sâmbătă, 22 februarie 2014

Cozile de topor



 Cozile de topor sunt pretutindeni la fel. Aşa cum unii scot castanele din foc cu mâinile altora, topoarele lovesc folosindu-se de cozile lor, nişte biete prelungiri diforme, deşi ar fi trebuit să aibă o formă bine definită. În timpuri normale, coada este una cu toporul şi lucrează împreună.
-Şi cum sunt timpurile normale, mami?
-Nu-mi amintesc să le fi trăit, dar mi le pot imagina. Sunt timpurile în care toporul îşi face munca lui, normală, aceea de a tăia copacii uscaţi, sau de a da o formă unui trunchi ce va deveni  o operă de artă, o sculptură, o troiţă, o poartă frumos încrustată.
Când cozilor de topor li s-a năzărit că sunt mai presus decât meşterii sculptori, a început nebunia lumii, noaptea minţii şi a sufletului. Topoare furioase au început a hăcui tot ce le ieşea în cale. Un topor vestit prin cruzimea lui, Topor Toporovici, s-a năpustit asupra unei păduri şi a prins s-o taie de la nivelul pământului. Pe urma lui, a venit o altă coadă de topor, purtată de Buldozer Buldozerovici. A scos din rădăcini copacii, să fie sigur că nicio mlădiţă nu va creşte pe acel loc. A venit şi Tăvălug Tăvălugovici şi a nivelat totul. Nebun Nebunovici  Trădătorovici este supraveghetorul pădurii. Cum o tânără mlădiţă scoate capul din pământ, la chemarea pădurii ce există, deşi nu mai există, cum Trădătorovici îi dă în cap. Trădătorovicii sunt o famile foarte răspândită pe faţa pământului. Nu este ţară în care să nu existe câţiva membri ai acestei familii. Îi recunoşti uşor: sunt veşnic încruntaţi, nu suportă copiii decât dacă sunt trişti şi tăcuţi, sunt bogaţi dar zgârciţi, mint de îngheaţă apele, manipulează fără a clipi din ochi şi pot păcăli detectoarele de minciuni.
A ajuns şi în pădurea noastră unul din această familie atât de urâtă. Este urâtă de toată suflarea pământului, nu doar de oameni. A început cu copacii cei falnici. I-a doborât unul după altul. Metode sunt foarte multe, în ţara în care cozile de topor au devenit atât de prolifici, că se înmulţesc mai repede decât iepurii. Nu ştiu cum fac asta. Este ca un virus ce se propagă rapid. Astăzi vorbeşti cu un om cuminte şi la locul lui, mâine te trezeşti că-ţi trage o palmă şi te urăşte.
A continuat cu pâlcurile de copaci tineri şi a trecut la tinerele mlădiţe, copii ai pădurii, ce nici măcar nu ştiau că există topoare. Copiii pădurii priveau cerul şi aşteptau momentul când vor învaţă să zboare.
-Mami, copacii nu zboară…
-Zboară şi ei. Orice există pe pământ poate zbura. Vezi copăcelul cu rădăcinile bine înfipte în pământ, dar nu ştii că el zboară în visare, e una cu Cerul.
Oamenii văd doar ce vor să vadă şi uită repede visul-mlădiţă din copilărie. Cozile de topor sunt infiltrate peste tot, deci şi în şcoli.
A plecat toată pădurea. Într-o zi, când au văzut că n-au nicio şansă să crească la loc, copacii şi-au luat zborul.
-Dar care copaci? Ai spus că nu mai era niciunul netăiat.
-Deşi nu mai erau, în pământ exista sămânţa- gând a copacilor. Cozile de topor nu găsiseră o metodă prin care pădurea să-şi uite copacii. Pădurii-gând îi era dor de copacii-gând. Cum pe pământ nu erau lăsaţi să crească, şi-au luat zborul. Au găsit o altă lume în care să locuiască. Acolo, cozile de topor sunt una cu topoarele, unelte în mâinile meşterilor sculptori. Şi-au luat zborul şi privighetorile şi toate păsările şi animalele ce-şi doreau o pădure. După ei au plecat copiii. Au rămas adulţii, încremeniţi în uitare. Uitarea i-a prins captivi în lumea tăcută a pădurilor ce nu mai sunt.

Guardabosc si Hoiho



 Într-o pădure din Catalonia locuia un pădurar, pe nume Guardabosc.  Păzea copacii de omizi, îi curăţa, îngrijea animalele…Avea mulţi prieteni, dar ultimul venit în casa lui era special. Calul Hoiho nu era ca toţi caii. Poate pentru că nu era pur sânge. Era o combinaţie între un fierăstrău maori şi un cal catalan. Îl găsise în faţă porţii, în urmă cu trei săptămâni. Nu zicea nimic. Doar zâmbea galeş şi puţin timid.
-O să-ţi spun calăstrău, Hoiho, hotărî pădurarul. În pădurea lui chiar şi cea mai neînsemnată omidă avea un nume.
-Cum doreşti, stăpâne, se emoţionă calăstrăul, până la lacrimi, fericit că, după atâta umblat prin lumea largă, găsise pe cineva care-l primea fără să ţipe la vederea aspectului său deloc obişnuit.
Vorbeau când în catalană, când în maori. Atunci a apărut dialectul catalaori, limbă vorbită acum pe toată coasta de est a vestului aflat la sud de nord-estul coastei de est.
 Era un călăstrău cam bătrân şi pădurarul l-a pus la munci uşoare: să tapahia manga, să branques tallades, să hoihaie zeflemitor către omizile cele halape, ca să le pună pe fugă…Erau nişte eugues ce rugineu tot ce întâlneau în cale. În loc să se transforme-n papallones, aşa cum face orice euges saludable inhloko, badla  seva del arbres. Flors et frunzes picau din isibhakabhaka , los arbres es va asecar…
-Mami, eu nu mai înţeleg nimic…
-Normal că nu mai înţelegi. Între timp, apăruse un future ce vorbea zulu şi limba a devenit şi mai eziyinkimbinkimbi, adică şi mai complicată.
Wayengumngane wehlathi bayamangala, lapho ebona ukuthi amacimbi kwakufanele umlomo wenyoni, ezazingaphansi energy eyayisekhanda lami. Wabe kungani zonke izimbali ziqathake ezihlahleni.
-Adică?
-Adică pe Hoiho l-a apucat spaima şi a rupt-o la fugă pe urmele pădurarului, pentru că s-au prins că omizile erau ditai vampiroii sugători de sevă. Mă rog...am  tradus puţin simplificat.
-Stăpâne, stăpâne, eu zic să-ţi chemi şi-un câine! rosti Hoiho, cu dinţii del ferize clănţănind.
 Atunci a apărut muzica cultă. Muzica la fierăstrău era primul pas făcut pe il lungo cales del muzica, dinspre nicăieri, spre din ce în ce mai cultă.
Până atunci, ţăranii de la marginea pădurii  cântau cam aşa:
-Ălăuuuăăăă, băăăăăă!
 De când Hoiho a inventat muzica cultă, ţăranii s-au ruşinat să mai hăulească aşa, ca nebunii prin codru. Au devenit pioşi, dând naştere muzicii sacre. Se exprimau cam aşa, cântat-legănat:
-Halou, halou, in nomine del nostre cuore, Domini, Domini, fă-te că nu vezi ce vezi, Bă!
-Şi omizile?
-Omizile… printre ei, îşi vedeau de ale lor. Au învăţat chiar să cânte la frunză şi să confecţioneze fluiere, scobind cu dinţii crenguţele cele verzi.
Era o aşa bucurie în  pădure...Totul cânta, dar cânta în cheia sonaţilor, nu în cheia sol.
Noroc că omizile, de grase, au început să cadă din copaci. Pădurea cânta cam aşa:
-Halou, halou, fiu, fiu, buf! Bă, fiu, buf! Fiu, fiu, halou, buf!
 Aşa a scăpat pădurea singură de omizi. Hoiho a devenit primar, pădurarul a rămas tot pădurar. Fluturele ce vorbea zulu a plecat acasă la el, unde i-a învăţat pe semenii săi catalana şi maora.

joi, 20 februarie 2014

Cei trei fermoari de la muntele Tatos



 Erau cei mai fermi fermoari  pe care îi întâlnise vreodată un croitor. Croitorașul din povestea aceasta era vestit pentru hainele sale foarte rezistente. Pentru cămăşi, folosea un material ce absorbea jegul.
-Îh! Cum, mami?
-Cămaşa avea interiorul căptuşit cu un material absorbant. Scamele erau atrase în spaţiul dintre căptuşeală şi materialul folosit ca faţadă. Oamenii vedeau un domn îmbrăcat curat, într-o cămaşă neagră, spre exemplu, dar nu ştiau câtă mizerie se ascunde dedesubt. Papionul ori cravata erau schimbate foarte des, ca să fie în pas cu moda. Cămaşa rămânea veşnic aceeaşi. Cu cât o purtai mai mult, cu atât deveneai mai rezistent la viruşi. Viruşii fugeau mâncând pământul, când simţeau mirosul cămăşii. Se spune că aşa  au dispărut de pe pământ unele boli ce decimaseră, zecimasera, inzecimasera şi înjumătăţiseră populaţia globului.
Cămaşa era lăsată moştenire din tată în fiu. Era purtată pe câmpul de luptă, fiind cea mai bună armură. Duşmanul fugea de miros, glonţul nu pătrundea.
Ajunseseră să se vândă la preţuri exorbitante. La ultima licitaţie de la Marcelonia, nimeni n-a avut suma necesară. A fost dată în schimbul a trei terenuri fertile, un munte, patru oraşe şi cinci maşini de epocă.
-Doooomne, mami! Cum să faci un asemenea schimb? Pentru o cămaşă jegoasă?
-Ştii că unii sunt snobi. La acea licitaţie participa însuşi prinţul NumaNuma. Când ceilalţi au văzut cât de mult insistă să cumpere cămaşa, s-au încrâncenat, au supralicitat, şi-au suprasolicitat nervii, încât li s-au rupt cămăşile pe burţi. Atunci i-a vanit croitorului ideea de a căuta fermoare foarte rezistente. A confecţionat cămăşi din material supraelastic, ce se mulează pe burta de treizeci de ani, de patruzeci, dar…de aici încolo, nasturii incepau să sară în toate direcţiile. Se spune că aşa a început vestitul Război al Nasturilor.
-N-am învăţat despre acest război…
-Mai bine. A fost un război foarte sângeros, din care parlamentarii unei ţări au ieşit cu multe vânătăi şi cu hainele făcute ferfeniţă. S-au înfuriat, pentru că majoritatea nu se întrunise. Jumătate dormeau, patru nu aflaseră că erau parlamentari, cinci erau la cumpărături, opt se rătăciseră pe culoarele de tip labirint. Aveau de dezbătut o lege foarte importantă: “ Cum să facem ca să ne ascundem burţile cât mai bine, încât concetăţenii să nu observe cât de dodoloți am devenit, după doar doi ani de la alegeri.” Unii au propus să facă mai multă mişcare. Alţii, să fie eliminat bufetul cu delicatese din incinta clădirii. Au fost câţiva care au propus terapii naturiste şi ceaiuri ce absorb grăsimile. N-au reuşit să ajungă la un consens şi s-au luat la bătaie, până le-au sărit nasturii și muștarul micilor, drept in ochi. Parcă era poligon de tir. Preşedintelui i-a sărit un nasture în ochiul stâng, a dat alarma, a venit poliţia, care avea nasturi metalici. Un nasture de la şeful poliţiei i-a sărit în ochiul drept, lăsându-l fără vederea la mare, din vila pe care tocmai şi-o construise la Marea Tartara.
-A venit artileria grea! au început să ţipe cei cu nasturi din plastic. E imoral, inegal, ilegal şi nedrept! Armata ar trebui să fie cu noi şi ca noi!După ce spiritele s-au calmat, au votat o lege prin care armata era obligată să aibă nasturi din plastic.
Au mai votat şi o lege prin care să fie schimbat croitorul parlamentului. Aşa a ajuns croitorașul nostru să se ocupe de hainele cele măreţe ale măreţilor aleşi. Ca să nu mai izbucnească războaie, a schimbat nasturii cu fermoare. A trebuit să umble până, hăăăăăt, departe, la Tatos. Acolo i-a găsit pe fermoarii fermi ce, cu fermitate, ferecau orice cămaşă. Se spune că metalul folosit la confecţionarea fermoarelor era identic cu cel întrebuințat de cruciaţi, pentru săbii.
S-a tocmit și au convenit să dea, în schimbul a trei fermoari fermi, câteva păduri pe care ţăranii le revendicaseră, dar degeaba le revendicaseră. I-a adus cu el în ţară şi a crescut producţia de fermoare, mai abitir decât producţia de carne la kil de hectar. Duduia economia, duduia…A luat aşa un avânt, încât conductorul trenului economiei a trebuit să sară din mers, pentru că un inconştient a furat calea ferată.
În timpul liber, fermoarii cei fermi sunt folosiţi ca bodyguarzi, ori ca SPP-işti. Când parlamentarul cel grăsuţ se plimbă liber prin ţara mamicuței lui, copiii cei prost educaţi mai scapă câte un:
-Mami, de ce este atât de gras şi roşu la faţă acel domn?
Fermoarul se încruntă la copil şi-i închide gura.

marți, 18 februarie 2014

Concertul



 Motanul Codin s-a împrietenit cu codul Odin. Pisicilor nu le place apa, aşa că stăteau de vorbă doar când peştele catadicsea să scoată capul la suprafaţă. Aşa a aflat Codin despre minunata lume subacvatică.
-Ehei, ahei, orhei, odorhei…era semnalul prin care codul îl striga pe motan, în zilele ploioase. Cu o umbrelă cât roata carului de mare, motanul alerga să asculte o nouă poveste. Întotdeauna îi aducea prietenului  fursecuri cu marmeladă şi pesmeţi muiaţi în rom de Kracovia, delicatesuri cumpărate la fiecare chenzină.
                       
             Calul Maharajah şi caracatiţa cu un braţ mai mult decât celelalte surate

 Pe vremea când bunicul meu, Coadadecodcunod, era tânăr, pornise un război între creaturile de sub ape şi cele de pe uscat. Cauza a fost una minoră: un compozitor rac greşise câteva note din simfonia comandată în cinstea zilei sale de naştere, de preamăritul cal Sărdărică, supranumit Maharajah. Când toată lumea s-a strâns la concert, în loc să se audă acordurile săltăreţe ale unui trap tropaitor, violele au început a plânge cu glas de pisici leşinate de foame: miuuuuu-miiiiiiiu-miiiiiiauuummmm! Flautul a răguşit pe loc, speriat că au dat iama în concert motanii vagabonzi şi a tăcut mâlc, basul şi-a rupt singur o coarda, protestând împotriva legilor anormale ce se promulgau în parlamentul peştilor şi cocot…mmmm…cocot…să zicem cotcodacilor, ca să nu fim acuzaţi că vorbim necuviincios, de către creştinii habotnici. O nebunie pornită doar de la câteva note greşit scrise în partitură.
Calul Sardarică a sărit peste regulile bunului simţ şi i-a strigat racului:
-Bou sabotor!
Racul i-a răspuns:
-Ba tu!
…Şi de aici a pornit primul război dintre cele două neamuri: racii şi caii, dar a cuprins intreaga lume acvatică, subacvatică, aeriană şi chiar supraeriana. Cum războiul părea a nu se mai termina, au hotărât că au nevoie de un arbitru imparţial. Singurul imparţial găsit a fost o caracatiţă născută cu un braţ în plus, din cauza unui război nuclear ce avusese loc în Atlantida. Era surdă şi nici televizor n-avea, aşa că nici nu ştia că începuse un război. Ca să n-o influenţeze, părţile beligerante au căzut de acord să-i pună trei întrebări, plus una de baraj.
-Cine crezi că este mai prost? Calul, sau racul?
-Depinde…a răspuns caracatiţa.
-Depinde de ce? Au întrebat într-un singur glas, racul şi calul, exasperaţi că nu se pot limita doar la trei întrebări.
-Depinde de cât de mult…
-Depinde de cât de mult ce?
-Depinde de cât de mult aduce…
-Aduce ce?
-Aduce? Cine şi ce aduce? s-a mirat caracatiţa. Parcă ziceaţi că sunt doar trei întrebări şi una de baraj.
-E dusă cu pluta, şoptiră meduzele. N-aţi găsit alt arbitru? Nu vedeţi că-i surdă?
-Să ştiţi că va aud, spuse caracatiţa. Surdă nu sunt, dar mi-a intrat o muscuţă-n ureche.
-Minte!!strigară peştii, racii, căluţii de mare şi meduzele. Caracatiţele n-au urechi!
-Serioooos? Atunci cu ce va aud?
-Mami, cu ce aud caracatiţele?
-Nu ştiu cu ce aud, dar ştiu cu ce ascultă. Se spune că au aparatură de ultima generaţie, ultimul răcnet de leu, în materie de spionaj.
-Eu zic să facem pace, propuse racul. Arbitru nu găsim, proviziile de bombe s-au sfârşit, praful de puşcă s-a udat, romul s-a terminat şi, cu ultima picătură dată pe gât, a plecat şi curajul luptătorilor.
Zis şi făcut! Războiul s-a încheiat cu Pacea Simfoniei. Racul şi-a corectat greşeala, spectacolul a fost reluat. Calul Maharajah şi caracatiţa s-au împrietenit şi-şi fac vizite în zilele de joi. Nu se prea aud, dar, taciturni fiind, joacă barbut și ascultă muzică la maxim, de le bat vecinii în perete.
-Doaaamne, mami! Ce poveste fără cap şi fără coadă.
-Ba nu, este o poveste ce se sfârşeşte în coadă de peşte. Cum ai vrea să fie o poveste spusă de un cod?
-Motanul o fi-nţeles ceva?
-Nu cred…Când codul şi-a terminat povestea, Codin sforăia uşurel, cu capul sub umbrelă. Odin a terminat fursecurile, pesmeţii şi romul, a şterpelit umbrela şi s-a scufundat.
 Era singura creatură acvatică ce avea umbrelă. Doar din acest motiv a fost ales rege. Aşa sunt unii…Dacă ai ceva ce n-au ceilalţi, devii rege, zeu, împărat…Mă gândesc să-mi confecţionez o pălărie fistichie, cu multe pene de struţ, cocoş, peşte…să ies cu ea pe stradă și să mă laud că sunt mama ta.
-Poate te prind, mami! Şi peştii nu au pene.
-Ba au…Ce?N-au şi ei aripioare?
-Au, dar nu cu pene. Şi peştii nu zboară.
-Mai zboară şi peştii, dar cam o dată la un mileniu. Li s-a urât de viața subacvatică şi ies pe uscat, să se holbeze la oameni şi să râdă.
- De ce să râdă?
-Pentru că se laudă că au ajuns pe lună, dar sunt mai orbi decât cârtiţele.

duminică, 16 februarie 2014

Cucii



 Cucul cel negru era cel mai leneş dintre toţi cucii ce bântuiau pădurile României. Nu se ştie din ce sămânţă apăruse, dar era mai rea decât spinii şi ciulinii ce se înmulţiseră fără măsură pe ogoarele ţăranilor. Când Negru Cuc apărea prin zona, ţăranii erau cuprinşi de o aşa lene, încât se retrăgeau degrabă în casele, ori în cârciumile apărute şi ele, ca spinii şi ciulinii, locuri de uitare, un fel de Vale a Plângerii. În Văile Plângerii uiţi de toate…Uiţi că ai copii de crescut, uiţi că ai coloană vertebrală şi pleci de acolo doar cu buzunarele goale şi târându-te ca şerpii.
Negura Cuc era soaţa lui NegruCuc. La fel de leneşă şi nepăsătoare în a-şi creşte copiii. În ultimul timp, nu mai dorea nici măcar să procreeze, ca să nu se ostenească a găsi un cuib potrivit pentru oul său. Norocul puilor de privighetoare şi a altor pui, pentru că rămâneau în cuibuşoarele lor, la părinţii lor. Dar…oamenii…Cu oamenii era altfel. Pe unde treceau soţul şi soaţa cuci, era prăpăd!
-Uite ce case frumoase au oamenii, suspina invidioasă Negura Cuc. Ar merită să procreăm în continuare…
-Da, dar oamenii nu clocesc, spuse Negru Cuc. N-o să-i poţi păcăli. Ai văzut tu femeie clocind?
-Da, am văzut. Şi bărbaţii mai clocesc. Clocesc gânduri negre, gânduri atât de urâte, încât îmi place să stau în preajma lor. Sunt mai prolifici decât noi. Cucii gândurilor lor se înmulţesc cu o viteză de invidiat. Noi trebuie să muncim foarte mult ca să ne prăsim. Ei…câteva gânduri negre azi, câteva invidii mâine. Acum este o adevărată epidemie. Gândul negru atrage gândul-invidie şi formează un nucleu. De acest nucleu se alipesc toate gândurile asemanatoare. Aşa s-a pus o adevărată pată neagră între oameni şi soare. Ei dau vină pe noi, că le spurcăm zilele, dar şi le-au spurcat singuri. Fără soare, ogoarele devin din ce în ce mai slabe în a-şi creşte plantele. Cresc buruieni, ele sunt rezistente.
-Să ştii că ar fi o idee bună ca oamenii să ne crească puii. Ar fi minunat! Puii noştri cresc în casele lor şi-i dau afară pe puii lor. După aceea, venim şi noi şi ne instalăm în munca oamenilor.
-Da, o idee genială! Dar avem nevoie de magie. Vom merge la Neguroasa cea mai Neguroasă, strămoaşa noastră, a cucilor. E foarte bătrână şi trăieşte în Pădurea Neagră. O să ne înveţe cum să semănăm cu oamenii.
Aşa au făcut cucii…Nu doar cei doi, ci toţi cucii ce bântuie România au plecat în stol la strămoaşa lor să-i ceară ajutorul. I-au promis că, dacă-i ajută, or s-o aducă şi pe ea în România, pentru că sunt păduri multe şi câmpii fertile. Nu trebuie decât să culegi ce-au semănat alţii.
Vrăjitoarea cea bătrână i-a învăţat cum să-şi creeze o aparenţă omenească. Din acel moment, a fost foarte simplu. Răpeau copiii oamenilor şi-i înlocuiau cu ai lor. Copilasii erau abandonaţi undeva, într-un loc uitat de Dumnezeu, printre fiarele sălbatice, în speranţa că-i vor mânca de vii şi-şi vor pierde urma.
-Doamne, mami! Cum să faci asta? E lipsit de inimă!
-Da, este lipsit de inimă, pentru că ei nu au inimi. Au doar creierase şi pântece. Şi-au pierdut şi aripile, de cât rău au făcut. Se târâie printre oameni şi seamănă în continuare zâzanie, răpesc, fură, îi dau afară pe oamenii harnici şi le iau locul.
-Bine, mami, dar copilaşii aceia nu mai aveau nicio şansă…
-Ba da, au avut. Animalele sunt mai bune la suflet decât cucii. I-au primit pe puii de oameni printre ele şi i-au crescut ca pe puii lor. I-au învăţat multe lucruri folositoare. Copii de oameni fiind şi nu de cuci, au rămas aşa cum erau: harnici şi buni la suflet. Şi-au regăsit drumul înapoi, spre casele lor ocupate de cuci. Recunoscatori animalelor ce le-au salvat viețile în trecut, acum le ajută și ei. Animalele nu au gură să-și apere drepturile singure. Oamenii au început să se creadă aleși, mai presus decat animalele, dar nu este asa. Rândunicile sunt sfinte, deși nu stiu că sunt sfinte. La fel sunt toate animalele care-și îngrijesc puii. Cucii nu renunţă atât de uşor la ce-au înhăţat, mai ales că s-au înmulţit peste măsură.
-Şi? Cum or să dovedească faptul că impostorii sunt cucii?
-Nu-i nevoie să dovedească. Se vede diferenţa de la o poştă. În plus, de leneşi ce sunt, au ocupat toate casele oamenilor şi le-au adus în ruină. Au început să moară de foame şi se ceartă între ei pe puţinele case rămase neocupate. Magia făcută în trecut de strămoaşa lor şi-a pierdut efectul şi cucii devin din ce în ce mai urâţi. Li se vede pe chip urâţenia, chiar şi de sub straturile groase de pudră, chiar și de sub veșmintele scumpe.  Problema este că unii oameni, păcăliţi de aparenţe, s-au căsătorit cu pui de cuci. Cu aceştia va fi mai greu, pentru că trebuie să aleagă de ce parte doresc să fie.
-Şi de ce parte vor fi, mami?
-Nu ştiu…Depinde ce este mai puternic în ei: inima, ori pântecul. În fiecare zi este un moment de răscruce,  când trebuie să alegem.