marți, 27 mai 2014

Grebla care se credea cerb

Cei din specia Grebulus Greblus sunt cei mai avizi oameni. Avizi de orice: bani, putere, avere. Se poartă tot timpul de parcă ar fi cu trei trepte mai presus decât ceilalţi. Sunt doar nişte greble ce se cred cerbi. Îşi pipăie coarnele şi cred că au coroană. Îi găseşti la cazinouri şi peste tot unde se câştigă bani uşor. Cu fiecare bănuţ suflat de sub nasul unui  sărman om, îi mai creşte pe cap un corn…
Domnul Greblă Încruntată se privise o singură dată în oglindă. Şi-a văzut podoaba de pe cap şi a spus: sunt cerb, locul meu este în pădure. Sunt rege, locul meu este într-un jilţ. Voi începe cu animalele, pentru că ele sunt mai supuse. Voi continuă cu oamenii, dar trebuie să-mi fac aliaţi printre dobitoace.
A mers în prima pădure de la marginea oraşului şi s-a amestecat cu căprioarele şi ceilalţi cerbi. Un timp, i-a păcălit. Până când un pui a început să radă de coarnele sale egale. Atunci, l-au observant şi ceilalţi şi l-au fugărit. N-a vrut să plece de acolo.
-Ei nu mă văd cât de mândru sunt, pentru că sunt orbi. O să-i fac să mă vadă. O să ţin în fiecare zi un discurs, la ora când toate animalele vin să se adape. Cam aşa suna discursul:
- Dragi concetateeeeeni, dragi conpădureni, stimaţi şi stimabile, venerate corb, venerabilă bufniţă, onorabile lup,ancestrali cocobauri şi cocobaurite, ooooooooiiiiiiiiiiiii, voi,  oi!
-Ce oi, mami? În pădure oi?
-Eeeee…Era pe acolo un păstor năuc. Nu mai găsise alt loc de păşune pentru oile sale, decât în pădure, adică în gura lupilor. Şi nu mă mai întrerupe din discursul greblului.
- Am venit printre voi astăzi, într-o zi mare şi sfântă. E ziua Sfântului Greblă şi a Sfintei Sape. Sfinţia mea s-a privit în oglindă şi şi-a văzut coarnele rămuroase. Unii îmi rad pe la spate şi spun că soţia e de vină. Eu ştiu că nu e o vină, ci un divin dar. Doresc să vă păstoresc, să vă unesc, să vă învăţ să vorbiţi aceeaşi limba, adică limba pe care eu o vorbesc: grebleasca ţărănească, cu strigături şi vaiete şi offoffuri…
Mirate de acel ciudat orator, animalele s-au bulucit, ocupând primele locuri din lojă. Da, o lojă, pentru că greblul n-a renunţat, cu toate râsetele şi ironiile la adresa lui. Ştia el că perseverenţa este mama păcălicilor din toate timpurile…
A păcălit întâi o cioară slăbănoagă, ce a observat că locul era împânzit de gâze. Şi era pentru prima dată când cineva atât de însemnat şi rămuros încornorat îi acorda puţină atenţie.  După ea, s-a strâns un stol. Unde e un stol, apar mereu alţi curioşi. Şi aşa, după vreo trei ani, toţi uitaseră că-l ridiculizaseră. Îl ascultau cu sfinţenie şi nu-i ieşeau din porunci. Leul, regele pădurii, a ajuns să-i cânte-n strună şi să-i execute ordinele.  Totul era anapoda…Animalele nu-şi mai ştiau rosturile. Uitaseră complet de pui şi învăţau cu râvnă discursurile greblului. Se organizau concursuri pe tema “Cine ştie pe dinafară şi pedinauntru mai multe discursuri?”. Premiul era mereu acelaşi: câte o pereche de coarne greblesti. Aşa am ajuns să avem printre noi lei încornoraţi, oi încornorate, coţofene fălos purtătoare de coarne. Cerbii au fost nevoiţi să părăsească pădurea, pentru că mureau de foame. Nu pentru că n-ar fi fost suficientă hrană pentru toţi, dar greblul pusese taxe şi impozite pe fir de iarbă, pe frunză, apă…
După un timp, a placat spre oraş, înconjurat de câteva animale. Nu îl urmau toate, pentru că cele mai multe aveau pui de crescut şi nu-şi pirdusera minţile chiar de tot.
Văzând arătarea aceea ciudată, urmată de o cioară şchioapă, un lup hămesit şi un biet urs care nu-şi amintea ce este, locuitorii oraşului l-au legat fedeleş, şi  au trimis animalele în pădure . Greblul şi familia sa, după un control psihiatric riguros, au fost trimişi să strângă frunzele uscate şi gunoaiele din parcuri.

Morala: mereu se găseşte câte un încornorat ce se crede sfânt.

luni, 26 mai 2014

Paradisul nebunilor


Un lung şir de gură-cască aştepta să între în Paradisul nebunilor. Poarta era aurită cu hârtie de staniol roz, iar pietricelele colorate de-ţi luau ochii erau din plasticul cel mai din plastic văzut vreodată. La intrare, un sfânt Cutărescu ,  verde, le dăruia vizitatorilor ghirlande din flori cu miros ameţitor.  Şirul a stârnit râsul îngerilor copii ce păzeau intrarea. Ştiau că este un portal fals, dar le plăcea să se distreze, complet nevinovat, pe seama arătărilor ce alcătuiau şirul. Îi lăsau să intre, pentru că oricum nu i-ar fi ascultat nimeni. Unii nu mai ieşeau niciodată, alţii plecau în fugă, cu hainele ferfeniţă şi cu privirea rătăcită. În fruntea şirului, era un domn cu o tichie ţuguiată, alcătuită din cifre impare.
-Eu merit să intru primul!! s-a răţoit şi i-a împins pe ceilalţi, cu o privire foarte urâtă pentru un sfânt suprailuminat. Era atât de supra iluminat, încât beculeţele furate dintr-un pom de Crăciun se încinseseră la maxim. Eu sunt cel ce am muncit cel mai mult.
-Cum muncise, mami?
-Avea o tehnică foarte simplă: lua tichia de pe capul ucenicului şi-i vindea una la fel cu a lui, alcătuită doar din cifre impare. Ura tot ce este par. Dacă un future îi zbura sub nas, lua o foarfeca şi-i tăia una dintre aripi. Recunoşteai imediat parohia unde propovăduia lupta împotriva a tot ce este pereche. Nu mai erau nici fluturi şi nici păsări. Ucisese toate zburătoarele. Avea păianjeni cu un picior lipsă, melci, oi șchioape, boaște săltărețe…
Următorul în şir era un ceva…un ceva foarte ciudat. O găină cu rochie verde, înfoiată ca o varză. Sub rochie adăpostea o  cloţă cu rochie roz. O cloţă ce cloceşte altă cloţă, ce cloceşte altă cloţă…Nu se ştie câte cloţe erau. Multe…Pui nu aveau, pentru că schimbau mereu rolurile şi n-aveau timp de clocit. Erau mânioase pe domnul cu tichie pentru că se aşezase moţ în faţă şi le bloca trecerea.
-Noi ar trebui să fim în faţă! au cotcodăcit mânioase, de-au stârnit o ploaie cu fulgere şi tunete şi-un uragan. Suntem singurele care am muncit cu adevărat. Noi protejăm grupurile de intruşii nedoriţi şi-i punem pe fugă.
În spatele cloţelor veneau melcii. Ei erau atât de lenţi, că au fost nevoiţi să se lege cu o frânghie de cei din faţă, ca să nu rămână în urmă. Melcii nu se lăudau cu nimic. Ei doar vieţuiau, nu aveau pretenţii să-şi facă ucenici, să propovăduiască religii, căi spirituale…
 După ei, deşi ar fi putut fi primii, de veninoşi ce erau, urmau şerpii. Nu doreau să fie în fruntea şirului, din viclenie. Aşteptau să vadă ce se întâmplă cu primii, ca să ştie dacă schimbă macazul şi pornesc spre alt portal.
Sfântul Cutărescu, oricât de fals ar fi fost, tot s-a speriat când i-a văzut. S-a frecat la ochi şi a rupt-o la fugă, lăsând poarta nepazită.
-E timpul să mai călătoresc şi eu pe pământ, că lucrurile s-au schimbat serios, de când staaaaau tot aici şi păzesc poarta. Eu ştiu că este falsă, dar tot îmi place s-o păzesc. Mi-am găsit o ocupaţie distractivă. Totuşi…ca anul acesta, creaturi atât de caudate, n-am mai văzut. Plec să-i studiez chiar acolo, în locul de unde vin.
Rămasă fără păzitor, poarta s-a pus pe râs. De când era acolo, personaje mai caraghioase decât acestea nu văzuse.
-Poartă râzând n-am văzut nicodată, le strigă celorlalţi, cel din frunte. E clar că e Paradisul. Se bucură când ne vede.
S-au bulucit toţi. N-au mai aşteptat să le vină rândul şi s-au împins, scoţând poarta din ţâţâni.

După poartă…era hăul adânc…N-au mai vut timp nici să spună:  “Vai, cât de rău îmi pare că am ales această poartă atât de ademenitor-strălucitoare…!”. Televiziunile din acel timp, chemate de oamenii înspăimântaţi de sunetele ce veneau de sub pământ, au chemat geologi, preoţi, cutremorologi, taifunologi, astrologi, numerologi…Nu au reuşit să dezlege misterul şi n-au avut timp. Peste  câteva zile, au fost chemaţi să studieze un alt fenomen rar: apăruse din senin o poartă aurită în deşert şi deja erau multişori la coadă. Un alt Sfânt Cutarescu oferea ghirlande şi le arăta panouri uriaşe şi înregistrări video cu laptele şi mierea ce curgeau dincolo de poartă. Aşa s-au căscat în acel an de pomină multe hăuri. Televiziunile au avut mult de lucru şi angajaţii au câştigat bani bunişori. Pentru că au depăşit  planul de rating la hectar, angajaţii cei mai activi au primit câte o excursie gratuită într-o zona mult bântuită de căutătorii de porţi spre Paradis. S-au aşteptat cuminţi la coadă, privind hipnotizaţi panourile cu femei vesele şi fericite, băuturile răcoritoare, maşinile scumpe şi tooot felul de minunăţii ce-i aşteptau dincolo…

duminică, 25 mai 2014

Academicia Sa

 Mura Mică este hotărâtă să nu închidă un ochi, nici măcar să nu clipească, până nu scapă de noul profesor de gramatică ce i-a fost adus de la Academia Sturzilor Zbîrliți. Au reclamat-o sticleţii, stucluții, sticluții, sticlișii, sticloşii,  bubuștiucii, babuștiucii, bibiștiucii, că nu se exprimă corect, în lumba, ori poate că limba comună. Mura nu înţelegea ce înţeleg ei prin comun, mai ales că observa că nu se înţeleg nici între ei, darămite să-i mai înveţe şi pe alţii gramatica.
-Uite, dacă nu mă crezi, îi arată domnul Sturz cel mai Zbârlit de Zburlit ce Era în Grad de Academician cu Decoraţie în Formă de Cruce, Ridicat Anul Trecut în Grad de Mare Atotzbârlit Cenzor. Sunt două sute treizeci de petiţii contra ta.
-Ştiu, domnule Stârc Sturlit, venerabil architect al gramaticii pure şi mai puţin pure…se întristă Mura Mică. Eu nu le-am făcut nica, dar ei sunt nişte pârâcioşi. Miaaaau spus să spun ce gândesc si ce cred, dar miaaaaaau pus mâna la gură, când cecredul meu nu era în armonie cu cecredurile lor, iar cegândescurile mele erau în dizarmonie cu cegândescurile lor.
-În primul rând, va trebui să-mi înveţi numele pe dinafară, fără greşeală. În al doilea rând, să desparţi corect cuvântul “mi-au”, să conjugi verbul a fi politicos şi să-l scrii de 33 de ori, în formă de piramidă descrescătoare.
-Domnule Stârz Zurlit, Academicia Ta, eu sunt pisică, nu pot despărţi cuvântul “miau”. Mi-aş trăda neamul, l-aş face de ruşine. Cum voi mai trăi printre pisici, cu o aşa pată pe nas? Şi tocmai acum ţi-ai găsit-o? Când mă pregăteam de Crăciun?  Cu verbul politicos am înţeles. Să fie descrescătoare, ori crescătoare piramida?
-Descrescătoare, sturzii obosit, domnul sturz. Şi lasă-mi numele, nu-l mai învaţa. E prea lung şi greu. Te iert şi cu “miau”, e treaba ta…Nu vei primi niciun cadou de Crăciun, până nu conjugi verbul.
-Miau explicat nişte duduștiuci duduci că o piramidă poate fi şi cu vârful în jos, spuse Mura, privind cu ticăloşie spre faţa în formă de piramidă cu vârful în joooooos, spre pântecele cam sferic. De aceea nu înţeleg cum este cu crescătorul şi descrescătorul…Ce fel de piramidă? Unde-i e vârful?
-E cu vârful în sus, normal, se încruntă profesorul.
-Bine, atunci să conjug verbul:
 Eu sunt politicoasă, tu eşti politicos, el este politicos, ea este politicoasă, noi suntem politicoşi, voi sunteţi plicticoşi, ei sunt plicticoşi, u sunt politico, u eşti politico, l este politico, a este politicoas, oi sunte politicos, I sunt licticos…
-Stai! Opreşte-te! Nu spui corect. Şi mănânci literele.
-Păi, cum altfel să alcătuiesc o piramidă? Nu-mi place să mănânc litere, tu m-ai obligat, ei miau mâncat din timpul meu preţios, noi suntem obosiţi, voi nu vă sinchisiţi, ei sunt nişte prizăriţi, eu nu mai conjug nimic, îmi iau, sau îmi miau bocceluţa cu vorbe pisiceşti şi plec. Nu vreau cadouri de la voi, nici măcar de Crăciun. Dacă nu-ţi convine, orânduieşte, piramideste tu…Nu vrei mai bine să te învăţ pisiceasca? E frumoasă, expresivă, veselă…Nu e aşezată în piramide şi nici în ghivece de flori, nici în tipare şi nici în tiparniţe.
 Academicianul a fost pensionat, i s-au luat câteva din grade și-un epolet, pentru că nu şi-a îndeplinit misiunea. Când s-a întors la ai săi, mieuna, scria “miau” împreunat şi nu-l mai interesa orânduirea cuvintelor în diferite forme. Învăţase cântece pisiceşti şi câteva poezii cam deşucheate, de la motanii din familia Murei. A început să se creadă pisică şi a cerut azil politic în Pisicia de Nord, vecină cu Pisicia de Sud, dar numai în timpul refluxului.
-De ce azil politic, mami? Nu-l prigonise nimeni, cred…

-Nu-l prigoniseră, dar îl goniseră. Nu mai semăna cu ei, nu avea ce căuta într-o comunitate de sturzi stiliți şi stilați, oameni de ştiinţă serioşi, ce repectau totdeauna regulile, regulilele, regelilile, canoanele, canonurile, chinunele, cununele, chininile…

marți, 13 mai 2014

Calul grămătic

  Vesel, grumet şi săltăreţ, calul grămătic n-avea nicio treabă. Singura lui treabă era să se bage mereu unde nu-i fierbea oloiul.
-Nu se spune oloi, ci oală, mă apostrofă țâțâitor calul grămătic.
-Vedeţi? Ce v-am spus? Anume am greşit, ca să vă dovedesc că acest cal există.
-Mami, cui şi ce vrei să dovedeşti?
-Ţie, amicilor, cititorilor de poveşti trăznite….
-Nu vei ajunge niciodată un mare scriitor, dacă scrii oloi în loc de oală şi inventezi cuvinte. Nu există cuvântul țâțâitor.
-În primul rând, nu doresc să fiu un mare scriitor. În al doilea rând, cine-mi interzice să inventez cuvinte?
-Io îţi interzic! Io, calul grămătic.
-Tu nici nu exişti. Eşti o plăsmuire a imaginaţiei mele şi deja ai venit să-mi impui reguli?
-Fără reguli nu se poate…
-Dacă ai cunoaşte regulile, n-ai spune IO, ci eu. Io nu există în regulamente şi reguli. Este altceva…
-Ce este? Sunt hotărât să-ţi corectez greşelile de gramatică, dacă-mi explicit ce este IO.
-Nu vreau să corectezi nimic, pentru că mi-ai face poveştile harcea-parcea. Să-ţi explic ce-nseamnă IO? Ar însemna să-ţi dau definiţii şi asta găseşti şi-n cărţi. Învaţă singur ce-nseamnă IO şi- apoi mai vorbim.
-Cum să-nvăţ? De unde să învăţ?
-Învaţă de la toate: de la copii şi animale, de la fluturi şi flori, de la vânt şi furtună. Ele nu vorbesc corect gramatical şi sunt Io, chiar dacă nu ştiu că sunt. Ele nu vorbesc, comunică. În comunicare, limba este alta.
-Foarte rău dacă nu ştiu. Sunt dintre cei ce ştiu dar nu ştiu că ştiu.
-Da. Şi tocmai asta îi face să fie Io, adică speciali. Se poartă firesc, se simt bine în hainele lor şi nu doresc să le îmbrace pe ale altora. Imaginează-ţi o bufniţă îmbrăcată în haine de cal grămătic. Ar râde toată pădurea de ea. Sau tu, calul gramatic, îmbrăcat în pene de bufniţă. S-ar cruci toată suflarea pădurii şi-ar fugi din calea ta. Ei nu stiu ca stiu, dar stapanul padurii stie ca ei stiu. Asta e suficient.
-Şi ce propui?
-Propun să rămâi ceea ce eşti: un cal. Calul este făcut să ajute oamenii, nu să-i corecteze. Punem pariu că o s-o păţeşti dacă mergi la casa stăpânului şi-i corectezi greşelile gramaticale?
-Punem…O să merg chiar în ziua aceasta. Îl cunosc pe stăpânul pădurii şi al ogorului. Cu siguranţă o să mă pună dascăl la copiii lui.

Şi-a plecat calul…Nu i-a fost dusul ca întorsul. Purta pe spate şaua şi stăpânul. Hăţurile îl împiedicau să conjuge verbele. Avea  figura plouată şi ruşinată. Se oglindise-n ochii stăpânului şi observase diferenţa. Stăpânul avea două picioare, nu patru şi-şi muncea ogorul, îşi creştea puii. Nu tropăia ca un bezmetic prin pădure, corectând greşelile gramaticale ale florilor ce erau Io, dar nu ştiau că sunt.

vineri, 2 mai 2014

Vrăbii…


 Vrăbioiul Fărâmă Firimiță îşi lăsă jos mustaţa şi, leşinat de foame, începu să mănânce resturile de mâncare căzute din ciocurile puilor.
-Vrăbiile n-au mustaţă! se hlizi vântul cititor de gânduri.
-Ştii că nu-mi place să fiu spionată, am spus eu. Nimic nu mă enervează mai tare decât să nu mă simt liberă. Măcar în casa mea, la calculatorul meu, în gândurile mele.
-Ei…E o meteahnă veche. Nu mă pot debarasa cu una cu două.
-Eu zic să te debarasezi cu una, că dacă ajungem la două este prea mult. De ce să-mi citeşti gândurile? Nu putem comunica normal, cu acordul meu?
-Bine, comunicăm normal şi nu-ţi mai intru-n gânduri. Vrăbiile n-au mustaţă.
-Asta avea. Era primul vrăbioi din istoria omenirii ce-şi pusese mustaţă falsă, ca să-i facă pe plac doamnei vrabie Gură Mare.
-Eşti ridicol aşa! îi strigă mânioasă, într-o dimineaţă înnorată. Abia te mişti, puii mor de foame, de lent ce eşti. Nu semeni cu ceilalţi soţi. Tândăleşti, pleci de-acasă şi uiţi să te mai întorci. Parcă eşti vrabie, nu vrăbioi. Măcar lasă-ţi şi tu mustaţă, ca motanii. Ei au şi voci mai groase...spuse, clipind duios spre motanul ce îi privea cu atenţie.
-Nu vrei să te măriţi cu el? îi spuse soţul. Te aşteaptă nerăbdător în nucul de sub cuib.
-Să vedem, mă mai gândesc. Dacă-ţi laşi mustaţă, nu te părăsesc.
 Aşa a ajuns Fărâmă Firimiță de râsul vrăbiilor. Într-o zi poartă mustaţă din paie, în altele din fâşii de hârtie, fire de iarbă, pungi din plastic rupte. Când a venit acasă prima dată cu mustaţă, soaţa i-a leşinat în braţe. Nu l-a mai recunoscut şi s-a speriat. A crezut că-i gardianul de la colţ, ce-i pândea de ceva timp. De când rândunicile se plânseseră că le-a fost furat cuibul.
Au râs vrăbioii, dar ele n-au ras. I-au somat să-l imite, altfel pleacă toate de acasă.
A devenit o modă mustaţa. Au învăţat arta camuflajului, făcându-şi cu ciocurile îndemânatice pelerine de ploaie, umbrele din cutii de chibrituri şi folie de plastic, tichii, pălării, rochii de seară. Au învăţat să-şi facă şi corturi, papuci, cluburi de distracţie.
 -De unde ai scos toată povestea asta? se miră vântul. Eu am colindat peste mări şi ţări şi n-am văzut niciodată o vrabie cu mustaţă.
-Eu am văzut de dimineaţă una. Când mă priveai cum râd la fereastră. E abia începutul. Vei vedea o epidemie de mustăţi. Am auzit că la motani lucrurile se petrec invers. Soţiile i-au rugat să-şi radă mustăţile, să-şi epileze sprâncenele şi chiar blana. Sunt prea păroşi aşa… La curtea regelui Nimic în Cap motanii sunt  epilati. Nu mai găseşti un fir de păr, să tragi cu tunul.
-De ce să tragi cu tunul? nu tăcu vântul. Ar fi trebuit să fie hăt, departe, la hotarele dinspre miazănoapte, dar povestea îl prinsese.
-Se spune că aşa a rămas primul motan fără păr. Era tunar şi a avut un accident. I-a luat foc  blana. Focul l-a epilat complet, dar doamnele pisici au făcut coadă la uşa lui. Pisicilor le plac schimbările, altfel se plictisesc. Dacă-i monotonie, provoacă ele schimbări. Schimbă reguli, şefi de state, direcţia vântului.
-Direcţia vântului nu au cum…Sunt vânt şi nimic nu mă opreşte să fac ce vreau.
-Serios? N-ar fi trebuit să fii la hotarele dinspre miazănoapte? Am auzit zvon de război si tu stai la taclale.
-Tu eşti vinovată. Te-ai apucat să-mi spui poveşti.
-Nu te-am obligat să mă asculţi. De fapt, m-am răzbunat pentru că nu vrei să renunţi la meteahna cu intratul prin gândurile mele. Acum, suntem chit. Tu ai întârziat, eu m-am distrat spunându-ţi gogoşi despre vrăbii cu mustăţi. Ar trebui să-ţi laşi mustaţă, parcă eşti copil ce cască gura la poveşti.
Povestea spune că de atunci şi-au schimbat vânturile direcţia. De la meteahna unora de a intră prin gândurile, casele, telefoanele şi corespondenţa altora. Vântul Gură Cască a provocat un adevărat haos. Nimeni n-a mai ajuns la timp la locul sau. Nici chiar oamenii. Se nasc prea târziu, ori prea devreme, devin copiii copiilor, părinţii bunicilor. De atunci ne conduc trădătorii, hoţii, mincinoşii.

Morala: vezi-ţi doar de treaba ta, altfel va veni un moment în care o să dai vina pe altcineva, pentru un uragan provocat tot de tine, dintr-o mică furtună.