. Când înţelegeau naivii că talismanele nu au puteri, le vindeau cărţi ce vorbeau despre iubire, pace, lumina, inima, cruce şi dragon.
Şi s-a stins de tot pădurea...Când ultima frunză a fost furată din copac, s-a stins şi ultimul sfânt din lumea de jos. Pădurea şi-a dat duhul cu un ultim oftat. Măcar acum n-o  mai dureau ramurile sfâşiate de barbari.
De atunci, războiul, foametea şi sărăcia au curs ca apa în cascadă. Timpul era frică, durere, deznădejde, boală, moarte. Oamenii şi-au dat seama că  erau orbi, sau poate doar orbiţi. Au căzut coroanele de aur de pe capetele regilor şi măştile zâmbitoare de pe chipuri. Îngroziţi de ceea ce văd, oamenii au rupt-o la fugă. Capete de mort aveau  regii...Scheletice le arau trupurile ce nu mai puteau ascunde sufletele negre ca iadul.
În lumea de jos, privighetorile cântau cânt de jale, albinele mureau, florile se ofiliseră, copacii erau încărcaţi de omizi, nu de flori şi fructe.
-Şi ce-au făcut oamenii, mami?
-Au început să dea vina pe ceilalţi, apoi au plâns...Lacrimile le-au înmuiat inimile împietrite. Au înţeles că ei singuri trebuie să repare ce-au distrus din lăcomie. Dorul de Pădurea de Aur le măcina sufletele...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu