Comis-voiajorul Lampadie

                                               

                                   -sau despre cum nu şi-a făcut Cela curat în pod-

  Cela Cercela privea pe ferestră, gândindu-se că trebuie să gătească ceva.Era puţin absentă, nu avea chef de bucătărie.Mai degrabă ar fi vrut să deretice în pod.

  Comis-voiajorul Lampadie pătrunse în grădina întunecoasă, prin locul ce ţinea loc de poartă.  Avea o valijoară verde, plină de tot felul de mărunţişuri...

 Ciocăni discret în uşă, apucând inelul din nasul taurului din metal argintiu lipit pe uşa din faţă.

- Doamna nu primeşte vizite astăzi. Doreşte să facă ordine în pod, îi spuse taurul cu o voce subţirică, privindu-l perves în ochi şi zâmbind ticălos, văzând cum comis voiajorul o rupe la fugă.

Fără să aibă habar de ce în ultimul timp n-o mai vizita nimeni,Cela urcă în pod, pe scăriţa în spirală, cu trepte din lemn de trudardin, un copac ce creşte doar în pădurile amazoniene. Strămoşul care îi lăsase moştenire casa, taurul de pe uşă şi colecţia de scoici, timbre şi pietre colorate adusese cu el şi lemnul din scară. De fapt, era chiar scara pe care strămoşul îşi rupsese gâtul şi amintirea această îi provoca frisoane. Nu-i plăcea să facă ordine în pod, dar păianjenii se obrăzniciseră peste măsură. După zgmot, îşi dădu seama că iar încălţaseră ghetele vechi ale matușii Dora, distrându-se ca la bal.

În timp ce ea îşi făcea curaj să intre în podul necurăţat de zece ani, să-l urmărim puţin pe  comis-voiajorul Lampadie....

Cu o batistă murdară, Lampadie îşi şterse broboanele de sudoare de pe frunte. Era a doua întâmplare ciudată din ziua aceea. Prima fusese chiar la micul dejun, când, scoţând una din sticluţele din valijoară, pe care scria “sirop de tuse”, sticla pufni dispreţuitor, scoţând o bulă de sirop gros:

-Parcă n-am şti că este apă de ploaie. Adică sunt apă de ploaie, că despre mine, siropul de tuse, este vorba. Sau poate că sunt vorbă? Nu contează…Sunt ori vorbă ori sirop. N-o să mă fac acum şi academician, să desluşesc tainele cuvintelor şi propria-mi taină. Sunt ceea ce sunt.

 Scapă sticluţa din mână, convins că i se trăgea de la peştele vechi mâncat aseară la bodega din colţ. Prietenul său, Lupidie, tot comis-voiajor, îl ademenise acolo nu din prietenie, ci ca să vadă ce mai vinde şi la ce preţ, ca să-i fure clienţii. Desdemona, noua iubită a lui Lupidie, vorbea tare şi repede, aşa cum o învăţase, ca să-i abată atenţia lui Lampadie de la motivul real al întâlnirii. Se pare că-i şi înlocuiseră câteva dintre produse. Altfel nu-şi explica de ce, pe sticla în care ar fi trebuit să scrie “sirop pentru digestie” scria cu litere chirilice “sirop de tuse”. Şi de ce chirilice? Doooomne, este clar că e o conspiraţie! Prietenul Lupidie intrase într-o conspiraţie mondială, menită să distrugă breasla autohtonă a comis- voiajorilor patrioţi.

Scoase repejor din valiză o sticluţă pe care scria “somnifer”, convins că doar un somn straşnic îl va vindeca de halucinaţii. Şi căzu într-un somn lung, în care visă că taurul de pe uşa Celei îl fugărea prin întunecoasa grădină, încercând să-i vândă o loţiune pentru creşterea părului în bucle.

Cât timp doarme Lampadie, să o urmărim pe Cela cum deretică prin pod…

 Împinse uşa şi păşi în întunericul podului. Becul nu mai fusese aprins de mult timp, dar, spre surprinderea ei, acesta încă mai lumina. Păianjenii se ascunseră în cotloanele neluminate, lăsând din picioare ghetele mătuşii şi privind temători spre mătura din mâna Celei. Începu curăţenia temeinic, pândind ca nu cumva vreun pârlit de păianjen mai veninos s-o înţepe. Aceştia veninoşi nu mai erau de mult timp. Doar puţină otravă, cât să ameţeşti o muscă. Dar ştiau că Cela nu ştie asta şi se teme. Luă cu mătura întâi pânzele, strânse pantofii Dorei şi alţi conduri nepurtati de secole, cu forme caraghioase şi culori care ar fi stârnit bucuria artiştilor mai excentrici şi pe cea a exhibiţioniştilor ce-şi doresc mereu să atragă atenţia.

Se gândi să-i dea de pomană. La fel ca şi strămoşii ei, posesorii de odinioară ai pantofilor, nu era dărnicia întruchipată. N-ar fi dat niciodată pomană ceva nou, ori o mâncare, decât dacă ea era prea sătulă şi mâncarea începuse să miroase.

După câteva clipe de gândire intense, cu păianjenii holbandu-se la ea, hotărî să nu-i arunce si să nu-i dea de pomană. Nu se ştie niciodată când se organizează un bal mascat, ori o licitaţie cu obiecte vechi menite să ajute copiii nevoiaşi să-şi facă un rost în lume. Dacă te prezinţi la o asemenea licitaţie ducând nişte obiecte chiar şi fără valoare, mereu se găsesc doritori de antichităţi şi prostioare de pus în vitrină.

“Acele obiecte le dau şi celor fără blazon o aură de nobili” gândi Cela, zâmbind sarcastic şi chiar puţin cu milă, gândindu-se la cei fără sânge albastru.

“În plus, îmi voi păstra şi eu renumele de filantroapă” gândi ea rapid.

La socoteli şi memorie nimeni din neam n-o întrecea. Avea mintea exersată, iubea banii şi obiectele de preţ şi “fără o minte ascuţită nu le ai niciodată”, zâmbi ea din nou mulţumită de mintea ei brici.

“Neamul nostru a cam scăpătat. Vin din urmă cei cu blazoane false şi noi rămânem în umbră”, se întristă, vărsând o lacrimă de autocompătimire, imaginându-se îmbrăcată de la talcioc, cu pantofi la mâna a doua.

De atâta gândit, o cuprinse oboseala. Hotărî să lase pentru altă dată curăţenia din pod. Îi privi drăgăstos pe păianjeni şi, cuprinsă de o milă nesfasită ce-o făcu să cadă într-o stare de extaz mistic datorată bunătăţii şi milei sale infinite, îi lasă în pace să-şi stăpânească podul.

“ Undeva trebuie să locuiască şi ei, săracii” mai gând, în timp ce trăgea uşa după ea.

Răsuflând uşuraţi, păianjenii hotărâră să încalţe doar pantofii de balerină din lada copiilor ce nu mai erau de mult prin casă aceea.

“ Trebuie să fim atenţi, că nu se ştie când se-nfurie dacă mai facem zgomot şi ne da afară” gândiră la unison şi telepatic păianjenii.

 Acum, să vedem ce mai face Lampadie…

 Trezit brusc din visul cu taurul ce încerca să-i vândă loţiunea pentru păr buclat, Lampadie se şterse din nou cu batista murdară.

“ E clar, sunt bolnav” îşi spuse temător. Vindea la toată lumea leacuri, dar el era un fricos notoriu. Îşi verifica limba de câte cinci ori pe zi, îşi măsura temperatura şi se ferea de toţi oamenii care păreau bolnavi.

“Trebuie să-mi iau un concediu de odihnă. Până la urmă, pentru ce strâng banii?Copii nu am, soţie să-mi toace banii nu, deştept sunt şi cărţi nu-mi mai trebuie, haine… îmi ajung două izmene, două perechi de pantaloni şi câte două din toate celelalte”, încheie el enumerarea obiectelor vestimentare, obosit să le gândească  pe toate. Izmenele aveau toate petice. Mama îl învăţase să fie chivernisit şi ştia să coase, să ţeasă o găurică perfect, încât nimeni să nu observe, ştia  să întoarcă gulerul unei cămăşi, să-şi lustruiască şi lipească încălţămintea…

“Sunt o comoară la casă mea!”, nu se putu abţine să nu se laude singur, lucru care îi mai ridică moralul.

Hotărât să nu se mai lase invitat nici gratuit de prieteni la masă, scoase cu greu o sumă din ascunzătoarea secretă din perete şi-şi cumpără mâncare.

“ Parcă e mult mai bine”, suspină fericit.

Cela Cercela privi pe fereastră, gândindu-se că ar trebui să facă ordine în pod, dar pentru că nu avea chef să dea ochii din nou cu păianjenii, se apucă să gătească ceva. Taurul de pe uşa din faţă privea cu ochi perversi poştaşul ce se apropia pe vârful picioarelor de casă. Acesta se obişnuise cu sperietura şi sună la uşă, prefăcându-se că nu aude ce-i zice pehlivanul.

-Aveţi o telegramă! îi strigă el Celei.

Bucuroasă că îi bate cineva la uşă, Cela îl invită la masa de prânz. Aflase că-i murise mătuşa cea bogată din Austria şi evenimentul se cerea sărbătorit.

Aşa nu s-au întâlnit niciodată Lampadie şi Cela…