sâmbătă, 22 februarie 2014

Guardabosc si Hoiho



 Într-o pădure din Catalonia locuia un pădurar, pe nume Guardabosc.  Păzea copacii de omizi, îi curăţa, îngrijea animalele…Avea mulţi prieteni, dar ultimul venit în casa lui era special. Calul Hoiho nu era ca toţi caii. Poate pentru că nu era pur sânge. Era o combinaţie între un fierăstrău maori şi un cal catalan. Îl găsise în faţă porţii, în urmă cu trei săptămâni. Nu zicea nimic. Doar zâmbea galeş şi puţin timid.
-O să-ţi spun calăstrău, Hoiho, hotărî pădurarul. În pădurea lui chiar şi cea mai neînsemnată omidă avea un nume.
-Cum doreşti, stăpâne, se emoţionă calăstrăul, până la lacrimi, fericit că, după atâta umblat prin lumea largă, găsise pe cineva care-l primea fără să ţipe la vederea aspectului său deloc obişnuit.
Vorbeau când în catalană, când în maori. Atunci a apărut dialectul catalaori, limbă vorbită acum pe toată coasta de est a vestului aflat la sud de nord-estul coastei de est.
 Era un călăstrău cam bătrân şi pădurarul l-a pus la munci uşoare: să tapahia manga, să branques tallades, să hoihaie zeflemitor către omizile cele halape, ca să le pună pe fugă…Erau nişte eugues ce rugineu tot ce întâlneau în cale. În loc să se transforme-n papallones, aşa cum face orice euges saludable inhloko, badla  seva del arbres. Flors et frunzes picau din isibhakabhaka , los arbres es va asecar…
-Mami, eu nu mai înţeleg nimic…
-Normal că nu mai înţelegi. Între timp, apăruse un future ce vorbea zulu şi limba a devenit şi mai eziyinkimbinkimbi, adică şi mai complicată.
Wayengumngane wehlathi bayamangala, lapho ebona ukuthi amacimbi kwakufanele umlomo wenyoni, ezazingaphansi energy eyayisekhanda lami. Wabe kungani zonke izimbali ziqathake ezihlahleni.
-Adică?
-Adică pe Hoiho l-a apucat spaima şi a rupt-o la fugă pe urmele pădurarului, pentru că s-au prins că omizile erau ditai vampiroii sugători de sevă. Mă rog...am  tradus puţin simplificat.
-Stăpâne, stăpâne, eu zic să-ţi chemi şi-un câine! rosti Hoiho, cu dinţii del ferize clănţănind.
 Atunci a apărut muzica cultă. Muzica la fierăstrău era primul pas făcut pe il lungo cales del muzica, dinspre nicăieri, spre din ce în ce mai cultă.
Până atunci, ţăranii de la marginea pădurii  cântau cam aşa:
-Ălăuuuăăăă, băăăăăă!
 De când Hoiho a inventat muzica cultă, ţăranii s-au ruşinat să mai hăulească aşa, ca nebunii prin codru. Au devenit pioşi, dând naştere muzicii sacre. Se exprimau cam aşa, cântat-legănat:
-Halou, halou, in nomine del nostre cuore, Domini, Domini, fă-te că nu vezi ce vezi, Bă!
-Şi omizile?
-Omizile… printre ei, îşi vedeau de ale lor. Au învăţat chiar să cânte la frunză şi să confecţioneze fluiere, scobind cu dinţii crenguţele cele verzi.
Era o aşa bucurie în  pădure...Totul cânta, dar cânta în cheia sonaţilor, nu în cheia sol.
Noroc că omizile, de grase, au început să cadă din copaci. Pădurea cânta cam aşa:
-Halou, halou, fiu, fiu, buf! Bă, fiu, buf! Fiu, fiu, halou, buf!
 Aşa a scăpat pădurea singură de omizi. Hoiho a devenit primar, pădurarul a rămas tot pădurar. Fluturele ce vorbea zulu a plecat acasă la el, unde i-a învăţat pe semenii săi catalana şi maora.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu