Domnul Caschetă Verde era broască ţestoasă. Îşi pierduse ţeasta în Războiul pentru Eliberarea Liberei Circulaţii a Libertăţii şi o înlocuise cu o caschetă verde cumpărată de la un prieten inamic, intr-un moment de pace de douăzeci de minute. Aşa erau obiceiurile pe front. La opt ore de bătălii crâncene, se dădeau douăzeci de minute de pace. Soldaţii erau liberi să-şi folosescă minutele de pace oricum doreau. Unii dezertau, alţii scriau scrisori acasă, alţii făceau schimb de mărfuri de contrabandă cu inamicul. Cei ce dezertau în această perioadă nu erau condamnaţi. Era dreptul lor de a-şi folosi pacea aşa cum doreau. Cum din ce în ce mai mulţi se foloseau de această chichiţă judecătorească, ambele tabere au rămas, doar în două săptămâni, fără soldaţi şi războiul s-a încheiat cu o pace memorabilă, înscrisă în cronici ca:
Pacea de la Fiţisfinţidarnutropăiţipreatare.
- Doooomne, mami...ce nume e ăsta?!
- Nu ştiu sigur, probabil că austriac ori german. Nu prea ştiu nici istorie şi nici geografie şi nici limbi străine...
Revenit de pe front cu o decoraţie pe piept, confecţionată în momentul de pace din penultima zi, dintr-un dop de bere nemţească, Domnul Caschetă Verde a fost primit în orăşelul lui ca un erou. A cântat fanfara, s-au rostit discursuri, concetăţenii săi au strâns bani să-i cumpere un cărucior de invalid, desi era sănătos tun...
- De ce de invalid, mami? îşi pierduse doar ţeasta, nu şi picioarele...
- Aşa, ca să fie mai spectaculos. De mult timp îşi dorea orăşelul un erou căzut la datorie. Cum eroul nostru nu căzuse, s-au multumit şi cu un invalid.
- Dar nu pricep, nu era invalid...
- Păi nu era, dar concetăţenii săi îşi doreu un erou invalid si l-au obligat să se plimbe prin oraş numai în cărucior. I-au făcut cadou un melc de companie să-i tragă căruciorul şi să-i ţină de urât, mai ales că soţia îl părăsise. Ea se măritase cu un melc sănătos şi nimeni n-o putea învinui acum că-l părăsise.
Când concitadinii erau în faţa televizoarelor la ştiri, profita de neatenţia lor şi făcea câţiva paşi pe jos, să-şi mai dezmorţească picioarele. Odată, l-a prins sectoristul că se plimbă fără cărucior şi i-a dat amendă. I s-a tăiat şi 10% din pensia de invalid pe luna aceea.
S-a împrietenit cu un domn care păţise cam la fel, numai că acela era arici. Îşi pierduse şi el armura şi-şi procurase alta din depozitul de vechituri de la Muzeul de Istoria Aricilor din Antichitate şi până în Vecii Veciiiilooooor.
- Amin, mami!
Ariciul era şi el erou de război, dar scăpase mai ieftin. I-au făcut concetăţenii doar o statuie ieftină, în centru, şi-l obligau să ţină un discurs în fiecare an, de 1 aprilie. Statuia l-a costat cam jumătate din banii strânşi pentru concediile pe următorii cinci ani.
- De ce de ziua păcălelilor?
- Pentru că atunci se încheiase pacea. De fapt, războiul fusese o adevărată păcăleală. Păcăliţi au fost doar cetăţenii celor două ţări. Conducătorii armatei şi ai ţării câştigaseră o grămadă de bani din vânzarea armurilor. Banii i-au investit în alte armuri, pentru că aflaseră din ziar că se pune la cale un nou atentat la integritatea teritorială a ţării vecine şi prietene. Cum prietenul la nevoie se cunoaşte, nu-şi puteau lăsa vecinul fără ajutor.
Următorul prieten a fost o broască ţestoasă fără casă. Casa îi fusese distrusă de un Obuz Săltăreţ cu Traiectorie Rectilinie şi uneori Curbă. Prescurtat, OSTRC. Cum ţara lui era săracă, nu i-au dat nici pensie, nici statuie şi nici casă.
Noroc că avea un bun prieten care a acceptat să-i ofere o cameră la parter. De fapt, casa avea doar o cameră. Prietenul era căţel, iar casa era cuşcă.
Şi acest erou şi-a făcut prieten . Era Moş Crăciunul broastelor ţestoase. În ţara lui fuseseră înrolaţi absolut toţi adulţii cu vârste cuprinse între 9 şi 989 ani, aşa că n-a scăpat nici el. Degeaba a strigat, a protestat, s-a împotrivit că nu poate să plece la război, că vine Crăciunul şi trebuie să pregătescă darurile pentru copii. Nu l-au ascultat...I-au zis: „ Larăzboicalarăzboi” şi l-au înghesuit într-un tanc de ultima generaţie, model Nucă de Cocos cu Ţepi pe Părţile Laterale şi Roţi Gomflabile. Prescurtat, NCTPLRG. Moşul nu a priceput cuvântul acela complicat, “larăzboicalarăzboi”, dar s-a gândit că este bătrân şi că poate că a început să nu mai înţeleagă.
- Nici eu nu-nţeleg acest cuvânt...
- Nici eu...
- Înseamnă că suntem bătrâne, mami?
- Probabil...
Degeaba a protestat Moş Crăciun că este pacifist, că nu stie să conducă un tanc, că în viaţa lui n-a pus mâna pe o armă. Numai pe arme jucării destinate copiilor ai căror părinţi ceruseră arme pentru copiii lor, de Craciun.
- Doooomne, mami...ce nume e ăsta?!
- Nu ştiu sigur, probabil că austriac ori german. Nu prea ştiu nici istorie şi nici geografie şi nici limbi străine...
Revenit de pe front cu o decoraţie pe piept, confecţionată în momentul de pace din penultima zi, dintr-un dop de bere nemţească, Domnul Caschetă Verde a fost primit în orăşelul lui ca un erou. A cântat fanfara, s-au rostit discursuri, concetăţenii săi au strâns bani să-i cumpere un cărucior de invalid, desi era sănătos tun...
- De ce de invalid, mami? îşi pierduse doar ţeasta, nu şi picioarele...
- Aşa, ca să fie mai spectaculos. De mult timp îşi dorea orăşelul un erou căzut la datorie. Cum eroul nostru nu căzuse, s-au multumit şi cu un invalid.
- Dar nu pricep, nu era invalid...
- Păi nu era, dar concetăţenii săi îşi doreu un erou invalid si l-au obligat să se plimbe prin oraş numai în cărucior. I-au făcut cadou un melc de companie să-i tragă căruciorul şi să-i ţină de urât, mai ales că soţia îl părăsise. Ea se măritase cu un melc sănătos şi nimeni n-o putea învinui acum că-l părăsise.
Când concitadinii erau în faţa televizoarelor la ştiri, profita de neatenţia lor şi făcea câţiva paşi pe jos, să-şi mai dezmorţească picioarele. Odată, l-a prins sectoristul că se plimbă fără cărucior şi i-a dat amendă. I s-a tăiat şi 10% din pensia de invalid pe luna aceea.
S-a împrietenit cu un domn care păţise cam la fel, numai că acela era arici. Îşi pierduse şi el armura şi-şi procurase alta din depozitul de vechituri de la Muzeul de Istoria Aricilor din Antichitate şi până în Vecii Veciiiilooooor.
- Amin, mami!
Ariciul era şi el erou de război, dar scăpase mai ieftin. I-au făcut concetăţenii doar o statuie ieftină, în centru, şi-l obligau să ţină un discurs în fiecare an, de 1 aprilie. Statuia l-a costat cam jumătate din banii strânşi pentru concediile pe următorii cinci ani.
- De ce de ziua păcălelilor?
- Pentru că atunci se încheiase pacea. De fapt, războiul fusese o adevărată păcăleală. Păcăliţi au fost doar cetăţenii celor două ţări. Conducătorii armatei şi ai ţării câştigaseră o grămadă de bani din vânzarea armurilor. Banii i-au investit în alte armuri, pentru că aflaseră din ziar că se pune la cale un nou atentat la integritatea teritorială a ţării vecine şi prietene. Cum prietenul la nevoie se cunoaşte, nu-şi puteau lăsa vecinul fără ajutor.
Următorul prieten a fost o broască ţestoasă fără casă. Casa îi fusese distrusă de un Obuz Săltăreţ cu Traiectorie Rectilinie şi uneori Curbă. Prescurtat, OSTRC. Cum ţara lui era săracă, nu i-au dat nici pensie, nici statuie şi nici casă.
Noroc că avea un bun prieten care a acceptat să-i ofere o cameră la parter. De fapt, casa avea doar o cameră. Prietenul era căţel, iar casa era cuşcă.
Şi acest erou şi-a făcut prieten . Era Moş Crăciunul broastelor ţestoase. În ţara lui fuseseră înrolaţi absolut toţi adulţii cu vârste cuprinse între 9 şi 989 ani, aşa că n-a scăpat nici el. Degeaba a strigat, a protestat, s-a împotrivit că nu poate să plece la război, că vine Crăciunul şi trebuie să pregătescă darurile pentru copii. Nu l-au ascultat...I-au zis: „ Larăzboicalarăzboi” şi l-au înghesuit într-un tanc de ultima generaţie, model Nucă de Cocos cu Ţepi pe Părţile Laterale şi Roţi Gomflabile. Prescurtat, NCTPLRG. Moşul nu a priceput cuvântul acela complicat, “larăzboicalarăzboi”, dar s-a gândit că este bătrân şi că poate că a început să nu mai înţeleagă.
- Nici eu nu-nţeleg acest cuvânt...
- Nici eu...
- Înseamnă că suntem bătrâne, mami?
- Probabil...
Degeaba a protestat Moş Crăciun că este pacifist, că nu stie să conducă un tanc, că în viaţa lui n-a pus mâna pe o armă. Numai pe arme jucării destinate copiilor ai căror părinţi ceruseră arme pentru copiii lor, de Craciun.
„- Nu-i nimic, te învăţăm noi să
conduci tancul şi să pui mâna pe o armă adevărată” i-au replicat recrutorii.
- Ce-nseamnă recrutori, mami?
- Ooooo, asta este o meserie foarte bănoasă. Sunt nişte domni care recrutează, adică un fel de misionari ai războiului. Cum misionarii cheamă negrii cei mititei, indienii, chinezii, arabii, extraterestrii la credinţă, tot aşa, recrutorii cheamă la război, ca să facă pace.
- Nu înţeleg, mami...cum să chemi la război ca să faci pace?
- Nici eu nu înţeleg, dar sunt unii care susţin că aşa se face pace, cu armele în mâini.
- Sunt prea multe pe care nu le înţelegem...siguuur suntem bătrâne, mami.
- Şi uite aşa, Moş Crăciun a învăţat o mulţime de lucruri noi. Conducea tancul cu viteza de 129 km pe centimetrul de arătură, stia să demonteze rapid orice armă, de orice culoare ar fi fost, s-o cureţe şi s-o monteze la loc, a învăţat şi să prepare masa pentru soldaţi...
- Şi cum s-a încheiat războiul, mami?
- Ca toate războaiele, cu o pace. S-a numit Pacea din anul Broaştei Ţestoase Moş Crăciun. De fapt, războiul nici n-a mai avut loc. După ce au învăţat să tragă cu arma, să conducă tancuri, să cureţe armele, să se târască pe burtă, spate, laterale şi să sară în cap de la o înălţime apreciabilă, toţi soldaţii au dezertat. Cel ce i-a instigat a fost chiar Moş Crăciun, printr-un memorabil discurs, ţinut după discursul generalului. Generalul le-a spus cam aşa:
- Bravi soldaţi, minunaţi apărători ai păcii, sunt atâte de mândru de voi, încât nu mai încap în uniforma aceasta veche şi plec să mi-o schimb cu una nouă şi mai largă, că asta mă strînge pe burtă şi şolduri şi la urechi şi în creştetul capului. Mă strânge şi la călcâiul stâng, de-mi vine să urluuuuu de durereeeee!
Şi, răcnind de suferinţă, generalul a dispărut la magazia cu uniforme ultimul răcnet, colecţia de primăvară-iarnă, Domid Domid.
Profitând de absenţa generalului, Moş Crăciun a ţinut următorul discurs:
- Dragi prieteni, eu zic să plecăm acasă...Generalul e nebun. L-aţi văzut şi voi, nu trebuie să vă mai explic. Se apropie Crăciunul şi ne aşteaptă copiii.
Şi au disparut toţi cât ai zice „ peşte”...Şi-au lăsat frumos uniformele şi armele la garderobă şi au dezertat. Generalul a fost dat afară din post şi locul lui a rămas vacant. Rămaşi fără general, ofiţerii au dezertat şi ei. Armata inamică s-a văzut pusă în situaţia penibilă de a nu avea duşman şi i-au numit pe ceilalţi laşi, pui de găină, inimi fricoase, ticăloşi pacifişti...
Cam atât am avut de spus despre război şi eroi...
- Ce-nseamnă recrutori, mami?
- Ooooo, asta este o meserie foarte bănoasă. Sunt nişte domni care recrutează, adică un fel de misionari ai războiului. Cum misionarii cheamă negrii cei mititei, indienii, chinezii, arabii, extraterestrii la credinţă, tot aşa, recrutorii cheamă la război, ca să facă pace.
- Nu înţeleg, mami...cum să chemi la război ca să faci pace?
- Nici eu nu înţeleg, dar sunt unii care susţin că aşa se face pace, cu armele în mâini.
- Sunt prea multe pe care nu le înţelegem...siguuur suntem bătrâne, mami.
- Şi uite aşa, Moş Crăciun a învăţat o mulţime de lucruri noi. Conducea tancul cu viteza de 129 km pe centimetrul de arătură, stia să demonteze rapid orice armă, de orice culoare ar fi fost, s-o cureţe şi s-o monteze la loc, a învăţat şi să prepare masa pentru soldaţi...
- Şi cum s-a încheiat războiul, mami?
- Ca toate războaiele, cu o pace. S-a numit Pacea din anul Broaştei Ţestoase Moş Crăciun. De fapt, războiul nici n-a mai avut loc. După ce au învăţat să tragă cu arma, să conducă tancuri, să cureţe armele, să se târască pe burtă, spate, laterale şi să sară în cap de la o înălţime apreciabilă, toţi soldaţii au dezertat. Cel ce i-a instigat a fost chiar Moş Crăciun, printr-un memorabil discurs, ţinut după discursul generalului. Generalul le-a spus cam aşa:
- Bravi soldaţi, minunaţi apărători ai păcii, sunt atâte de mândru de voi, încât nu mai încap în uniforma aceasta veche şi plec să mi-o schimb cu una nouă şi mai largă, că asta mă strînge pe burtă şi şolduri şi la urechi şi în creştetul capului. Mă strânge şi la călcâiul stâng, de-mi vine să urluuuuu de durereeeee!
Şi, răcnind de suferinţă, generalul a dispărut la magazia cu uniforme ultimul răcnet, colecţia de primăvară-iarnă, Domid Domid.
Profitând de absenţa generalului, Moş Crăciun a ţinut următorul discurs:
- Dragi prieteni, eu zic să plecăm acasă...Generalul e nebun. L-aţi văzut şi voi, nu trebuie să vă mai explic. Se apropie Crăciunul şi ne aşteaptă copiii.
Şi au disparut toţi cât ai zice „ peşte”...Şi-au lăsat frumos uniformele şi armele la garderobă şi au dezertat. Generalul a fost dat afară din post şi locul lui a rămas vacant. Rămaşi fără general, ofiţerii au dezertat şi ei. Armata inamică s-a văzut pusă în situaţia penibilă de a nu avea duşman şi i-au numit pe ceilalţi laşi, pui de găină, inimi fricoase, ticăloşi pacifişti...
Cam atât am avut de spus despre război şi eroi...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu