Tâlharii

 Taşu, Francisc şi Ochilă erau renumiţi în tot satul pentru măiestria cu care reuşeau să subtilizeze cârnaţii puşi la afumat de sărmanii oameni. De fapt, nu erau ei cei bănuiţi. S-au făcut nenumărate anchete, au fost testate cu detectorul de minciuni toate pisicile...ei au reuşit mereu să iasă basma curată. Aveau aură de sfinţi sadea. În spatele privirilor nevinovate, se ascundeau neruşinarea şi impertinenţa. Toată lumea observase că, deşi se plângeau mereu că nu au ce mânca, burticile lor se rotunjeau pe zi ce trece...„ Hoţul neprins e negustor cinstit.” Ca să-şi mascheze potlogăriile şi pentru că nu puteau mânca tot, şi-au înfiinţat o firmă şi vindeau cârnaţi la toate pisicile, dar şi la oamenii care, în mod foarte suspect, îşi terminau proviziile prea repede. Vecinul Iulică îi bănuia de mult timp. A încercat tot felul de metode: a bătut apropouri, le-a vorbit despre păcate şi taina spovedaniei, un timp chiar le-a lăsat la îndemână câte două bucăţi de fiecare. Pentru pisicile bine crescute şi care îşi cunosc lungul nasului,ar fi fost suficient...dar nu pentru tâlharii de ei.

 Văzând că n-o scoate la capăt nicicum, Iulică a cumpărat din oraş opt metri de cârnaţi din plastic şi i-a înşirat peste tot, cât mai la vedere, în pod şi pe acoperiş. Ei, tocmai asta le-a dat de bănuit pezevenchilor! Erau prea inteligenţi, ca să nu se prindă...doar păcăliseră  detectorul de minciuni. Pe la miezul nopţii, au urcat pe acoperiş, au luat momeala şi au pus-o în podul vecinului de peste drum.

Iulică se mai judecă şi astăzi cu Doru.