Cum şi-au luat zborul unii dintre locuitorii unui oraş...

 

- Mami, tati, ce este un ciocoi? au întrebat copiii din oraş, la aceeaşi oră...Adică ora la care părinţii mai au o singură dorinţă: după o zi infernala, să meargă la culcare...

 Au încercat să se eschiveze. Au promis că, dacă renunţă la întrebări, îi duc duminica viitoare la bâlci, să vadă ciocoi adevăraţi, în carne şi oase, că le cumpără jucăria râvnită, că le dau voie să mănânce îngheţată la micul dejun...După îndelungi tratative, tocmeli, bătut din picior şi într-o tabără şi în cealaltă, copiii s-au mulţumit cu ce obţinuseră ca răsplată că tac şi părinţii au mers la culcare.

 Este  ştiut că un copil nu renunţă atât de uşor la întrebările sale. S-au întâlnit în faţa calculatoarelor părăsite de părinţi şi au căutat răspunsuri împreună.

 Ca de obicei, dicţionarul nu i-a mulţumit. Explicaţia era incompletă şi prea scurtă.

Ciocoi. 1. Temen de dispret pentru un parvenit din randurile arendasilor, vatafilor etc. ; ciocoflendura; 2. fecior in casa, servitor angajat la un boier

 - Nu e mare lucru, oftă unul dintre copii. Trebuie să mai adăugăm noi ceva. Haideţi să ni-i imaginăm pe aceşti ciocoi înspăimântători.

- De ce crezi că sunt înspăimântători?

- Pentru că toată lumea vorbeste despre ei. Ochii tatei se măresc de spaimă când îi aminteşte. Şi-i aminteşte cam de cinci sute de ori pe zi. Am numărat...

- Eu cred că sunt uriaşi, au ciocuri şi ciupesc neciocoii, adică acei oameni cumsecade, ca părinţii nostri, care nu au ciocuri. Mai cred şi că zboară în stoluri şi scot sunete stridente. Vorbesc mult şi fără noimă. I-aţi văzut pe părinţi cum ameţesc când stau mult în faţa televizoarelor, holbându-se la ciocoi? Din cauza ciocoilor sunt atât de obosiţi, de nu mai înţeleg ce vorbim cu ei.

- Înseamnă că sunt păsări, deci zboară...

- Nu neaparat. Pot să aibă ciocuri şi fără să fie păsări. Unii au şi ciocuri şi mustăţi. Mai pot să zboare şi fără să fie păsări. Aviatorii, de exemplu..

- Da, dar aviatorii sunt oameni, nu ciocoi.

 Părinţii începuseră să aibă coşmaruri. Picii se săturaseră de stat la calculator şi vorbeau la telefon. Prin somn, părinţii mormăiau: ciocoi, ciocoi, ciocoi...

- Haideţi să facem un desen ajutător.

 - Ei, da...acum mai mege. Avem o mulţime de chei. Să mergem din nou în Lumea Imaginaţiei.

Au căutat în legătura uriaşă de chei pe care le primiseseră ca răsplată pentru cuminţenie şi curaj de la un Mag vesel. Acesta-i urmărea pe copii pas cu pas şi, de câte ori mai rezolvau o problemă complicată, le dădea o cheie...

Au ajuns în faţa unei uşi de culoare violet, ce avea în centru o inimă din ametist. Au căutat cheia potrivită. O fetiţă a găsit-o în buzunarul ei. Era tot din ametist şi tot în formă de inimă. Au suprapus-o peste cea încrustată pe uşă şi aceasta s-a deschis singura.

 Era un oraş liniştit, într-o ţară foarte neliniştită. Era neliniştită ţara pentru că ştia că există undeva pe harta ei un oraş prea liniştit. Oraşul era pavat cu pietricele colorate, multe dintre ele preţioase. Faţadele caselor aveau desene încrustate cu pietre tot preţioase, grădini cu flori şi alei, parcuri, locuri de joacă pentru copiii...totul era preţios. În fiecare seară, locuitorii  se plimbau agale prin centrul oraşului. Totul decurgea firesc şi liniştit. Asta, până într-o zi în care s-a mutat în oraşul lor un locuitor din alt oraş. Unul neliniştit...

 La început, s-a înţeles bine cu ceilalţi. După un timp, nu i-a mai plăcut. Prea erau toţi egali între ei. Domnul Maiegaldecâtvoi, aşa îl chema, a inventat o nouă meserie. Cumsădeviibogatfărăefort se numea meseria cea nouă. Ceilalţi erau agricultori, medici, profesori, meseriaşi...Din momentul în care şi-a descoperit vocaţia, domnul nostru şi-a schimbat şi numele. A facut-o la primărie, în văzul tuturor, cu acte în regulă şi cu ziariştii de faţă. Nimănui nu i-a trecut prin cap că ar fi ceva ciudat în schimbarea numelui. Din ziua aceea s-a numit Maipresusdecâtvoi.S-a prefăcut foarte sociabil, bun la suflet, comunicativ...A început să le vorbească despre sărăcia din alte oraşe din ţara cea neliniştită şi despre faptul că ceilalţi trebuie ajutaţi.

- Cât de bun la suflet este şi ce inimos! exclamau locuitorii.

- Da, este un om cu purtări alese şi inimă mare, vorbeau între ei câţiva ziarişti.

- Nici nu ştiam că există oameni săraci, spuneau alţii...

 Nimeni nu observase că, în jurul lui, se strânseseră deja alţi locuitori din alte oraşe din ţara cea neliniştită. Deja li se părea firesc să mai vină şi alţii.

- Dacă tot suntem atât de bogaţi şi fericiţi, de ce să nu-i ajutăm?

 Nu li s-a părut ciudat nici faptul că toţi îşi schimbau numele. Erau câteva mii de nou veniţi pe care-i chema Maipresusdecâtvoi. Niciunul dintre ei nu prea muncea. Doar se plimbau printre casele cele frumoase, prin parcuri, priveau atent în toate părţile şi, când prin preajmă nu era nimeni, scoteau pietrele preţioase şi le înlocuiau cu altele false. Căpătaseră o dexteritate demnă de invidiat. Totul se făcea rapid, la lumina zilei, uneori chiar de faţă cu televiziunile. De exemplu, spuneau că unele dintre pietre s-au dezlipit, ori s-au uzat şi că trebuie grabnic înlocuite, să nu se petreacă, doamne fereşte, vreun accident nedorit. Vorbeau repede şi mult, gesticulau, lăcrimau, oftau, spuneau cer şi arătau spre pământ, spuneau sus şi arătau în jos...mă rog, o mulţime de gesturi şi vorbe menite să-i adoarmă şi să-i ameţească pe ceilalţi.

N-au trecut prea mulţi ani de când primul maiegaldecâtvoi poposise în oraş.În ziduri şi alei aproape toate pietrele fuseseră înlocuite cu altele false. Cele adevărate erau scoase afară din oraş printr-un tunel săpat în taină şi trimise spre alte ţări, unde alţi maipresuşidecâtvoi le depozitau în locuri de taină. Uneori, maipresusdecâtvoii din toate ţările se adunau în locuri secrete, departe de ochii curioşilor, jucau cărţi pe banii obţinuţi din vânzarea pietrelor, făceau pariuri, râdeau de maiprejosdecâtnoii, împărţeau lumea pe hartă. Provocau războaie atunci când „ pămpălăii” păreau că se trezesc şi înţeleg cum au fost fraieriţi.

 Locuitorii cei harnici ai oraşului nu înţelegeau ce se petrece. Deveniseră apatici, lipsiţi de vlagă, trişti. Parcă nu mai aveau spor, pământurile deveneau neroditoare, copiii nu se mai jucau şi nu mai râdeau. Începuseră să stea prea mult în faţa televizoarelor. Maipesusdecâtvoii deschiseseră o mulţime de posturi TV. Se certau între ei, se contraziceau, se făceau unii pe alţii trădători şi ciocoi. O adevărată nebunie. Oamenii deveneau din ce în ce mai somnolenţi şi apatici.

- Dacă tot nu mai rodesc pământurile, la ce să le mai muncim? spuneau agricultorii şi plecau spre alte ţări, în căutare de alte pământuri ce aşteptau să fie muncite.

 Ca să nu bată la ochi, maipresusdecâtvoii îşi făceau cumpărăturile departe de oraş,în alte oraşe din ţara cea neliniştită, ori în alte ţări. Mereu se întorceau din călătorii cu haine noi, cu alte ceasuri, alte bijuterii. Uneori, locuitorii oraşului recunoşteau la mâna unei doamne pietrelele ce fuseseră încrustate în zidurile caselor lor...dar era prea târziu. Erau obosiţi şi apatici. Maipresusdecâtvoii se înmulţiseră. Unii dintre ei deveniseră judecători, alţii poliţişti, alţii senatori, deputaţi, avocaţi, primari, preoţi...

- Ciocoi la ciocoi nu scoate ochii, oftau locuitorii, privind fără speranţă spre cer. Da, spre cer priveau acum. Cu ochii măriţi de uimire şi gurile căscate. Maipresusdecâtvoii se săturaseră să se plimbe printre „ pămpălăi” şi găsiseră o modalitate de a fi şimaipresusdecâtvoi. Primul care a făcut schimbarea era chiar domnul Maiegaldecâtvoi devenit mai apoi Maipresusdecîtvoi. Cumpărase de la un vrăjitor un praf magic ce putea face orice lucru să plutească. Frecându-şi mâinile de bucurie, gândindu-se câţi bani o să facă din vânzarea prafului miraculos, a presărat puţin pe mătura din debara. A încălcat şi dus a fost...A lipsit câteva zile din oraş. Nimeni nu observase că dispăruse şi ultima piatră din pavaj. A investit într-o fabrică de praf miraculos, a angajat oameni de încredere şi a trecut la treabă.

În ziua aceea, când oamenii priveau cu gurile căscate cerul, tocmai se organizase un concurs de zbor pe mături. Unii dintre ciocoi, dorind să fie mai presus şi decât ceilalţi maipresuşidecâtvoi, presăraseră praful pe aspiratoare. Tot domnul Maipresusdecâtvoi se gândise la o afacere şi mai profitabilă. Deschisese o fabrică de aspiratoate maicumoţdecâtcelelalte. Aspiratoarele erau din ce în ce mai cu moţ, dar şi măturile, pentru cei ce preferau stilul tradiţonal. Moderniştii presărau praf pe orice le ieşea în cale. Unii dintre ei zburau pe furculiţe, alţii pe farfurii, unii pe covoare şi carpete...

 Povestea spune că maipresusdecâtvoii, nestăpânind bine tehnica zborului, au început să se ciocnească între ei prin aer. A început să plouă cu ciocoi, să ningă cu ciocoi...După un timp, se spune că i-a absorbit un uragan stârnit tot de ei. Tot învârtindu-se prin aer şi râzînd de ”pietoni”, au creat un vârtej ce i-a absorbit.

Şi duşi au fost...