Chin-Tai-Tum

 

                                                               

Chin-Tai-Tum era o fetiţă născută în China, din părinţi chinezi, purta haine made-n China şi vorbea fluent chineza. Zâmbetul îi era larg, după moda chinezească. Orice copil, dacă nu avea zâmbetul  de 35 cm,  să unească cele două urechi, era dezmoştenit şi trimis în exil. Exersa mereu biata Chin, mama venea de două ori pe zi cu rigla în mână, dar zâmbetul său abia ajungea la 8 cm.

-Ce ne facem? E o ruşine în familia noastră. Niciun copil nu a avut zâmbet atât de mic, s-a plâns mama ei la vecine.

-Daţi-i ceai de tei.Calmează şi relaxează.

-Faceţi-i acupunctură.

-Puneţi-i comprese cu tinctură de relaxmuşchi.

-Nu-i mai daţi atâtea dulciuri şi n-o mai răsfăţaţi. Puneţi-o să rezolve probleme grele de metatrimitogeogenometrie.

Acestea au fost doar câteva dintre sfaturile primite prin vecini. Chin era un copil ascultător şi-şi iubea părinţii. A făcut întocmai cum i s-a cerut, dar zâmbetul a rămas de 8 cm. Cu cât se apropia ziua in care Marele Cenzor Măsurător de Zâmbete trebuia să sosească, cu atât zâmbetul ei devenea mai mic şi mai cu colturile in jos. Se obişnuise deja cu ideea că va fi exilată. Îşi strânsese lucruşoarele într-o boccea şi îşi făcea de lucru la un fular pentru păpuşa ei, recapitulând în minte cele 12 reguli de aur ale unui zâmbet perfect.

A venit şi ziua măsurătorii. Toate prietenele ei se îmbrăcaseră frumos şi zâmbeau aliniate în faţa cenzorului.

Privindu-l cum îşi scoate din trusă rigla de măsurat, Chin a început să tremure. Era verde din cap până-n picioare cenzorul. Verde la chip, verde la suflet, verzi îi erau veşmintele.

-E o conspiraţie! tună domnul Tai-Frunz-Chin. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Niciun copil nu depăşea recordul minim la zâmbet.

Se plimba nervos de la un colţ al camerei la altul. Devenise şi mai verde de furie.

-Pe cine trimitem anul acesta la concursul de fericire?! Cum o să dovedim ca avem cei mai fericiţi copii?! Niciunul dintre pămpălăii ăştia blegi nu depăşeşte fericirea de 8cm. O sa ne facem de râs în faţa coreenilor,  japonezilor, tailandezilor, filipinezilor. Până şi nemţii zâmbesc mai larg. Până şi ruşii. O să ne pierdem locul în clasamentul mondial.

-Să-i exilam pe toţi! propuse consilierul său, spiriduşul Mu-Ga-Ga. E o revoltă. Am auzit că nici în celelalte provincii ale regatului nu este mai bine. Copiii urlă, plâng, protestează că nu mai vor zâmbete forţate. Că nu au de ce râde, s-au plictisit de cele 12 reguli de tocit, de prişniţe şi ceaiuri, de măsurători şi alte asemenea prostii inventate de nebuni.

-Dacă-i iertăm pe aceştia, se creează un precedent. Nu e bine. Tăvălugul odată pornit nu se mai opreşte. Cum o să dovedim lumii că avem cei mai mulţi iluminaţi şi fericiţi?

Au fost nevoiţi să-i ierte. Exilaţii au fost chiar ei. Părinţii, înduioşaţi de lacrimile copiilor, au deschis ochii mari, au văzut ce copii frumoşi au şi i-au pus pe fugă pe toţi cenzorii de fericire. Spune povestea că de atunci chinezii au ochii mai mari.

Concursul nu s-a mai ţinut. Prin toată lumea părinţii au scăpat de ochii mici şi miopie.

-Ce se întâmplase, mami?

-Toţi copiii aveau aceeaşi naşă. Naşa din Lună le dăduse ca dar, la naştere, un semn. Nu se vedea cu ochiul liber. Era un semn ascuns, dar îi proteja de toate spiritele malefice şi-i făcea deosebiţi.

-Ce simbol, mami?  
-Acesta: