Blanche a învăţat să zboare

- Sebi, a nins...Este la fel de frumos ca în fotografia pe care ţi-am arătat-o. Vrei să-ţi spun o poveste despre mica mea prietenă, Blanche? Chiar ea mi-a spus-o.

- Da, aş vrea...

Nu-şi mai amintea cum a ajuns la noi acasă. Era prea mică şi o înspăimântau cocoşul şi curcanul. Strigau prea tare şi vorbeau o limbă pe care ea n-o înţelegea. Nici fraţii ei nu pricepeau nimic. Doar găinile şi curcile păreau a fi de acord cu ei. Răspundeau la unison : „ Da, da, da!” Şi zăpada era rece...Uitase de zăpadă. Atâtea anotimpuri se perindaseră prin orgradă, că nu mai ştia ce este zăpada. Tot anul a încercat să se înţeleagă prin contraste. Nu a reuşit...Şi-a făcut o mulţime de prieteni de joacă. Degeaba Leuţu îi tot ascundea jucăriile, nu a reuşit s-o oprească din joc. Totul era joc şi jucărie: pisicile, vântul, străinii ce intrau în curte, maşinile, câinii. S-a crezut prietena cainilor, până a observat că pisicile se tem de ei. Văzând că Leuţu nu-i pune pe fugă, şi-a asumat ea acest rol. Nu  putea permite să le facă rău prietenilor ei.

Se miră de multe... De furnici se miră cel mai tare. De ce se chinuie atâta să ocolească un obstacol? Ar fi mult mai simplu dacă ar alege un drum mai scurt...Şi de găini se miră. Ce tot scormonesc mereu? De ce fac atâta zarvă? De ce nu tac macar o clipă? Ar auzi cum ninge...

Când nu este nimeni care să-i răspundă, îşi răspunde singură. Furnicile sunt mici. De sus, ea vede că pietricica este un munte pentru furnicuţă. Găinile vorbesc atât de tare, să-l impresioneze pe cocoş. Şi pentru că nu le place liniştea. Şi nici zăpada...Pentru Blanche, liniştea înseamnă zăpadă. Adică liniştea e albă. Dar ce e albul?

 Prin fereastra deschisă, o priveşte privitorul. Acesta se amuză şi o prinde-n poză. Privitorul nu e mereu acelaşi. Depinde de cine stă în ziua aceea în turnul de observaţie. Acum, e Maia...Pe ea o întreabă  ce este albul. Prea târziu pentru Maia să se mai ascundă. Blanche nu renunţă niciodată la întrebările ei.

 - Ce este albul? Mmmmmm....albul este altceva decât negrul, adică invers, spuse Maia, în timp ce împletea  un ciorăpel pentru Pisimici. Îi îngheţaseră tălpiţele de la ger. Le încălzea pe sobă, urmărind ghemul. Maia era o adevărată magiciană. Doar ea ştia să transforme o oaie în ciorap.

- Cum adică invers? Învers decât ce? Ce înseamnă invers?

 Pisicile se puseră pe râs, văzând figura năucită a Maiei. Cocoşul cheamă grăbit găinile ce se srânseseră să asculte dicuţia. Nu din alt motiv, dar cu gurile căscate de mirare, uitau să mai caşte gura la el. Şi...dacă deveneau prea deştepte şi-l ignorau pe el? Doar el le răspundea la toate întrebările, le găsea viermişori şi râme, grăunţe...El trebuia să fie în centrul atenţiei, nu furnicile, nici pisicile, nici măcar Maia...Văzând în ce impas se afla cocoşul, i-a sărit în ajutor curcanul. Şi el era în aceeaşi situaţie. Curcile căscau gura la discuţie şi deveneau prea deştepte.

- Am auzit că nu e bine să vorbeşti despre lucrurile tainice, bolborosi curcanul. Cunosc o curcă foarte deşteaptă. Ştia o mulţime de lucruri. Era venerabila Curcătot. La ea veneau toate păsările din împrejurimi, când aveau o dilemă.

- Da, îi intră în joc cocoşul. Era verişoară cu verişoara mea, doamna Găinătot. Şi ea le ştia pe toate.

- Da? Şi ce este cu asta? se miră Blanche, fericită că descoperise o nouă enigmă de dezlegat.

- Păi, este...îşi drese glasul curcanul, fericit că sporise numărul ascultătoarelor gurăcască şi cascăochi. Este...

- Cum este? Ce înseamnă este? se miră Blanche, descurajată că nici nu dezlegase prima enigmă, că apareau altele.

- El ştie...răspunse în doi peri o găină ce se credea curcă. Ori poate o curcă ce se credea găină?

- Păi dacă ştie, de ce nu spune? aproape plânse Blanche, exasperată de mulţimea întrebărilor fără răspuns.

- Asta este ziua întrebărilor fără răspuns, chicoti o găină veselă, ce părea a şti obiceiul curcanului. O zi răspunde cu da, o zi cu nu, în alte zile nu răspunde deloc, în zilele fără soţ răspunde fără soţ, iar în cele cu soţ nu mai răspunde. Nu de alta, dar se enervează soţul.

- Soţul cui? se puse Blanche pe plâns...

- Soţul nimănui, spuse cu emfază curcanul, ridicând moţul, în semn de ameninţare.

 - Sunt  zile în care moţul devene de sine stătător, o lămuri o pisică, văzând-o cum  privea fascinată la semnul de exclamare- moţ. Adică vorbeşte fără acordul curcanului. Adică se exprimă pe sine însuşi.

- E o nebunie, cred că visez, se frecă Blanche la ochi cu zăpadă.

 - Eu sunt singurul soţ de aici. Nu se vede? Sunt cel mai înalt, cel mai chipeş, cel mai deştept, am  cea mai puternică voce şi penajul cel mai colorat.

 Cocoşul tacu chitic, deşi tare i-ar mai fi raspuns...Dar nu îndrăznea. Mai încercase...

- Daaaa, se răzbună Blanche. Am vazut un papagal cu penaj mult mai frumos. Mai bine răspunde la întrebare. Ce este? Ce este cu doamnele Găinăcurc şi Curcogăin?

 Tot păsăretul o privi cu duşmănie. Cum îşi permitea să-şi bată joc de numele venerabilelor doamne? Şi cum îşi permitea să-l oboseacă pe curcan cu aşa întrebări prosteşti? Şi mai era şi obraznică.

- Nu vă consumaţi energia, doamnele mele, spuse el curtenitor, aranjându-şi moţul. Aveţi nevoie de această energie, le mai spuse, privindu-le galeş.

- Toată ziua nu face altceva decât să pună întrebări şi ne strică rânduiala, spuse o curcă mânioasă.

- Care rânduială? Vorbiţi numai aiureli. Nu duceţi o propoziţie până la capăt, că începeţi alta, se mânie Blanche.

- Propoziţie? Ce este o propoziţie? întrebă un pui din anul acela.

 Fericit de întrebare, curcanul ceru repede o carte de gramatică. Era domeniul lui. Cu asta epata tot păsăretul. Şi cocoşul era fericit. Gamatica îi plăcea fooooarte mult. Îl învăţase curcanul că doamnele se cuceresc mult mai uşor, dacă le dovedeşti că ştii să conjugi verbele. Ştia gramatica din scoarţă în scoarţă, dar nu înţelesese cum se conjugă verbul a oua...Fuseseră chiar discuţii aprinse în parlament. Un venerabil curcan câştigase alegerile doar pentru că promisese că va dezvălui această enigmă. O armată de cercetători îl susţinuse în campanie. Dar îşi uitase promisiunea şi verbul rămăsese neconjugat. Sau poate neouat? Era bine. În alte părţi ale lumii pornisesră războaie. Ţări înarmate până-n dinţi cuceriseră ţări mititele, doar pentru că erau bănuite că deţin secretul conjugării.

- Bine, bine, renunţ la întrebări. Plec să le aflu singură răspunsul, dar măcar răspuneţi-mi: de ce nu este bine să vorbeşti despre lucruri tainice?

- O, offff, oho, ofof! se văicări curcanul.

 Mirate, păsările deschiseră urechile şi ochii. Ştiau că va urma un răspuns foarte înţelept. De câte ori făcea aşa, ograda se mai îmbogăţea cu o vorbă de duh, o perlă de înţelepciune, despre care se ducea vestea în toată ţara. E drept, purtătorii vorbelor de duh erau ciocuri de găini şi curci.

- O, offffff, oho, ofof...continuă curcanul, pândind mulţumit reacţia auditoriului.

- De ce se vaită atât? se miră Blanche.

- Pentru că o perlă se naşte în dureri. Pasămite-l doare, chicotiră  pisicile.

- Sssssttttt, linişte! se mâniară curcile. Îl tulburaţi.

- Bine, nu-l mai tulburăm. Să spună, aşteptăm, zâmbi  Mura Mică.

- Este pericol mare, of, să cauţi lucruri tainice. Cunosc o curcă şi-o găină ce au făcut asta şi au stricat toată rânduiala lumii. In loc să facă ouă rotunde, au început să facă romburi, pătrate, hexagoane...Un strămoş de-al meu a fost nevoit să pornească o campanie de stârpire a netrebnicelor ouătoare de ouă anormale. Oăle au fost strânse cu grijă şi ascunse de ochii mulţimii. Mai ales cele octogonale erau periculoase. Pe acestea, mai bine le spargi, decât să ajungă cineva la ele.

- Ai vorbit ca un adevarat maestru! aplaudară aplaudacii.

- Minţi de îngheaţă apele! strigă Blanche. Şi voi căscaţi gura la el...Păi dacă ar fi aşa, el de ce se laudă că ştie tot? Pentru el nu e pericol?

- Păi nu, că eu nu fac ouă, spuse curcanul.

- Exact! Tu nu faci ouă, aşa că nici nu ai cum să ne demonstrezi că este adevarat ce spui. Lasă-le pe curci şi pe găini să facă asta.

- N-o să permit niciodată să se strice rânduiala! Am moştenit-o din moşi- stămoşi şi aşa o să rămână! Aproape că moţul sărise de pe orbita lui, speriat de enervarea purtătorului.

 Blanche plecă uimită...Păsările înghiţieseră găluşca. Acum, se împingeau una pe alta, să poată auzi mai bine şi mai de aproape definiţia propoziţiei.

 Până dincolo de poarta grădinii se auzeau strigătele de fericire ale posesorilor de glas şi cioc. Erau fericiţi. Curcanul era în toane bune şi le învăţa gramatică. Le promisese că, după gramatică, o să le predea filozofie, psihologie, lecţii de canto, de teatru...mă rog, era desăvârşit.

 Renunţase Blanche să pună întrebări găinilor şi curcilor...Cu pisicile se înţelegea cel mai bine. Mai învăţa şi de la vânt, sălcii, flori, gâze, nori...Tot privind spre nori, apăruse dorul de zbor.

- Mi-e dor să zbor, ofta Blanche.

- Ce este dorul? întrebau pisoii cei mici, puii lui Pisimici, cei ce-o iubeau cel mai mult.

- Nu ştiu să explic...E dor. Dorul este dor...

 Şi a reuşit...Când a început să ningă, Blanche a înţeles că albul este ninsoarea. Ca să-l înţeleagă, va trebui să- nveţe să ningă. Cum nu poţi să ningi de jos în sus, şi-a luat zborul...

 Pisoii cei mici au fost trişti că a plecat fără să-şi ia rămas bun. Dar au înţeles ce înseamnă dorul. Au înţeles şi albul şi ninsoarea şi fulgii de nea. Când ninge, este Blanche...

 „Te-ai întristat”, îi spuse Sebi în gând.

 „ Da, m-am întristat, dar trebuia spusă. Pentru prietenii noştri cei mici, animalele. Blanche s-a născut în parcul ce adăposteşte închisoarea numită Zoo...Poartă în ea amintirea tristeţii lupului şi a vulturului, a leului şi tigrului. Şi amintirea câinilor pe care noi îi numim maidanezi, doar pentru că nu au o casă. Trebuia spusă, de dragul prietenilor nostri, animalele.”