joi, 25 iulie 2013

Păianjenul artist




-Sunt un artist, oftă din adâncul pântecului rotund Crucius Sabatinicus, păianjenul, privindu-şi pânza de la intrarea în peşteră. Până ieri, eram doar atoateştiutor şi atotputernic. De astăzi, voi da un decret prin care toată suflarea şi răsuflarea pădurii trebuie să mi se închine. Necondiţionat, nedisimulat, neaparat, neîncetat.
Pânza uriaşă semăna cu un tablou pictat de un vestit necunoscut şi anonim celebru pictor.
 Acesta crease curentul Totulestecujosulînsusmaipuţineuşisoţiamea. Se spune că acel curent a creat valuri şi chiar vortexuri ce au măturat totul in cale, în sens invers decât cel obisnuit, adică in sus. Mai puţin pe el şi pe soţia lui, desigur, pe care i-a măturat în jos. Şi pe unii care au stat prea mult în cumpănă. Chiar şi fântâna ştie că rostul cumpenei este să scoată apa la suprafaţă. Şi-a pierdut rostul, i s-a năzarit că-i balanţă, este pusă pe foc.
Frunze uscate, aripioare şi picioruşe de insecte fuseseră prinse în pânza păianjenului. Un foarte şi peste măsură de celebru critic de artă a studiat cu lupa capodopera şi a adăugat în listă: un rostru de gărgăriţă, doi dinţi de melc, scăunelul unui gândăcel aşezat şi leneş, trei picioruşe de gândac de Cocodania, o pană de tucan şi chiar o ureche de măgar.
-Era umilitoare, când trebuia să muncesc pe brânci ca să-mi procur hrana a trecut, îşi frecă picioarele de bucurie păianjenul. Cumpărăm un spaţiu şi deschidem o galerie de artă. De fapt, nu trebuie să cumpărăm nimic. Putem expune în aer liber. Pânzele nevândute în prima zi vor fi diferite de la o zi la alta. Scârţarilor ce s-au fandosit si au strâmbat din nas în prima zi, le vom vinde şi mai scump in zilele următoare. Aceleaşi pânze, îmbogăţite cu noi elemente şi pete de culoare. O să mă hrănesc doar cu delicatese cumpărate cu banii câştigaţi pe tablouri. Ce deştept sunt, cât de deştept!!!
-Deştept, Măria Ta, repetă sughiţător şi tremurător-lăcrimos  suita de linguşitori.
-Să trecem la treabă. Timpul trece. Fiecare clipă costă un cent, o liră, un leu. Ban peste ban, trezoreria va fi plină, spuse el, arătând spre propriul portmoneu.
-Măria Ta, dar nouă ce o să ne iasă la afacere? întrebă unul dintre supuşii mai îndrăzneţi.
-Vouă? Veţi deprinde gratuit arta picturii de la mine. Nu vă ajunge?
-Ei, nu prea.Avem şi noi familii, pântece, conturi în bănci prea subţirele şi dorim să le-ngrăşăm...
-Ne plac conturile mai planturoase. Cui îi plac slăbănoagele? hăhăi un iepure şchiop, cu ochii pe o pictură de Rubens.
-Bine, dacă mă ajutaţi până la capăt şi-mi sunteţi credincioşi, vă voi răsplăti pe măsură. Niciodată nu voi prinde în pânză pe nimeni din familia voastră.
-Doar atât? se supără iepurele şchiop.
-Atât! Vedem pe parcurs cum lucraţi.
Privirea prevestitoare de furtună a păianjenului şi tonul apăsat-ameninţător îl reduse la tăcere.
Şi a început afacerea. Iubitorii de artă se strângeau cuminţi în fiecare dimineaţă la galerie. Criticul de artă care organiza licitaţia descria tabloul:
-După cum bine vedeţi, că nu sunteţi orbi, tabloul este o capodoperă, ca toate operele Măreţului. Pata aceea de culoare din stânga sus reprezintă dorinţa animalul...îîîîîî...omului simplu de a se uni cu Divinitatea. Omul simplu vine, vede pata, face câteva plecăciuni Măreţului, cumpără la un preţ convenabil tabloul şi devine una cu divinitatea căreia i se roagă, milogeşte sau căreia-i face  temenele. Pata aceea de un roşu inchis reprezintă sângele vărsat, sacrificiul făcut de cei ce refuză să se desăvârşească aşa cum vrem noi, ori aleg o cale neagreată de noi.
-Care noi? întrebă un fluture.
-Noi, răspunse păianjenul, făcând un gest foarte larg cu mâinile.
-Oh, este un generos Măreţul, şopti emoţionată o buburuză care făcuse cursuri de descifrat caracterul după gesturi, mimică, strâmbaturi. Ea a cumpărat primul tablou. O atrăgea pata aceea roşie. Îi plăcea ideea de sacrificiu şi dramele. Avea o colecţie de telenovele şi una de cântece triste, de pahar, doine, balade, mioriţe. Nu observase că pata roşie avea şi buline negre. O surată se prinsese dis-de-dimineaţă-n plasă.
-Această capodoperă este pictată-n toiul nopţii. Negrul se imbină armonios cu griul şi maroul. Ceea ce pare a fi un liliac presat reprezintă dorul de zbor al fiecaruia dintre noi. Ne este atât de dor să zburăm, încât am face orice sacrificiu pentru asta. Ne-am ucideîntre noi, ne-am urca unii în spinarea celorlalţi, ne-am strivi chiar si urmaşii. Totul din spirit de sacrificiu şi întru împlinrea visului comuuuuuuuuun!hohoti răguşit criticul.
 Un val de hohote jălalnice i-au urmat. Toţi iubitorii de artă plângeau şi făceau schimb de batiste. A rămas în istorie sub numele de Ziua în care Oamenii au Devenit Atât de Generoşi încât şi-au Dăruit chiar si Batistele. Buburuza a mai cumpărat un tablou. Merita preţul. Avea ocazia să asiste la cel mai duios spectacol de artă.
Din ziua aceea, totul a mers ca pe roate. Îşi ţeseu pânzele peste tot. Lângă mare, pentru rechini şi caracatiţe, în copacii plini de omizi, pentru cucii cei leneşi.
Trezoreria păianjenului se umplea. Nimeni nu observase că locuitorii pădurii devenau din ce în ce mai puţini, peştii dispăreau, dispăreau şi florile, pentru că fluturii erau cel mai uşor de prins. Mai erau albinele...Lor le pusese gând artistic de când o preacucernică moluscă îi ceruse un tablou special. Trebuia să fie foarte convingator şi să miroase a miere. Doar atât îi mai trebuia ca să fie făcută sfântă în timpul vieţii.
Albinele nu se lăsau prinse chiar atât de uşor. Când era vorbă de artă şi măiestrie, simţeu impostorii de la distanţă.
Şi-a găsit sfârşitul în gradina cu stupi şi flori.N-a mai apucat să-şi ţeasă pânza între crucea voinicului şi papucul doamnei. Albinele străjer au dat alarma şi l-au înţepat până s-a desumflat. 

 http://www.gandul.info/stiri/efectul-lucifer-cel-mai-controversat-experiment-cu-oameni-1072166

marți, 23 iulie 2013

Jocul de şah



Avea un obicei căluţul cel năzdrăvan. Când tata pleca de acasă, ieşea din sertarul biroului şi tropăia pe tastatură. Aşa-i spunea el scriitorului, posesorul biroului unde se culcuşise: tata.
Era o mică piesă, măiastru sculptată, singura rămasă din  şahul cel vechi,  pe care învăţaseră Jocul generaţii întregi de copii. Pentru copil, căluţul este real, la fel ca toate piesele. Jocul continuă şi după ce mama îi chemă la masă, ori pe câmpul cu maci, în zarzării, nucii şi merii prin care se cocoţau.
Noaptea, când luna plină-şi strecura visele sub pleoapele copiilor, piesele ieşeau singure din cutie şi jucau cel mai crâncen joc din istoria şahului modern, antic şi chiarmaivechidecâtantic. Regele şi regina ieşeau din cadru, jocul se desfăsura doar între pioni. Caii-şi purtau cu mândrie-n şei cavalerii îmbracaţi în mantii  ţesute din fire de lună, încrustate cu nestemate.
Scriitorul nu ştia ce se petrece. Credea doar în ce vedeau ochii lui, dar a început să observe că se petrecea ceva ciudat de câte ori ieşea din cameră. Lăsa  câteva cuvinte din povestea cea nouă şi găsea scris altceva, ceva în plus, ori nimic.
În dimineaţa aceea scrisese destul de mult şi era foarte incântat:
                                            FALSIFICATORUL DE VISE
"Credinţa înseamnă să crezi ceea ce nu vezi iar răsplata este să vezi ceea ce ai crezut!"
(Sfântul Augustin)
singura clădire din Limbo – biroul Morganei
- Săru’mâna Morgana şi bine te-am regăsit! îi ură Astralopitecul de cum o văzu că-şi face apariţia în biroul ei somptuos. Era strălucitoare şi răspândea în jurul ei o mireasmă de iarbă proaspăt cosită cu aromă de tei.
- Bine ai venit Astralopitecule, îi zâmbi ea fermecător, schimbându-şi culoarea ochilor din auriu, în verde şi-apoi iar în auriu. Regret că te-am făcut să aştepţi, dar am mai avut puţin de croşetat la un vis al unui micmare maestru spiritual despre importanţa lui hotărâtoare pe Pământ şi despre gloria lui eternă. Ia un loc te rog şi fă-te comod! Bei o superfluidică beatifică ?
- Da, mi-ar plăcea, mulţumesc frumos! zâmbi Astralopitecul şi se aşeză pe divanul scoică, abandonându-se plăcerii confortului. Divanul se bucură simţindu vibraţiile Astralopitecului şi se desfăcu şi mai larg, lăsându-l să se cufunde şi să se desfete cu moliciunea sa. Morgana se apropie de el ţinând în mâini două pahare de cristal din dimensiunea a şaptea, conţinând o licoare vie, de culoarea chihlimbarului şi îi întinse cu eleganţă unul dintre ele.
- Bea-l pe-ndelete rogu-te, ca să putem discuta în tihnă, pentru că altminteri te vei putea ameţi dintr-odată de beatitudine. Vezi că ţi-am pus doar o concentraţie mică, doar de 15%, pentru că altfel intri în samadhi şi îţi pierzi interesul pentru dialog. Dar apropo, nu ţi-e sete de Absolut şi de Infinit ? Fiinţa ta arde şi se topeşte după aceste cuvinte minunate ?
Astralopitecul închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate după ce luă o înghiţitură din licoroasa energie superfluidică.
- Mmmm... divină... ! Infinit şi Absolut zici... !? Să fiu sincer, nu prea. În adolescenţă da, recunosc că poeziile, romanele de dragoste şi cele ştiinţifico-fanatstice îmi creaseră nişte aşteptări, dar cu timpul, aşa cum probabil se întâmplă aproape tuturor, şi-au mai pierdut din importanţă. Dar ştii ce, ia hai, că până la urmă două-trei picături de astfel de plăceri, desigur, poţi să-mi torni în pahar, dacă ai, că n-o fi foc”.

O mână criminală-i ştersese tot.
-Cine se joacă prin camera asta? întrebă el cu voce tare, sperând ca unul dintre nepoţi, ori copiii vecinilor să iasă din ascunzătoare, râzând.
Niciun răspuns…doar vântul ce mişcă foile răspândite prin toate colţurile camerei.
În ziua următoare, se trezise cu o mulţime de idei. Îi plăcea să scrie la computer, de parcă o legătură invizibilă se crease între el şi prietenul neînsufleţit. Ar fi putut jura că acestuia i se făcea dor de el când nu-l deschidea zile în şir, ori când lipsea de acasă. De fapt, dorul era reciproc.
“Suntem destul de asemănători, îi spuse în gând. Suntem doi singuratici ursuzi. Tu nu zâmbeşti niciodată, eu rareori. Mintea mea este strict matematică, tu eşti o adunătură de fire, programe, piese”.
S-a enervat foarte tare când, în locul unei pagini la care muncise toată dimineaţa, a găsit o înşiruire de litere şi cifre fără noimă:
90000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000bhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuz1]ziz5411111112

-Cine a făcut asta este iresponsabil, răutăcios şi laş! a strigat spre fereastră. Era convins că hoţul ce-i furase cuvintele, înlocuindu-le cu aiurelile acelea fugise şi râdea de el, ascuns în spatele copacilor.
Vântul s-a oprit din nou la fereastră, dând din cap cu reproş şi arătând cu degetul spre haosul din casă.
-Chiar aşa? Să nu-ţi faci curat nici măcar din an în an? a ţâţâit el. Mai exact, a jâjâit.
Cum scriitorul nu dădea semne să-l audă, a atins tastatura şi pe foaie a aparut scris:
-Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!
-E o nebunie! Nu pot să cred că asta chiar mi se întâmplă. Nu era nimeni în cameră. Oare calculatorul? O luase razna? Devenise stăpân pe sine însuşi?
-De ce nu? se scriseră singure cuvintele, sub jjjj-ul vântului. De ce n-ar scrie şi calculatorul? Tastatura este a lui.Adică a mea, ca să-ţi fie foarte clar cine scrie acum.
-Şi calculatorul? Cine altcineva a mai scris?
-Vântul, căluţul din sertar…deocamdată, dar până deseară este mult. Am văzut o veveriţă ce s-a aşezat la coada lungă de la ieşirea din pădure. Aşteaptă să-i vină rândul. Se ceartă cu o bufniţă şi o ameninţă că o să scrie toate nedreptăţile pe care i le-a făcut de când locuiesc împreună în pădurea ta.
-Pădurea mea? Nu e a mea, doar locuiesc aici.
-Nu contează…La cineva trebuie să se plângă. Cum tu nu ştii să asculţi şi să auzi, am învăţat noi să comunicăm cu tine.
-Tata, suspună duios căluţul din sertar. Eu am învăţăt să şi vorbesc, nu doar să scriu. Vrei să jucăm  sah?
-Tata? Acum sunt şi tată şi nu ştiam? Mâine, vântul o să-mi spună cumnat, bufniţa cuscru, vântul o să-şi revendice jumătate din cărţi, pădurea o să vrea înapoi lemnele folosite la construcţia casei?
-Nu, tata, n-o să se întâmple chiar aşa. Când trăieşti într-o comunitate, îţi asumi nişte riscuri.
-Comunitate? M-am izolat aici, la marginea pădurii, tocmai ca să fiu singur şi să scriu.
-Comunitatea pădurii te-a adoptat, scrise bufniţa.
-Scriitorule, bufniţa îmi numără greşit rezervele pentru iarnă, se plânse veveriţa. S-o înveţi matematica, sau mai bine numeri şi cântăreşti tu. Ai putea fi chiar şi judecătorul nostru. Ai putea fi şi naşul nou-născuţilor. Vântul le pune nişte nume de te dor urechile.
-Ai putea fi orice, spuse peltic un pui de pisic, dar dă-mi puţin lăptic. De când cu vânzoleala asta prin casa ne-ai cam uitat. N-ai observat că am slăbit? A trebuit să învăţăm noi să vorbim, că tu nu vrei să înveţi nicio limbă nouă. Spui că ştii atât cât ai nevoie, ba chiar mai mult.
Scriitorul se lăsă greu în scaun, ştergându-şi faţa cu o batistă. Se simţea puţin bolnav. Probabil că avea febră, ori se răzbunau zânele pe el. Mereu râdea de copii când îi spuneau că există zâne şi spiriduşi şi că jocul de şah se extinde şi peste graniţele tablei.
-E un coşmar, am febră. O să iau o pastilă şi o să dorm.
Când s-a trezit din somn, un melc ce urcase cu mare greutate pe birou lăsase o dâră ilizibilă:

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww5444444444444
,,,,,,,,,,++++99999999999999999+

O coţofană a împins melcul cu brutalitate mascată sub gesturi delicate şi a scris cu ciocul:

9_Ţ

ÎŢh

Un bursuc năuc a răsturnat paharul cu apă pe birou, dar n-a vrut sa plece până n-a scris şi el:


8-7,9îă
Ultimul din ziua aceea, înainte ca soarele să dispară după deal a fost un huhurez holtei. L-a privit crunt pe scriitor şi a scris foarte autoritar:

2!!!!!!

2ggggggg1 .z 3â!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

kzîââ555555555555555555555!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-Gata, tata, au plecat toţi, încercă să-l liniştească pisoiul. Ne dai să mâncăm? Suntem lihnite.
-Ce e de făcut? Dacă şi mâine va fi tot aşa, nu o să mai rezist.
-Refuză cinstit postul de judecător, naş şi stăpân al pădurii, îl sfătui căluţul. Spune-le politicos că este prea greu pentru tine şi ai crea mai curând haos decât ordine. Dacă ar fi privit dezordinea din casa ta, şi-ar fi dat seama că n-o să poţi face ordine într-o casă şi mai mare.
-Şi ce să facă? Cine să le judece plângerile?
-Să-şi aleagă fiecare pe cineva din neam, spuse pisoiul. Plângerile vor fi rezolvate de un consiliu format din înţeleptii fiecăruia dintre ei. Leul nu poate fi rege şi peste omizi, păsări, copaci…Ar judeca totul după mintea lui. Un leu n-o să priceapă niciodată de ce buburuza nu se hrăneşte cu  antilope.. Dacă omida vine şi-i spune că dudul nu-i mai permite să-i mănânce frunzele, o va trimite să vâneze căprioare.
-Tata, vrei să jucăm şah? întrebă căluţul.
-După câte mi s-au întâmplat astăzi, ai câştiga din prima mutare. Nu observi ce obosit sunt? Mă întreb dacă n-ar trebui să consult un medic. Şi cum sa jucăm? Eşti doar tu. Cine a mai văzut joc de şah cu o singură piesă?
- Ai dreptate…ar fi plictisitor. Nu imposibil, dar foarte obositor. Ar trebui să alergăm amândoi ca nebunii pe tablă, schimbând mereu rolurile. Mai bine cumpărăm un şah nou şi-mi faci şi mie loc printre piese.



luni, 22 iulie 2013

Războaie



                                                                    
-Maaaaami, găina Gina mi-a furat şosetele! Se fandoseşte cu ele prin ogradă, spune că sunt tricotcodatate de ea însăşi.
-I-o fi frig la picioare, săraca...
-Da, da’ şosetele mele? E ridicolă. Chiar şi pisicile râd în hohote. Se vede că are doar trei degete, chiar dacă pe zăpadă apar cinci.
-Aşa îţi trebuie. Dacă ţi-ai cumpărat şosete cu degete...Mânuşi mai înţeleg, ai nevoie să-ţi foloseşti toate cele cinci degeţele, dar cu cele de la picioare ce faci?
-Ooooo, o mulţime de munci mulţumitoare...
-Mulţumitoare pentru cine?
-Pentru mine, dar şi pentru alţii. Pot face jucarii pisoilor, pot să mângâi patru pisici în acelaşi timp, mă scarpin când am mâinile ocupate, cânt la pianul imaginar, ridic un obiect bleg ce nu şi-a găsit altă direcţie de căzut decât in jos...De ce să mă aplec? Găinii la ce-i trebuie? În afară de faptul că lasă urme omeneşti pe zăpadă.
-Nu sunt chiar omeneşti. N-ai urmărit-o? Găina tot găină. Scormoneşte în toate locurile murdare şi murdăreşte şi zăpada. Poţi să-i citeşti toate activităţile zilnice fără să te mai oboseşti s-o urmăreşti. La ce bun? Nimic bun...
-Mami, dar am nevoie de şosete! Şi sunt ale mele, e nedrept!
-Tu le-ai mai purta atât de murdare? Nici spălate...Cumpărăm altele. Sau învăţăm să tricotăm. Ne învaţă maia.
-Ce crezi că o să facă? O să le poarte cât? Găinile nu ştiu să spele. O să le poarte murdare?
-Hoţul este totdeauna jefuit. O să vezi...Până la sfârşitul zilei o să fie desculţă şi va lasa iar în urmă urme găineşti. Ia-ţi alte şosete şi hai să-ţi spun o poveste nouă.


Taşu avea pe atunci ambii ochi. O privea pe Mădălina, pitulat în colţul cel mai ascuns al camerei şi se întreba cum să facă să-i atragă atenţia. Era Crăciunul şi Moşul ne adusese o turtă dulce pisică. Mădălina nu ştia niciodată ce este. O vreme s-a crezut motan, apoi a crezut că este muzicant vestit, iar fereastra noastră e  harpa la  care ea trebuie să cânte, atunci când doreşte în casă. Muzicant nu era, sunetele scoase de gheruţe ne zgâriau timpanele şi ferestrele erau mereu murdare.
De Crăciun, i s-a năzărit că este turtă dulce.
-La culoare semăn cu pisica, sunt cam roşcată. Înseamnă că sunt dulce şi voi fi frumos ambalată de Moş Crăciun. Voi fi cadoul  unui copilaş, sub brad...visa cu ochii deschişi Mădălina.
Taşu îi auzea gândurile şi se distra răutăcios.
-E turtă dulce la fel cum eu sunt pandişpan...O proastă. Mai bine ar incerca să fie EU. O, EU, EU...Minunatul de EU...Mă mir că toţi încearcă să fie alceva, ceva, cineva, oricine. Doar EU merită incercat cu adevărat. În pielea mea este foarte bine, e loc suficient pentru mai mulţi.
-Ce-l apucase pe Taşu, mami? Ce piele? De ce să vrei să trăieşti în pielea altcuiva, sau să trăiască alţii în tine?
-Taşu avea loc pentru mai mulţi în cap. Era atâta gol acolo, că ai fi putut da o petrecere. Aşa s-a şi întâmplat...O petrecere cu chiote, dans şi focuri de artificii a-nceput în capul său. Aşa şi-a pierdut ochiul...A plecat de acasă în toiul nopţii şi, crezându-se superior şi foarte încăpător, s-a încăierat cu toţi motanii din vecini. Când s-a întors, oripilată de ce vede, Mădalina n-a mai vrut să-l privească. A început să se imagineze turtă dulce şi aştepta răbdătoare marea transformare. În timpul liber, cânta la harpa fereastră şi le bătea pe pisicile obişnuite, cele neturtădulce.
-Biata Mădalina, suspină copilul...A murit.
-A plecat în lumea ei, n-a murit. Aşa se întâmplă cu toate. Când îi vine timpul, chiar şi o farfurie devine altceva.
-Ce devine, mami, farfuria?
- Dacă se sparge, cioburi. Cioburile pot deveni un mozaic frumos pe o masă veche, ori acoperişul unui gândăcel, ori un tobogan pentru puii de furnică.
-Deci Mădălina trăieşte? se bucură copilul.
-Da, în mozaicul ei. E o mică piesă, nu din turtă dulce. Turtă dulce poţi fi doar în Lumea Copiilor, acolo unde imposibilul devine orice.În Lumea Copiilor, obiectele cad şi-n sus. Nu ai nevoie de şosete cu degete ca să le ridici. Vin ele spre tine, ţi se aşează-n palmă.
-Noi unde suntem, mami?
-În mozaicul nostru, fireşte. Firesc e doar firescul. Nu poţi fi decât ceea ce poţi fi. Piese mici suntem şi noi şi ne scriem Povestea. Scriitorul ne aşează în mozaic, ne schimbă uneori locul, închipuieşte o altă poveste, un alt model în Mozaic...
-Găina Gina în ce mozaic o fi acum? întrebă copilul, privind urmele murdare şi întortocheate. Se vedea că pe zăpadă se dăduse o mică luptă. Erau şi pete de sânge, pene căzute din aripi şi cozi, ouă sparte.
-Gina? Nu o vezi? E desculţă, şchioapă şi foarte furioasă. Un cucoş i-a furat o şosetă şi şi-a făcut coroană. Pretinde că e rege şi vrea să-l detroneze pe bătrânul cucoş.
A ţopăit un timp într-un singur picior. Minţea că este barză, ursitoare, magician...orice, numai găină nu. Cucoşul cu creasta mică, prea mică să poată impresiona, i-a furat şi ultima şosetă. A pus-o pe cap şi şi-a schimbat numele. Primarul la trecut în catastif sub numele de Cucoşul cu Cea Mai Mare Creastă Ce S-a Văzut Vreodată în Univers. Fără să verifice dacă este adevarată sau falsă. A fost dat în judecată de primarul din oraşul vecin. Pe motiv că la el în catastif este trecut un cucoş cu o creastă şi mai mare, cu mult mai mare, imposibil de măsurat de mare. Cetăţenii trebuiau să-l creadă pe cuvânt de primar. Dacă nu se putea măsura....asta este. Să măsori nemăsurabilul?
Şi uite aşa se întâmplă când îţi laşi şosetele aruncate aiurea. Nu doar că rămâi fără ele, dar au provocat trei războaie.
-Care trei, mami?
-Păi: războiul din ogradă, cel ce a rămas în cărţile de istorie sub numele de Războiul Găinii Gina Cu Ea Însăşi, Cu Cocoşii, Copilul, Şosetele, Penele şi Cam Tot Ce Există.
A mai fost Războiul Dintre Cei Doi Primari şi Războiul Dintre Locuitorii Celor Două Oraşe Ce-şi Revendicau Titlul De Posesor Al Cucoşului Cu Cea Mai Mare Creastă.
-Doamne, mami, sper să nu învăţ la istorie toate acestea.
-Ba o să-nveţi. Din cauza şosetelor tale s-a petrecut totul, o mică pedeapsă nu-ţi stică.