luni, 26 mai 2014

Paradisul nebunilor


Un lung şir de gură-cască aştepta să între în Paradisul nebunilor. Poarta era aurită cu hârtie de staniol roz, iar pietricelele colorate de-ţi luau ochii erau din plasticul cel mai din plastic văzut vreodată. La intrare, un sfânt Cutărescu ,  verde, le dăruia vizitatorilor ghirlande din flori cu miros ameţitor.  Şirul a stârnit râsul îngerilor copii ce păzeau intrarea. Ştiau că este un portal fals, dar le plăcea să se distreze, complet nevinovat, pe seama arătărilor ce alcătuiau şirul. Îi lăsau să intre, pentru că oricum nu i-ar fi ascultat nimeni. Unii nu mai ieşeau niciodată, alţii plecau în fugă, cu hainele ferfeniţă şi cu privirea rătăcită. În fruntea şirului, era un domn cu o tichie ţuguiată, alcătuită din cifre impare.
-Eu merit să intru primul!! s-a răţoit şi i-a împins pe ceilalţi, cu o privire foarte urâtă pentru un sfânt suprailuminat. Era atât de supra iluminat, încât beculeţele furate dintr-un pom de Crăciun se încinseseră la maxim. Eu sunt cel ce am muncit cel mai mult.
-Cum muncise, mami?
-Avea o tehnică foarte simplă: lua tichia de pe capul ucenicului şi-i vindea una la fel cu a lui, alcătuită doar din cifre impare. Ura tot ce este par. Dacă un future îi zbura sub nas, lua o foarfeca şi-i tăia una dintre aripi. Recunoşteai imediat parohia unde propovăduia lupta împotriva a tot ce este pereche. Nu mai erau nici fluturi şi nici păsări. Ucisese toate zburătoarele. Avea păianjeni cu un picior lipsă, melci, oi șchioape, boaște săltărețe…
Următorul în şir era un ceva…un ceva foarte ciudat. O găină cu rochie verde, înfoiată ca o varză. Sub rochie adăpostea o  cloţă cu rochie roz. O cloţă ce cloceşte altă cloţă, ce cloceşte altă cloţă…Nu se ştie câte cloţe erau. Multe…Pui nu aveau, pentru că schimbau mereu rolurile şi n-aveau timp de clocit. Erau mânioase pe domnul cu tichie pentru că se aşezase moţ în faţă şi le bloca trecerea.
-Noi ar trebui să fim în faţă! au cotcodăcit mânioase, de-au stârnit o ploaie cu fulgere şi tunete şi-un uragan. Suntem singurele care am muncit cu adevărat. Noi protejăm grupurile de intruşii nedoriţi şi-i punem pe fugă.
În spatele cloţelor veneau melcii. Ei erau atât de lenţi, că au fost nevoiţi să se lege cu o frânghie de cei din faţă, ca să nu rămână în urmă. Melcii nu se lăudau cu nimic. Ei doar vieţuiau, nu aveau pretenţii să-şi facă ucenici, să propovăduiască religii, căi spirituale…
 După ei, deşi ar fi putut fi primii, de veninoşi ce erau, urmau şerpii. Nu doreau să fie în fruntea şirului, din viclenie. Aşteptau să vadă ce se întâmplă cu primii, ca să ştie dacă schimbă macazul şi pornesc spre alt portal.
Sfântul Cutărescu, oricât de fals ar fi fost, tot s-a speriat când i-a văzut. S-a frecat la ochi şi a rupt-o la fugă, lăsând poarta nepazită.
-E timpul să mai călătoresc şi eu pe pământ, că lucrurile s-au schimbat serios, de când staaaaau tot aici şi păzesc poarta. Eu ştiu că este falsă, dar tot îmi place s-o păzesc. Mi-am găsit o ocupaţie distractivă. Totuşi…ca anul acesta, creaturi atât de caudate, n-am mai văzut. Plec să-i studiez chiar acolo, în locul de unde vin.
Rămasă fără păzitor, poarta s-a pus pe râs. De când era acolo, personaje mai caraghioase decât acestea nu văzuse.
-Poartă râzând n-am văzut nicodată, le strigă celorlalţi, cel din frunte. E clar că e Paradisul. Se bucură când ne vede.
S-au bulucit toţi. N-au mai aşteptat să le vină rândul şi s-au împins, scoţând poarta din ţâţâni.

După poartă…era hăul adânc…N-au mai vut timp nici să spună:  “Vai, cât de rău îmi pare că am ales această poartă atât de ademenitor-strălucitoare…!”. Televiziunile din acel timp, chemate de oamenii înspăimântaţi de sunetele ce veneau de sub pământ, au chemat geologi, preoţi, cutremorologi, taifunologi, astrologi, numerologi…Nu au reuşit să dezlege misterul şi n-au avut timp. Peste  câteva zile, au fost chemaţi să studieze un alt fenomen rar: apăruse din senin o poartă aurită în deşert şi deja erau multişori la coadă. Un alt Sfânt Cutarescu oferea ghirlande şi le arăta panouri uriaşe şi înregistrări video cu laptele şi mierea ce curgeau dincolo de poartă. Aşa s-au căscat în acel an de pomină multe hăuri. Televiziunile au avut mult de lucru şi angajaţii au câştigat bani bunişori. Pentru că au depăşit  planul de rating la hectar, angajaţii cei mai activi au primit câte o excursie gratuită într-o zona mult bântuită de căutătorii de porţi spre Paradis. S-au aşteptat cuminţi la coadă, privind hipnotizaţi panourile cu femei vesele şi fericite, băuturile răcoritoare, maşinile scumpe şi tooot felul de minunăţii ce-i aşteptau dincolo…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu