Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei- Întoarcerea acasă

                                                    

- Cred că ar fi momentul să ne întoarcem acasă, spuse Andrei, copleşit de atâtea întâmplări neobişnuite.

Nero nu spuse nimic, doar tăcu…ştia că ACASĂ nu înseamnă acelaşi lucru pentru amândoi şi întoarcerea înseamnă despărţirea de prietenul lui.

Ajunseră iar la copilul ce visa o lume de dincolo de lumea lui.

- Acum te văd, îi zise acesta lui Andrei. Arăţi exact ca in visele mele, semănăm chiar foarte mult.

- Da, spuse Andrei...şi el observase ciudata asemănare dintre ei.

-Pentru prima data, după foarte mult timp, părinţii mi-au cumpărat culori noi şi m-au încurajat să desenez. Locuitorii cetăţii nu se mai tem de străini şi nici de lucrurile ce vin din afara ţării. Este meritul vostru. Îţi dăruiesc culorile cele noi primite de la părinţi şi eu o să le opresc pe cele de la tine, mai spuse el.

Andrei îi mulţumi şi-i făcu un desen în care puse tot ce-i plăcea: soarele, pomii, apele, flori si fluturi, buburuze, animale, oameni, castele...adică TOTUL.

- Când o să mai vin în Lumea Imaginaţiei, o să te caut şi…cine ştie? Poate o să vii cândva, să-mi vezi şi tu Lumea, spuse el, făcându-i un semn de rămas-bun. 

La ieşire, îi întâmpinară cocoşdilul şi cocoslupul. Din toate părţile, începuseră să vină animale cu aspect cât se poate de ciudat. Acum, drumul era deschis şi nu le rămânea decât să hotărască unde să-şi facă o ţară a lor.

- Cu figurile pe care le avem, n-o să putem niciodată să ne stabilim printre ceilalţi, spuse un vultur pleşuv, căruia îi alunecase peruca peste ochi. Asta îl făcea să arate atât de caraghios, încât ceilalţi se puseră pe râs.

- Râde ciob de oală spartă! se burzului vulturul la ei, trăgându-şi peruca mai spre ceafă şi pufnind dispreţuitor. Urmară alte hohote!    Se uitau unii la alţii, se arătau cu degetul şi râdeau cu lacrimi.

- Am putea să ne stabilim in orice ţară, spuse cocoşdilul. Suntem atât de ciudaţi, că siguuuur, în scurt timp, locuitorii şi-ar părăsi casele şi ar lua drumul pribegiei.

Aceste vorbe stârniră o nouă repriză de râsete.

 Abia mai putând să respire de râs, Andrei îi şopti lui Nero:

- Trebuie să găsim o soluţie pentru ei. Sunt atat de suciţi şi caraghioşi, că oriunde ar merge, n-o să fie bine.

- Da, răspunse Nero, sughiţând. Dacă nu-i pun pe fugă pe ceilalţi, or să moară de foame. Dacă nu mor de foame, or să moară de râs.

- Oare, vraciul nu i-ar putea ajuta? hohoti iar, Andrei.

 La aceste vorbe, apăru chiar el. După figura pe care o avea şi lacrimile ce-i şiroiau pe obraji, se vedea că, nu numai că ascultase toată discuţia, dar şi râsese cu poftă. Şi nu numai că râsese cu poftă, dar, văzându-i roba cea strălucitor de albă mai înainte, murdărită, Andrei trase concluzia că magul se cam tăvălise pe jos, de râs.

- Sunt mai bătrân decât munţii, spuse el. Ştiu lucruri pe care muritorii de rand nici nu le bănuiesc, dar nimeni nu a reuşit până acum să mă facă să râd cu lacrimi. Mă simt minunat, de parcă am întinerit…mai mult, parcă aş fi din nou copil.

- Ne bucurăm mult, spus cocoşdilul bătând din aripi şi trâmbiţând un “ cucuriguuuuu!” atât de sonor, încât toţi tăcură respectuos.

 Numai vraciul se puse şi mai tare pe râs. 

- O să vă ajut să deveniţi normali…hmmmm, parcă poate cineva să spună ce înseamnă normal…îşi şopti sieşi, în barbă. Eu unul nu mai prea ştiu …până mai ieri, credeam că ştiu…Da, o să vă ajut, doar că trebuie să hotărâţi ce vreţi să fiţi.

- Eu vreau să fiu cocoş, spuse cocoşdilul. Nu-mi place să mă târăsc şi poate o să-nvăţ să zbor.

- Mie mi-e greu să mă decid, zise cocoslupul. Îmi plac picioarele mele lungi şi subţiri…Da, e mai bine  să rămân cocostârc, aşa poate scap şi de foamea chinuitoare.

 Porcii cu aripi nu spuseră nimic. De teamă ca nu cumva magul să-i lase fără posibilitatea de-a zbura, o zbughiră la unison, spre Lună.

- Dar voi de ce vă credeţi anormali? îi întrebă Andrei, pe vulturii pleşuvi. Perucile vă fac să fiţi caraghioşi. Mai bine renunţaţi la ele.

- Are dreptate copilul. Cum de nu ne-am gândit?

Le aruncară-n aer, chiuind de bucurie şi plecară-n zbor spre Munţii Anzi.

Unele dintre zebre aleseră să rămână zebre, iar altele-i cerură magului să le transforme în girafe. Şoarecii cu cap de pisică refuzară vehement să se transforme în duşmanul lor cel mai de temut şi deveniră şoareci de câmp. Fluturii scăpară de greaua povară a trompelor de elefant, dar magul le lăsă, totuşi, unele mai mici, să se poată delecta cu nectarul îmbătător al florilor.

 Şi aşa, toate se aşezară în matca lor…nu mai era nevoie de o ţară pentru toţi, putea fiecare să meargă oriunde dorea.

- Asta a fost cea mai ciudată întâmplare din cariera mea de mag. Nu o să mai cred niciodată că am văzut tot ce se poate vedea…

Cu inima împăcată că se mai rezolvase o problemă, Andrei şi Nero plecară iar la drum. Când trecură prin faţa casei puiului de struţ, auziră o melodie încântătoare, cântată de mamă şi pui, la patru mâini. Tata îşi vopsea maşina lovită a nu stiu câta oară. O făcuse albastră, iar mătuşa şi unchiul pictau norişori albi pe capotă.

Ajunseră şi la casa uriaşului Om-Nom-Nom. Observară imediat schimbările. Acoperişul fusese reparat. În faţa casei, aleea ce ducea către intrare era străjuită de lalele, zambile şi trandafiri, iarba era tunsă frumos. Soarele pătrundea în casă, prin geamurile curate. Nu ştiu din de motiv, poate pentru ca-i era dor de casă, dar Andrei avu impresia, pentru prima dată în viaţa lui, că soarele are forma României.

Îl găsiră pe uriaş în grădina de legume. Câţiva copii din sat îi dădeau o mână de ajutor la plivitul buruienilor. Era de nerecunoscut. Slăbise mult, avea faţa rumenă şi strălucitoare şi zâmbea necontenit.

 Intrară în casă. Şi aici domneau ordinea şi curăţenia. Buburuză citea dintr-o carte groasă, cu ochelarii pe nas. Mirmidon se întorsese în pădure. La fel, şi Levănţică. Acesta din urmă îl vizita des pe uriaş, aducându-i mereu pui trimişi de zână, ce aveau nevoie de îngrijiri speciale.

  Andrei îi spuse uriaşului că trebuie să se întoarcă acasă. Lipsise foarte mult şi se temea că părinţii erau îngrijoraţi. Acesta îl învăţă că este o cale de a ajunge mult mai repede la grota unde era portalul. Era suficient să  se gîndească intens la acel loc şi, în câteva fracţiuni de secundă, o să ajungă.

 Lui Nero îi era foarte greu să se despartă de Andrei, aşa că preferă să rămână la uriaş şi să-l ajute la treabă.

- O să aştept momentul în care o să ai o casă şi o livadă cu meri şi cireşi, spuse el, trist.

- O să mai vin să vă vizitez, spuse Andrei. Acum ştiu drumul…

 Închise ochii şi se gândi la casă, la părinţi şi la Darius. Simţi ceva, ca un vârtej ce îl ridică de la pământ. Când deschise ochii, văzu în faţa lui uşa ce ducea spre grotă. Străbătu fără pic de teamă tunelul cel întunecos. Ceasul de pe peretele grotei arăta ora 10:11. De data asta, era dimineaţa. Rosti cuvântul magic SAFIR şi oglinda se dădu într-o parte. Când păşi în camera lui, avu un sentiment foarte ciudat. Totul părea neschimbat, părinţii îşi vedeau calm de ocupaţiile lor zilnice. Darius încă dormea.  Ora era 10: 11, la fel ca în grotă…Lipsise doar un minut de acasă! Nimeni nu-i observase lipsa. Crezu că totul fusese doar un vis, dar culorile şi desenele din buzunar erau dovada că totul fusese aievea.

- Ai plecat de acasă fără permisiunea părinţilor, se auzi vocea acuzatoare a păianjenului. Este a 134-a oară când faci asta. Darius deschise ochii şi-l privi pe Andrei, zâmbind. Se vedea pe faţa lui că era singurul care ştia cu adevărat unde fusese fratele său. În vis, îl urmase pas cu pas…