marți, 27 mai 2014

Grebla care se credea cerb

Cei din specia Grebulus Greblus sunt cei mai avizi oameni. Avizi de orice: bani, putere, avere. Se poartă tot timpul de parcă ar fi cu trei trepte mai presus decât ceilalţi. Sunt doar nişte greble ce se cred cerbi. Îşi pipăie coarnele şi cred că au coroană. Îi găseşti la cazinouri şi peste tot unde se câştigă bani uşor. Cu fiecare bănuţ suflat de sub nasul unui  sărman om, îi mai creşte pe cap un corn…
Domnul Greblă Încruntată se privise o singură dată în oglindă. Şi-a văzut podoaba de pe cap şi a spus: sunt cerb, locul meu este în pădure. Sunt rege, locul meu este într-un jilţ. Voi începe cu animalele, pentru că ele sunt mai supuse. Voi continuă cu oamenii, dar trebuie să-mi fac aliaţi printre dobitoace.
A mers în prima pădure de la marginea oraşului şi s-a amestecat cu căprioarele şi ceilalţi cerbi. Un timp, i-a păcălit. Până când un pui a început să radă de coarnele sale egale. Atunci, l-au observant şi ceilalţi şi l-au fugărit. N-a vrut să plece de acolo.
-Ei nu mă văd cât de mândru sunt, pentru că sunt orbi. O să-i fac să mă vadă. O să ţin în fiecare zi un discurs, la ora când toate animalele vin să se adape. Cam aşa suna discursul:
- Dragi concetateeeeeni, dragi conpădureni, stimaţi şi stimabile, venerate corb, venerabilă bufniţă, onorabile lup,ancestrali cocobauri şi cocobaurite, ooooooooiiiiiiiiiiiii, voi,  oi!
-Ce oi, mami? În pădure oi?
-Eeeee…Era pe acolo un păstor năuc. Nu mai găsise alt loc de păşune pentru oile sale, decât în pădure, adică în gura lupilor. Şi nu mă mai întrerupe din discursul greblului.
- Am venit printre voi astăzi, într-o zi mare şi sfântă. E ziua Sfântului Greblă şi a Sfintei Sape. Sfinţia mea s-a privit în oglindă şi şi-a văzut coarnele rămuroase. Unii îmi rad pe la spate şi spun că soţia e de vină. Eu ştiu că nu e o vină, ci un divin dar. Doresc să vă păstoresc, să vă unesc, să vă învăţ să vorbiţi aceeaşi limba, adică limba pe care eu o vorbesc: grebleasca ţărănească, cu strigături şi vaiete şi offoffuri…
Mirate de acel ciudat orator, animalele s-au bulucit, ocupând primele locuri din lojă. Da, o lojă, pentru că greblul n-a renunţat, cu toate râsetele şi ironiile la adresa lui. Ştia el că perseverenţa este mama păcălicilor din toate timpurile…
A păcălit întâi o cioară slăbănoagă, ce a observat că locul era împânzit de gâze. Şi era pentru prima dată când cineva atât de însemnat şi rămuros încornorat îi acorda puţină atenţie.  După ea, s-a strâns un stol. Unde e un stol, apar mereu alţi curioşi. Şi aşa, după vreo trei ani, toţi uitaseră că-l ridiculizaseră. Îl ascultau cu sfinţenie şi nu-i ieşeau din porunci. Leul, regele pădurii, a ajuns să-i cânte-n strună şi să-i execute ordinele.  Totul era anapoda…Animalele nu-şi mai ştiau rosturile. Uitaseră complet de pui şi învăţau cu râvnă discursurile greblului. Se organizau concursuri pe tema “Cine ştie pe dinafară şi pedinauntru mai multe discursuri?”. Premiul era mereu acelaşi: câte o pereche de coarne greblesti. Aşa am ajuns să avem printre noi lei încornoraţi, oi încornorate, coţofene fălos purtătoare de coarne. Cerbii au fost nevoiţi să părăsească pădurea, pentru că mureau de foame. Nu pentru că n-ar fi fost suficientă hrană pentru toţi, dar greblul pusese taxe şi impozite pe fir de iarbă, pe frunză, apă…
După un timp, a placat spre oraş, înconjurat de câteva animale. Nu îl urmau toate, pentru că cele mai multe aveau pui de crescut şi nu-şi pirdusera minţile chiar de tot.
Văzând arătarea aceea ciudată, urmată de o cioară şchioapă, un lup hămesit şi un biet urs care nu-şi amintea ce este, locuitorii oraşului l-au legat fedeleş, şi  au trimis animalele în pădure . Greblul şi familia sa, după un control psihiatric riguros, au fost trimişi să strângă frunzele uscate şi gunoaiele din parcuri.

Morala: mereu se găseşte câte un încornorat ce se crede sfânt.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu