După câteva ore de mers prin pădure, văzură cum pomii devin din ce în ce mai rari, semn că ajunseseră la capatul ei.
Se aşezară la umbră, să se odihnească puţin şi să-şi mănânce merindele pregătite de zână.
În coş, cei trei pui stăteau cuminţi şi păreau să se înţeleagă de minune.
În depărtare, se vedeau deja câteva case şi o biserică.
După un timp de odihnă, se ridicară şi plecară mai departe.
Intrară într-un sat ce-i amintea lui Andrei de satele din ţara lui. Erau case mici, modeste, cu un aspect cuminte, după sufletul celor ce locuiau în ele. Peisajul nu avea strălucirea din Ţara celor Mulţumiţi, dar avea multă veselie. Oamenii erau şi ei îmbrăcaţi modest, dar feţele le erau zâmbitoare. Fură primiţi cu mare bucurie de aceştia, pesemne aflaseră deja despre povestea vrăjitoarei şi erau mulţumiţi că işi vor putea vizita din nou rudele.
Aproape s-ar fi crezut acasă, dacă n-ar fi avut proaspete în memorie, peripeţiile de până acum.
- Da? Uită-te la omul din faţa noastră, zise Nero, privind cu ochii ieşiti din orbite, de uimire.
Pe drum mergea, dacă se poate spune ca mergea, un om. Arăta ca toţi oamenii, doar că avea atârnate de picioare o mulţime de greutăţi. Cu toate acestea, după câţiva paşi pe care-i făcea normal, se ridica puţin de la sol şi plutea. Se ţinea de tot ce-i ieşea în cale, ca să nu-şi ia zborul. Grăbiră puţin pasul, să-l ajungă din urmă. Îl salutară, iar ciudatul om le răspunse, cu un zâmbet cât toată faţa, fiind cât pe-aci să-şi ia din nou zborul.
- Daţi-mi, vă rog, coşul acela, să-l duc eu, poate aşa reuşesc să mă ţin aproape de pământ, zise el.
- Dar de ce mergeţi aşa de ciudat? întrebă Nero.
- Ei, până în urmă cu câteva luni, mergeam şi eu normal, ca toată lumea. Într-o zi, m-am îmbolnavit grav şi am căzut la pat. Nu mai puteam să fac nimic, doar stăteam şi mă uitam pe fereastră. Am început să observ tot ce se întâmplă în jurul meu: trecătorii ce aveau drum prin faţa ferestrei mele, fluturii, păsările, furnicile, glasul vântului, liniştea de dinainte de ploaie…într-un cuvânt, toate lucrurile mărunte pe care, înainte de a fi bolnav, nici nu le observam. Şi aşa, am început să-mi dau seama ce frumos este totul. Începeam să înţeleg că, dacă eşti atent, tot ce te înconjoară iţi vorbeşte, iţi povesteşte despre lucruri ce au fost, sau ce vor veni. De atunci, trăiesc cu o fericire atât de mare în suflet, încât trebuie să-mi atârn mereu greutăţi de picioare, ca să pot merge, cât de cât, normal. Cred că, într-o bună zi, voi renunţa la ele, şi o să mă las în voia sorţii, să văd ce se va întampla.Mi-e puţin cam teamă, mai ales că am simţit ceva ciudat pe umeri…parcă mi-ar fi înmugurit nişte aripi, mai zise el puţin ruşinat.
- N-ar trebui să vă fie teamă, dacă va cresc aripi, or avea ele un rost, zise Andrei.
- Cine locuieşte în casa aceea înaltă, ce se vede pe deal? întrebă Nero.
- O, acolo locuieşte uriaşul Om -Nom-Nom, zise omul, râzând fericit, nu se ştie de ce.
- Aş vrea să-l cunosc. Noi mergem spre casa lui, hotărî Andrei.
- Mergeţi cu bine, zise omul, dându-le coşul. Poate o să ne mai vedem!
Cei doi plecară tăcuţi, întâmplarea fiind atât de ciudata, că nu găseau cuvinte să vorbească despre ea…
Bătură la uşă
- Intraţi, om-nom-nom! le răspunse un glas plângăcios.
În camera prost luminată, din cauza geamurilor nespălate de ani şi ani de zile, domnea o dezordine de nedescris. Peste tot erau aruncate resturi de mâncare, încât ai fi zis că un popor de uriaşi a făcut ospăţ, câteva săptămâni în şir.
În patul din mijlocul odăii, stătea tolănit uriaşul. Mânca şi plângea, suflându-şi nasul într-o batistă…mai bine zis, un cearceaf, judecând după mărimea ei.
-Ce bine că aţi venit să mă vizitaţi! Îmi plac oaspeţii, mă mai înveselesc. Sunt foooarte trist! zise el, izbucnind iarăşi în plâns.
Lacrimile uriaşului erau atât de mari, încât Andrei trase coşul zânei mai departe, de teamă ca bietele animale să nu moară înecate. Aşa de mari erau lacrimile: Continua să mănânce, scoţând aceleaşi sunete, de om flămând, ce n-a mai mâncat de mult timp: om-nom-nom!
Acum pricepuseră şi ei, de ce i se spune uriaşul Om-Nom-Nom.
De fapt, nu era chiar uriaş. Avea înălţimea unui om obişnuit, dar pântecele era atât de mare, că te lua cu ameţeală, când te uitai la el. Picioarele erau lungi şi subţiri, de te gândeai la un singur lucru: cum reuşesc să susţină ditamai stomacul?!
Acestea erau picioarele uriaşului :
- Sunt foaaarte deprimat. Nu mă vizitează nimeni, iar afară este ceţos. N-am mai văzut soarele, de mult timp, se văită el, uitându-se către geamurile murdare ce împiedicau lumina soarelui să intre în cameră. Din cauza plictiselii, îmi vine să mănânc tot timpul şi acum m-am şi intoxicat. Mi-au apărut nişte pete negre pe picioare, iar pielea mi s-a înroşit, mai zise el, privindu-şi cu jale picioarele.
Te cuprindea mila, văzând cogeamite găliganul bocind.
- Dar de la ce te-ai intoxicat? întrebă Nero.
- Nu ştiu, trebuie să fie de la firul de mărar pe care l-am mâncat. Cu siguranţă era vechi, zise, privind cu duşmănie la legătura de mărar de pe masă .
- Da, de la asta trebuie să fie, că în rest, n-am mâncat mai nimic…şi, rotindu-şi pofticos ochii, începu să descrie ce mâncase: un purcel de lapte cu multă maioneză şi ketchup, 20 de şniţele, piept de pui pane… vreo 37 de bucaţi,5 găini fripte cu garnitură de cartofi, un platou mare de cârnaţi fierţi în vin,10 kg păstrăvi la grătar, o roată de caşcaval afumat, musaca de cartofi şi vinete, cu carne de miel, supă cu găluşte, spanac cu ouă ochiuri, tort de zahăr ars, fidea cu lapte, pizza, clătite cu dulceaţă de vişine şi… doar atât. Of, dacă n-aş fi mâncat firul ăla de mărar! îmi spusese cineva că e bun pentru digestie.
Şi iar începu să plângă, privindu-şi picioarele şi curăţând bine de carne o pulpă de viţel.
Andrei şi Nero nu îndrăzneau să se privească, de teamă c-or să izbucnească în hohote nestăpânite de râs.
- Uite, zise Andrei, noi trebuie să plecăm. Ai în coş un cadou de la zâna Bunătatea.
- Zâna? Ooo, ce mă bucur! îmi place mult bătrâna zâna. Ce este în coş, ceva de mâncat? întrebă el, privind cu interes către acesta.
Andrei nu-i mai răspunse. Îl trase repede pe Nero după el şi ieşiră în grabă pe uşă, strigand:
- A mai zis zâna să-ţi spun că ştie o magie, să se schimbe vremea şi să iasă soarele. Zicea că trebuie să speli geamurile, în timp ce fredonezi un cântec vesel. La revedere, rămâi cu bine!
- Ce ţi-a venit sa-i laşi lui animalele zânei? Ce-o să se aleagă de ele?
- Nu-ţi face griji şi ai încredere în mine, o să mai auzim noi de uriaş...spuse Andrei, zâmbind enigmatic.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu