Vrăbii…

 Vrăbioiul Fărâmă Firimiță îşi lăsă jos mustaţa şi, leşinat de foame, începu să mănânce resturile de mâncare căzute din ciocurile puilor.

-Vrăbiile n-au mustaţă! se hlizi vântul cititor de gânduri.

-Ştii că nu-mi place să fiu spionată, am spus eu. Nimic nu mă enervează mai tare decât să nu mă simt liberă. Măcar în casa mea, la calculatorul meu, în gândurile mele.

-Ei…E o meteahnă veche. Nu mă pot debarasa cu una cu două.

-Eu zic să te debarasezi cu una, că dacă ajungem la două este prea mult. De ce să-mi citeşti gândurile? Nu putem comunica normal, cu acordul meu?

-Bine, comunicăm normal şi nu-ţi mai intru-n gânduri. Vrăbiile n-au mustaţă.

-Asta avea. Era primul vrăbioi din istoria omenirii ce-şi pusese mustaţă falsă, ca să-i facă pe plac doamnei vrabie Gură Mare.

-Eşti ridicol aşa! îi strigă mânioasă, într-o dimineaţă înnorată. Abia te mişti, puii mor de foame, de lent ce eşti. Nu semeni cu ceilalţi soţi. Tândăleşti, pleci de-acasă şi uiţi să te mai întorci. Parcă eşti vrabie, nu vrăbioi. Măcar lasă-ţi şi tu mustaţă, ca motanii. Ei au şi voci mai groase...spuse, clipind duios spre motanul ce îi privea cu atenţie.

-Nu vrei să te măriţi cu el? îi spuse soţul. Te aşteaptă nerăbdător în nucul de sub cuib.

-Să vedem, mă mai gândesc. Dacă-ţi laşi mustaţă, nu te părăsesc.

 Aşa a ajuns Fărâmă Firimiță de râsul vrăbiilor. Într-o zi poartă mustaţă din paie, în altele din fâşii de hârtie, fire de iarbă, pungi din plastic rupte. Când a venit acasă prima dată cu mustaţă, soaţa i-a leşinat în braţe. Nu l-a mai recunoscut şi s-a speriat. A crezut că-i gardianul de la colţ, ce-i pândea de ceva timp. De când rândunicile se plânseseră că le-a fost furat cuibul.

Au râs vrăbioii, dar ele n-au ras. I-au somat să-l imite, altfel pleacă toate de acasă.

A devenit o modă mustaţa. Au învăţat arta camuflajului, făcându-şi cu ciocurile îndemânatice pelerine de ploaie, umbrele din cutii de chibrituri şi folie de plastic, tichii, pălării, rochii de seară. Au învăţat să-şi facă şi corturi, papuci, cluburi de distracţie.

 -De unde ai scos toată povestea asta? se miră vântul. Eu am colindat peste mări şi ţări şi n-am văzut niciodată o vrabie cu mustaţă.

-Eu am văzut de dimineaţă una. Când mă priveai cum râd la fereastră. E abia începutul. Vei vedea o epidemie de mustăţi. Am auzit că la motani lucrurile se petrec invers. Soţiile i-au rugat să-şi radă mustăţile, să-şi epileze sprâncenele şi chiar blana. Sunt prea păroşi aşa… La curtea regelui Nimic în Cap motanii sunt  epilati. Nu mai găseşti un fir de păr, să tragi cu tunul.

-De ce să tragi cu tunul? nu tăcu vântul. Ar fi trebuit să fie hăt, departe, la hotarele dinspre miazănoapte, dar povestea îl prinsese.

-Se spune că aşa a rămas primul motan fără păr. Era tunar şi a avut un accident. I-a luat foc  blana. Focul l-a epilat complet, dar doamnele pisici au făcut coadă la uşa lui. Pisicilor le plac schimbările, altfel se plictisesc. Dacă-i monotonie, provoacă ele schimbări. Schimbă reguli, şefi de state, direcţia vântului.

-Direcţia vântului nu au cum…Sunt vânt şi nimic nu mă opreşte să fac ce vreau.

-Serios? N-ar fi trebuit să fii la hotarele dinspre miazănoapte? Am auzit zvon de război si tu stai la taclale.

-Tu eşti vinovată. Te-ai apucat să-mi spui poveşti.

-Nu te-am obligat să mă asculţi. De fapt, m-am răzbunat pentru că nu vrei să renunţi la meteahna cu intratul prin gândurile mele. Acum, suntem chit. Tu ai întârziat, eu m-am distrat spunându-ţi gogoşi despre vrăbii cu mustăţi. Ar trebui să-ţi laşi mustaţă, parcă eşti copil ce cască gura la poveşti.

Povestea spune că de atunci şi-au schimbat vânturile direcţia. De la meteahna unora de a intră prin gândurile, casele, telefoanele şi corespondenţa altora. Vântul Gură Cască a provocat un adevărat haos. Nimeni n-a mai ajuns la timp la locul sau. Nici chiar oamenii. Se nasc prea târziu, ori prea devreme, devin copiii copiilor, părinţii bunicilor. De atunci ne conduc trădătorii, hoţii, mincinoşii.

Morala: vezi-ţi doar de treaba ta, altfel va veni un moment în care o să dai vina pe altcineva, pentru un uragan provocat tot de tine, dintr-o mică furtună.

Ultima zăpadă

- Sebi, vreau să-ţi arăt o fotografie frumoasă. Este cu ultima ninsoare adevărată pe care am văzut-o, spuse Andra.

- Da, este frumoasă, dar sunt ocupat, nu mă întrerupe din treabă.

- Sebi, mai suntem prieteni?

- Iar eşti pisăloagă? Nu vezi că citesc?

- Cum să citeşti, Sebi? Eşti abia la grădiniţă.

- Ei, uite că citesc! Pur şi simplu, privesc literele şi înţeleg ce scrie. Am o grămadă de cărţi de citit, până săptămâna viitoare. Mi-a promis Taiu că-mi dă un cent pentru fiecare carte . Şi mi-a mai spus şi că nu pot fi cineva important, dacă nu studiez mult şi nu sunt serios. Uite, am aici cărţi de filozofie, psihologie, economie, drept...Aşa că, lasă-mă în pace!

- Şi eşti fericit?

- Nu ştiu...nu contează cum sunt acum, dar voi fi fericit cândva.

- Când cândva?

- Când voi fi un om mare, bogat, la casa mea cea mare şi bogată.

- Şi când va fi asta?

- Păi...când voi fi mare.

- Şi acum eşti fericit?

- Da, îi răspunse băiatul, înţepat. Şi aş fi şi mai fericit, dacă m-ai lăsa în pace.

- Atunci, învaţă-mă şi pe mine să citesc, să fiu şi eu fericită.

- Nu, nu te învăţ! Mă enervezi. Nu stai o clipă locului, vorbeşti tot timpul, alergi după toate gâzele şi...eşti prea veselă. Şi asta mă enervează.

- Sebi, mai suntem prieteni?

- Da...cred că da.

- Eu cred că nu! Dacă am fi prieteni, ori m-ai învăţa şi pe mine să citesc, ori ai alerga cu mine după gâze. Şi, din moment ce te enervezi când mă vezi veselă, înseamnă că nu eşti fericit. Un prieten este fericit când prietenul lui este vesel. Şi închide gura! Mă ierţi că ţi-o spun, dar Taiu a îmbătrânit degeaba şi tu nu mai eşti copil, eşti un moş ursuz ce nu suportă glasurile de copii.

-------------------------------------------------------------------------------------------------

- Sebi, vrei să te învăţ ceva? De fapt, să-ţi reamintesc. Ştiai şi tu înainte de a fi citit acele minunate cărţi.

- Bine, învaţă-mă. Dar să nu dureze mult, că pierd mulţi cenţi.

- Eu cred că-i câştigi, dar eşti liber să gândeşti cum vrei. Îţi povestesc ceva ce nu am învăţat nici din cărţi, nici de la oamenii mari. Am învăţat de la rândunici, albine, furnici, berze...După cum ştim amândoi, toate sunt    A-NAL-FA-BE-TE, spuse Andra, silabisind ironic.

- Da, ce-ai învăţat?

- Dacă ţi-ai scoate nasul din cărţi, ai observa că toate sunt mititele, dar foarte harnice şi vesele. De dimineaţa şi până seara, rândunelele cântă, zboară în toate direcţiile, îşi construiesc cuiburile. După ce ies puii, îi păzesc pe rând. Când unul se odihneşte lângă puişori, celălalt zboară după gâze, să hrănească gurile cele flămânde. Uneori, puii sunt în pericol. Chiar şi ouăle. Sunt coţofene, bufniţe, ciori, uli...o mulţime de duşmani. Nu le-ar putea face faţă doar cei doi, adică perechea despre care îţi vorbesc. Atunci, îşi cheamă în ajutor suratele. Ai ascultat? Scot nişte sunete ciudate, le alertează pe celelalte că este un duşman prin apropiere. Împreună, le pun pe fugă, deşi este de câteva ori mai mare decât ele. Chiar şi eu, dacă văd o pisică ce pândeşte prin apropiere, când puii învţă să zboare şi sunt foarte vulnerabili, o gonesc. Părinţii nu-şi pot proteja întotdeauna puii, dar măcar încearcă. Sunt şi păsări ce fură cuiburile construite de altele. Pândesc momentul când locatarul de drept este plecat şi se instalează cu neruşinare. Nu le mai poţi scoate de acolo...Altele, cum sunt cucii, îşi depun ouăle în cuiburile altor păsări şi nu le pasă ce se întâmplă mai departe. Puiul de cuc este uriaş, compartiv cu fraţii vitregi. Ca să fie hrănit numi el, îşi împinge fraţii în afara cuibului.

- Bieţii pui, spuse Sebi întristat. De ce se întâmplă asta?

- Nu ştiu...de mult timp mă gândesc la asta. Poate că părinţii au ceva de învăţat...Să-şi apere puii mai bine, să fie mai atenţi...

- Problema asta o să se repete la nesfârşit, se enervă Sebi. Când vor creşte, puii de cuc vor face la fel. Sper să li se închidă drumul, să nu se mai înmulţească şi să piară!

- Plec acasă, mă strigă mama, spuse Andra. Nu înţelegea de ce se întristase brusc. Nu-mi eşti prieten, Sebi, ai minţit, nu ţi-ai cerut iertare. Altfel, ar fi plouat...

 Sebi  privi lung după ea. Începea s-o înţeleagă. Ca în vis, începeau să-i vină în minte imagini din Ţara de dincolo de Timp şi Spaţiu.

Musca de pe căciulă

 Andra mergea mai mult singură în Lumea Imaginaţiei. S-a plâns la Zâna Poveştilor şi la spiriduşi că lumea reală devine din ce în ce mai tristă şi plictisitoare. Oamenii sunt morocănoşi, lipsiţi de vlagă, copiii nu mai râd şi plouă foarte puţin, ori deloc. Nici Sebi nu-i mai ascultă poveştile...

- Din cauza asta se întâmplă toate, spuse zâna. Când nu mai vin copii aici, se observă schimbări în lumea reală...mă rog, reală este un fel  de-a spune. Fiecare vede realitatea altfel. Întreabă-l pe Sebi, poate înţelegem care-i problema.

Îi ocolea privirile Sebi şi se purta de parcă i-ar ascunde ceva.

- Vino cu mine în Lumea Poveştilor, Sebi...Mi-a spus zâna că lucrurile merg prost pentru că acolo este prea linişte. Când copiii încetează să mai viseze, să râdă, să se joace, spiriduşii şi zânele se întristează. Atunci, nu mai plouă, se ofileşte totul în jur, inclusiv sufletele oamenilor.

- Nu pot să vin, spuse Sebi ţâfnos şi neîndrăznind s-o privească în ochi.

- Bine...măcar să-ţi spun o poveste, o ştiu de la zână.

   Era odată un om. Trăia chiar în Ţara Muştelor. Pe căciula lui, o muscă maaare îşi făcuse reşedinţă permanentă. O pliciuia, îi dădea cu insecticid, încerca s-o mascheze sub altă căciulă, dar musca era imună la tot. Avea armură, mască de gaze, iar când o nouă căciulă îşi punea, era fericită: se urca pe următoarea, deci vedea lumea şi mai de sus. Aşa ajunsese omul nostru să poarte o mulţime de căciuli una peste alta şi un nume nou: Regele Muscă. Gândul că are o muscă pe căciulă îl făcea să se simtă mereu cu musca pe căciulă şi se purta aiurea. Se pliciuia, râdea, dădea din cap, vorbea cu musca, o ruga să plece- odat’ că toată lumea îl priveşte şi a devenit ciudat. Musca nu vroia să plece, era locul ei, împărăţia ei.

- Pleacă tu, de vrei să scapi, eu aici m-am născut. Puteai să te porţi firesc de la-nceput, atunci nimeni nu te-ar fi privit ciudat, ciudatule! Dacă rămâneai cu o căciulă, nimeni n-ar fi observat. Punând căciuli peste căciuli, ai atras priviri mai abitir şi toţi râd pe socoteala ta. La început, aveai doar o căciulă şi semănai cu toţi ceilalţi. Toţi aveau o muscă, două...e firesc, e ţara muştelor. Unii au chiar roiuri împrejurul lor şi se simt în largul lor. Tu aveai doar una mică şi o singură căciulă. Acum, cu zece căciuli pe cap, eşti mai înalt decât toţi şi toate muştele din regat zboară către tine. E firesc, eşti mai înalt decât toţi şi au o privelişte minunată de sus, din turnul construit din căciuli.

 Nici n-aveai de ce să te simţi cu musca pe căciulă, eram mică şi aproape nevăzută. Te-ai purtat ca un descreierat, dând din mâini, vopsindu-mă şi lovindu-mă. Normal, am devenit mai rezistentă, aproape imună, aş spune. De m-ai fi rugat frumos de la-nceput, aş fi plecat, oameni suntem...sau poate muşte? Cine ştie cine- a fost la început aici? Eu, sau tu? Şi ce contează? Puteam să trăim în pace, dar te-ai găsit să mă pliciuieşti...Te miri că eşti cunoscut ca un cal breaz? Uită-te-n oglindă, eşti un caraghios. Cu o groază de căciuli pe cap, semeni cu un turn.

N-a vrut s-o asculte, s-a încăpăţânat. Se purta în continuare, ca un descreierat. Oamenii-şi vorbeau normal, se priveau firesc. Erau  atâtea muşte-n jur, că nimeni nu o observa pe-a lui.

 La turnul cel înalt, s-a strâns un roi întreg. Veneau bondari, ţânţari, gărgăuni şi altele. Era din ce în ce mai aglomerat. Se organizau petreceri şi concerte. Cu trei săptămâni înainte, nu mai găseai bilete. Un om de afaceri din neamul muştelor propuse să se construiască un patinoar şi câteva magazine. Începuse să semene cu un stup, bietul om.

Când nu se mai găseau locuri la tribună, spectatorii se mulţumeau şi cu locuri mai jos: prin buzunare, pe gulerul cămăşii, ori pe cravată...

Era o veselie generală. Râdeau şi muştele şi privitorii din afară. Uneori, râdea şi omul, privindu-se-n oglindă. Nu era singurul cu roiuri de muşte după ei.

Unii, ca să fie în centrul atenţiei, se ungeau cu miere de sus şi până jos, mascând veninul de pe buze. Muştele din jur le păreau flori trimise de către miile de admiratori. Se găseau şi invidioşi ce râvneau la titlul de rege. Au început să-şi construiască-n cap castele din căciuli. Se ungeau chiar şi cu miere...Un obicei adânc înrădăcinat nu dispare peste noapte. Muştele au tabieturi, nu schimbă căciulile uşor. Veneau din ce în ce mai multe muşte, cereau cetăţenie şi aşteptau cu anii un paşaport. S-au strâns la sfat conducătorii. Nu mai pridideau.

Veneau şi omizi. Mai nou, chiar şi lăcuste. Un miriapod ceruse  azil politic. În ţara lui era persecutat, pe motiv că aleargă mai repede decât toţi şi că are prea multe perechi de pantofi, neruşinare crasă în vremuri de criză. Cum era şi normal, miriapodului i s-a oferit locuinţă chiar la Regele Muscă în buzunar. Începuse să-şi târască picioarele, se deplasa din ce în ce mai greu, sub povara chiriaşilor. Încerca să se ascundă, dar muştele-l dădeau de gol.

- Aşa nu se mai poate! vociferau politicienii, ziariştii şi analiştii politici. Să-i tăiem regelui capul! Din vina lui nu mai avem noi pace. Musca îl îndrăgise puţin pe purtătorul de căciuli. Î-a şoptit ce se pune la cale şi a fugit cu el cu tot în altă ţară. Cum să scapi neobservat, cu un turn în cap? A dat cu căciulile de pământ, cu chiriaşi cu tot, şi-a întors buzunarele pe dos, golindu-le de somnoroşii locatari, a renunţat şi la cravată. Îşi uitase cât de bine e în libertate! Cât de simplu era...Musca s-a întors în ţara ei. Avea familie, surate şi cumnaţi. Căciulile au fost duse la muzeu, cronicarii trecând în cărţile de istorie un nou an şi încă un rege ce a abdicat...

Sebi s-a pus pe râs, ascultând povestea. Trecuse ceva timp de când nu mai fusese vesel.

- Adevărul este că încerc să stau cu picioarele pe pământ, spuse el, puţin ruşinat. Trebuie să răzbat în viaţă, să fiu serios.

- De unde-ai învăţat textele ăstea, Sebi? Eşti abia la grădiniţă. Ai nevoie să te joci, să visezi...Atât de repede-ai uitat lecţia de data trecută? Ai şi-nceput să înşiri cuvintele pe aţă?

- Nu e vorba de asta, spuse, dând după o muscă ce zbura în jurul capului. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri.

- Încearcă şi invers! îi replică, întorcându-i spatele, furioasă. O să merg singură în Lumea Poveştilor şi o să-i chem acolo pe toţi oamenii, chiar dacă o să trebuiască să fac zilnic drumul dus-întors între cele două lumi. O să străbat singură labirintul şi o să vorbesc până când oamenii or să-şi amintească cine sunt ei, cu adevărat. Poate că atunci o să pot să tac... Ştii cât de încăpăţânată pot să fiu şi mă descurc şi fără ajutorul altcuiva. O să înţelegi când va ploua...Va fi semnul că şi-au amintit că-s liberi.

Mărgelele

- Sebi, vrei să-ţi spun o poveste? Te văd plictisit.

- Daaaa, se bucură băiatul.

- Este vorba despre un om pe care chiar îl cunosc, hai să te duc în lumea lui. Este lumea mărgelelor viu colorate, orbitor de strălucitoare, dar dezarmant de inutile. Sunt din plastic şi fără suflet.

Au pornit  împreună...

Era odată un om, povesti ea, în timp ce mergeau alene. Trăia într-o casă mică, într-un oraş mic, într-o ţară mică.  Citise o grămadă de cărţi, învăţase o mulţime de cuvinte...ştia chiar să le înşire pe aţă, ca pe mărgele. Învăţase asta de când era bebe. Avea o memorie foarte bună, nu uita aproape niciodată cuvintele învăţate şi le spunea şi celor din jur. Numai că vorbea atât de mult, încât nu găsea niciodată un ascultător care să reziste mai mult de cîteva ore lângă el. Din acest motiv, era cam singuratic, deşi avea o familie, în casa cea mică, din oraşul cel mic, din ţara cea mică.

- Ce se vede acolo? întrebă Sebi, acoperindu-şi ochii deranjaţi de ceva ce sclipea în zare.

Este un labirint din vorbe- mărgele, spuse Andra. Sunt sclipitoare, dar nu au nicio valoare. Asta vroiam să-ţi arăt. Este cam greu să te descurci, eu mă chinui de anul trecut şi tot mă rătăcesc. Mi-e şi frică să merg singură, este periculos să te rătăceşti..

- Şi ce te-ai gândit tu? Să ne rătăcim în doi?

- E, nu...Doar că vreau să-i dau odată de cap, să    nu-mi mai bat capul cu probleme ce nu-mi încap în ruptul capului în cap. Unde-s două capete, nu încape îndoială, lucrurile se vor pune cap la cap şi o să le dăm de cap.

Sebi tăcu mâlc, privind-o cu gura căscată. Puteai să mai ai vreo replică la potopul de cuvinte ce ieşiseră din gura ei?

- Uite, ne apropiem. E frumos, dar periculos. Sunt o mulţime de capcane întinse abil de omul din poveste, dar şi de alţii asemenea lui.

- Totul începe din copilărie. I se dau copilului diverse piese să le înşire pe aţă. Inimioare, steluţe, forme geometrice. Copilul se distrează un timp, dar apoi vrea să înţeleagă ce sunt acele forme. Începe să-i întrebe pe părinţi. Aceştia îi spun: „inimă, stea, cerc, pătrat...”. Se mulţumeşte pentru un timp cu răspunsul, repetă cuvintele şi le înşiră pe aţă. După un timp, se simte nemulţumit. Apar întrebările: „ ce sunt inima, steaua, cercul?”

La aceste întrebări, este mai greu de răspuns, aşa că părinţii dau din umeri şi spun lucruri banale, de genul: inima este un organ foarte important, fără de care am fi morţi, cercul este o figură geometrică asemenea pătratului pe care tocmai urmează să-l înşiri, doar că este rotund.

- Ce este rotundul? insistă copilul.

- Păi rotundul este o linie curbă închisă, adică un cerc.

- Şi de ce rotundul este rotund şi cercul este cerc şi nu inimă, ori pătrat, ori stea?

- Pentru că ceva ce este ceva, nu poate fi altceva, se şterg de broboanele de sudoare mama, tatăl, ori bunicii.

- Dar altceva poate fi ceva? insistă copilul.

De obicei, răspunsul nu mai vine. Cel torturat pleacă la farmacie să-şi cumpere algocalmin.

Copilul creşte şi învaţă cuvinte noi, memorează definiţii, poezii în care se vorbeşte despre inimă, stea, lună...Nu le mai caută înţelesul, doar le spune, adică vorbeşte vorbe.

-Păi asta poate face şi un papagal, ori un casetofon, spune Sebi.

- Exact, devenim un fel de papagali ce repetă cuvinte spuse de alţii, le dăm mai departe, ne înfoiem în pene cu numărul de cuvinte cunoscute, numărul de cărţi citite, adică înşirăm în continuare cuvinte- mărgele. Cu timpul, toate aceste cuvinte alcătuiesc un adevărat labirint, o junglă prin care nu ştim să ne descurcăm.

Unii, îşi pun chiar măşti din cuvinte înşirate. Spun iubesc de cateva ori pe zi, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Scriu poezii kilometrice, in care apar cuvintele prietenie, iubire, sacrificiu, dar nu stiu ce înseamnă asta. Noi ştim încă, nu am uitat, dar dacă lăsăm în continuare problema nerezolvată, labirintul o să devină şi mai înfricoşător şi de nestrăbătut.

- Şi ce te face să crezi că o să reuşim noi, doi copii, să facem asta? Suntem mici, nimeni nu ne ascultă.

- Măcar să încercăm, nu? Altfel, pe măsură ce creştem, o să uităm şi noi. O să-mi spui peste câţiva ani că eşti prietenul meu, dar nu o să mai înţelegi cuvântul. Între timp, poate că ai învăţat la şcoală, ori ţi-a dat altcineva o definiţie a prieteniei, mai sofisticată şi uiţi. Pentru mine, prietenia înseamnă să te ajut atunci când îţi este greu şi toţi ceilalţi te-au părăsit, să te iubesc necondiţionat, chiar dacă toţi ceilalţi te-ar urî, dar şi să-ţi atrag atenţia atunci când greşeşti, să te ascult când ai o problemă şi să te ajut s-o rezolvi. Mă tem să nu uităm, Sebi, se întristă fata. Nu-mi place cum arată lumea din jurul nostru...

- Da, dacă părinţii şi-ar găsi mai mult timp să discute cu copiii lor, să-i privească în ochi, să se joace cu ei şi să citească poveşti, la una cu ei, lucrurile ar merge mai bine, completă Sebi. Părinţii ar înţelege cuvintele, le-am explica noi, cei care nu am uitat încă. Mai târziu, când noi am fi în pericol să uităm, ne-ar reaminti ei.

- Acum înţelegi că trebuie să rezolvăm problema? Dacă o lăsăm aşa, tot noi o să cădem, când vom fi mari, în capcana vorbelor fără substrat.

- Bine, şi ce trebuie să facem, concret?

- A, uitasem că tu eşti şahist, eşti cel cu concretul, îl ironiză Andra. Nu ştiu încă, eu nu-mi fac prea multe planuri. Pur şi simplu, mergem înainte şi vedem pe parcurs cum rezolvăm problema. Dacă mergi pe drumul corect şi-ţi asculţi inima, problema se rezolvă aproape de la sine.

 Primul om pe care l-au întâlnit era un poet. Era chiar omul despre care povestise fetiţa, cel din casa mică, din oraşul mic, din ţara mică. Scrisese o mulţime de poezii frumoase, oamenii se mirau de talentul lui neobişnuit. Trăia retras, se simţea singur şi neînţeles. Privea cu supărare şi invidie pe ceilalţi din jurul lui. Ei nu aveau niciun talent, citiseră mult mai puţine cărţi decât el, dar aveau prieteni mulţi, o grămadă de prieteni. Se plângea mereu, de câte ori găsea un ascultător, de nefericirea lui, de faptul că este un om neînţeles, că nimic din ce-şi propune nu-i iese, că este privit cu invidie de ceilalţi, că nu trăieşte în lumea potrivită... Părea un bebe plângăcios ce încearcă să atragă atenţia celor din jur. Înşirase la cuvinte, că nu mai ştia cum să iasă dintre şiragurile multicolore...era prins în capcană. Dornic să fie iubit, preţuit, schimba mereu măştile, în funcţie de persoana cu care discuta. Tot schimbând la măşti, i-a zăpăcit pe toţi. Nimeni nu mai înţelegea cu cine vorbeşte, iar el devenise un fel de cameleon ce-şi schimba culoarea de câteva ori pe zi. Ar fi stat la discuţii cu tine ore în şir, înşirând şiraguri, desfăcând şiragurile altora, analizând. Vorbea, vorbea...Ascultătorul începea să dea semne de nelinişte, obosea şi nu mai ştia cum să scape din plasa de mărgele. Nu mai ştia cu cine vorbeşte.  

Au stat de vorbă cu el. Andra era încântată, părea că găsise omul care le înţelege limbajul. Iubea animalele, citea poveşti, râdea cu poftă, ca un copil, cânta, dansa...un om grozav!

- Vino cu noi, spuse Andra, haide să descifrăm labirintul acesta.

- O, nu, acolo sunt multe pericole, răspunse el. Am auzit o mulţime de poveşti înfricoşătoare despre cei ce s-au aventurat. Sunt unii ce nu  s-au mai întors nici până acum. Sunteţi copii, eu vreau să vă protejez, nu vă las.

- Păi dacă vrei să ne protejezi, vino cu noi. Nu-ţi pare rău de cei ce au rămas captivi?

- Ce treabă am eu cu ei? E problema lor, dacă au căzut, au căzut! Şi eu am treburi mai importante de rezolvat, n-am timp! se răsti el, luând furios o pungă de mărgele noi şi câţiva metri de sfoară trainică.

- Bine, dar parcă vorbeai despre prietenie şi protecţie, despre sacrificiu şi iubire...spuse Andra, cu glasul stins. Nu te gândeşti că ai un copil şi că poate cădea în capcană vreodată? N-o să-l poţi proteja la infinit, o să crească...

- Eu v-am avertizat, spuse el, făcându-se că nu aude ultimele cuvinte. Nu aveţi decât să intraţi, e treaba voastră. Acum, plecaţi, am o mulţime de mărgele de înşirat!

- Ce ne facem? Ăsta nu numai că nu ne ajută, dar continuă să facă şiraguri, nu se opreşte. Chiar dacă reuşim să străbatem labirintul, drumurile vor fi iar închise, în urma noastră...noi cum o să mai ieşim?

- Of, nu ştiu..măcar dacă ar tăcea pentru un timp.Turuie...turuie...parcă este o moară sticată.

- Cred că ne luptăm cu morile de vânt, dacă tot ai adus vorba despre moară, spuse Sebi. Nu crezi că ar trebui să ne întoarcem?

- Sebi, ai uitat că Taiu te-a învăţat să mergi până la capăt? se întristă fetiţa. Eu asta încerc să fac...Trebuie să avem curaj şi încredere în forţele proprii, încredere unul în altul. Poate că este exact ocazia potrivită să învăţăm ce este prietenia. O lecţie pe care o înveţi bine, nu o mai uiţi niciodată.

- Bine, mergem mai departe, acceptă Sebi.

În unele locuri, erau nevoiţi să ocolească, aşa de des era hăţişul de vorbe. Erau şi cazuri în care se întorceau din drum şi căutau altă cale.

- Aşa nu o să reuşim niciodată, spuse Andra, aproape plângând de oboseală şi deznădejde. Trebuie să găsim o metodă inteligentă. Cred că am o foarfecă la mine, spuse ea, cotrobăind în rucsac. Haide să tăiem şiragurile. Aşa, găsim drumul cel mai scurt.

 Eliberate, vorbele se rostogoleau vesele în toate direcţiile, deschizând drumul copiilor. Scoteau chiar sunete plăcute, melodioase. Atunci, s-a întâmplat ceva ciudat. Mărgelele, sătule să fie puse forţat unele lângă altele, păreau că au prins viaţă. Săreau fericite, cântau şi se grupau cu altele asemănătoare. Împreună, căpătau o strălucire aparte şi deveneau ceea ce erau cu adevărat: pietre preţioase ce-şi pierduseră strălucirea şi încrederea că sunt ceea ce sunt. Înşirătorii de şiraguri le făcuseră să creadă că sunt din plastic şi că nu au viaţă.

- Închide gura, Sebi, nu te mai mira atât. Suntem în Lumea Imaginaţiei, aici totul este posibil, nu rezistă Andra să-l tachineze pe Sebi.

ŢINUTUL DRAGONULUI KNUT CEL CRUNT

Prima dată când Sebi şi Andra l-au întâlnit pe Andrei în Lumea Poveştilor, a fost în Ţinutul dragonul Knut cel Crunt. Andra a făcut iarăşi ceva ce l-a uimit pe Sebi. Nici chiar el, nu ştia că fetiţa vorbea cu vântul. Acesta era prietenul ei şi-i şoptea adesea poveşti despre lumi îndepărtate. Dar vântul era altfel acum...parcă cineva îl controla, îl făcea să fie furios. Andra i-a şoptit blând că trebuie să-şi amintească cine este, că e liber şi nu are nimeni voie să se folosească de puterea lui. Vântul a ascultat-o...s-a liniştit şi lui Andrei i-a fost mai uşor să-şi ducă bătălia. Şi cu greieraşii vorbea. Când simţea că ceva nu era bine, le spunea în gând cuvinte frumoase: Iubire, Lumină, Pace, Armonie...Aceştia preluau mesajul ei şi îl duceau mai departe. Chiar dacă efectul nu era de durată...egoismul, ura, răutatea, invidia erau la ele acasă...măcar pentru câteva clipe, se aşterneau liniştea şi pacea în jur. Vorbea şi cu plantele, uneori, cu animalele, cu pietrele. Copiii le înţeleg graiul, pentru că ştiu să asculte cu inima.  

  Însoţit de Nero, Andrei a  pornit din nou la drum.Cu cât înaintau, peisajul începea să se schimbe. Apărură întâi dealurile din ce în ce mai înalte, apoi munţii. Începea sa fie frig. Pe crestele munţilor, zăpada era deja aşternută, iar acum se pornise să ningă şi in jurul lor. Casele erau răsfirate, ca peste tot, în zonele de munte.Văzură şi primii oameni. Erau bătrâni şi mergeau cu greutate, pe zăpadă. Aveau feţe indiferente, iar ochii lor priveau în gol. Nu se auzeau glasuri de copii. Linistea era apăsătoare. Au încercat  să intre în vorbă cu ei, dar aceştia nu le-au aruncat nici măcar o privire, parcă nu i-ar fi văzut...

 La marginea satului, văzură un cioban ce-şi mâna oile către puţina iarbă ce se mai găsea neacoperită de zăpadă.Era îmbrăcat ca ciobanii din ţara lui Andrei. Avea părul şi barba albe, chipul lui amintindu-i lui Andrei de bătrânul întâlnit pe drumul spre şcoală. Spre deosebire de ceilalţi locuitori, faţa îi era zâmbitoare şi blândă, iar ochii, luminoşi.

  Se apropiară de el şi îl salutară.

 -Bună să vă fie inima, călătorilor, le răspunse, cu voce caldă.

- Cum se numeşte ţara aceasta? întrebă Andrei.

- Acum se numeşte Ţinutul lui Knut cel Crunt, dar odinioară se numea Ţinutul Oamenilor Neînfricaţi.Vreţi să ascultaţi povestea?

- Da, spuseră Andrei şi Nero, într-un glas.

 Bătrânul îi invita într-o peşteră, aceea fiind casa lui. Făcu focul,să se mai dezmorţească şi-i ospătă cu lapte proaspăt. Apoi, începu să povestească:

- Poate n-o să vă vină să credeţi, dar în tinereţe eram regele acestui ţinut. Aşa cum îi spunea numele, ţara era locuită de oameni neînfricaţi, cinstiţi şi drepţi. Locuiam în castelul pe care o să vi-l arăt mâine, este pe creasta celui mai înalt munte de aici.  Poporul meu era paşnic şi primitor, cu o mare încredere în ceilalţi. Poate tocmai de aici ni s-au tras toate nenorocirile. Într-o zi, a poposit in ţara noastră un dragon. Era mic şi părea inofensiv. În primul moment, am vrut să-l alungăm, apoi ni s-a făcut milă, când ne-a spus că fusese alungat de  semenii lui din Ţara Dragonilor. Cred şi acum că era sincer, când povestea acele lucruri. Totul a luat, în timp, o întorsătură ciudată. Dragonul ştia să găsească cele mai ascunse comori, oriunde s-ar fi aflat ele. Ca să ne răsplătească pentru bunătatea noastră,a început să ne dezvăluie locurile unde se aflau acestea. Atunci, s-a întâmplat ceva...parcă au început cu toţii să-şi piardă minţile. Lăcomia oamenilor  întrecuse  orice limite! Degeaba am încercat  să le spun că nu e bine ce fac şi că este timpul să se oprească din acea goană nebună după bogăţii. N-a vrut niciunul sa mă asculte. M-au alungat din castel, invitându-l pe Knut să-mi ia locul, să devină regele lor. Frumosul nostru steag a fost dat jos şi înlocuit cu unul având ca simbol un dragon. Au schimbat chiar si numele ţării, aşa cum ştiţi deja, in Ţinutul lui Knut...care pe atunci, încă era bun...mai târziu a devenit cel Crunt. Oamenii au devenit din ce în ce mai lacomi, şi-au pierdut acele însuşiri minunate, adică cinstea , dreptatea şi curajul în faţa morţii. Pe măsură ce îşi schimbau caracterul, Knut creştea văzând cu ochii. Din umil şi recunoscător cum fusese la început, devenise trufaş, dispreţuitor, nemilos. N-a mai vrut să dezvăluie locul comorilor şi a început să le ia cu forţa pe cele ale supuşilor lui.Cel mai groaznic moment a fost când a început să ne fure copiii. Atunci şi-au dat seama toţi de greşeala pe care o făcuseră, dar era prea târziu. Mărimea şi forţa dragonului deveniseră de neînvins, pentru că ei îl făcuseră aşa. De atunci,nu s-au mai născut copii, semenii mei şi-au pierdut bucuria de a trăi şi, i-aţi văzut, umblă ca nişte umbre tăcute şi fără lumină în ochi şi pe chip, aşteptând salvatorul promis în cărţile lor vechi.

 După ce termină de povestit, bătrânul rămase îngândurat, privind la focul ale cărui flăcări desenau pe pereţii peşterii umbre asemănătoare unor dragoni.

 Andrei şi Nero rămaseră şi ei tăcuţi. Era cea mai tristă poveste ce- o auziseră vreodată.

 Au înnoptat în peştera bătrânului rege, adormind cu greu sub impresia celor povestite de acesta.

 În dimineaţa următoare, Andrei îl intrebă pe bătrân:

 - Dar,este chiar de neînvins dragonul?

 -Nimic nu este de neînvins. Trebuie să ai inimă curată, curaj şi încredere în propriile forţe. Păstrez de mulţi ani o armură, în aşteptarea celui ce va avea curajul să-l infrunte. Au încercat mulţi s-o îmbrace, dar nimănui nu i s-a potrivit.

- Aş putea s-o încerc şi eu? întrebă Andrei.

- Sigur, oricine are voie s-o încerce.

   Emoţionat, Andrei luă armura şi o încercă. Spre fericirea regelui, aceasta îi venea ca turnată.

- Mă temeam că voi muri şi nu-l voi vedea pe cel căruia i se potriveşte! zise el, lăcrimând.

- Asta înseamnă că am puterea să-l înfrunt pe dragon?

- Da, faptul că ţi se potriveşte este semnul că-l poţi birui...restul depinde doar de tine.

 Regele mai scoase un scut şi o sabie şi i le întinse.

- Copile, fie ca aceste lucruri să te ajute sa izbândesti şi să-mi scapi poporul de sub robia ticălosului dragon!

 Însoţiţi de urările regelui, neînfricaţii eroi plecară pe drumul ce ducea spre castel.

 Pe măsură ce se apropiau, nori negri se adunau din toate părţile, întunecând tot cuprinsul şi făcându-le înaintarea şi mai grea.Frigul devenise de nesuportat.Vântul sufla cu putere, spulberând zăpada din cale-i şi vuind furios. Deodată,un muget mai furios şi mai puternic îl acoperi pe cel al vântului. Era glasul dragonului ce prinsese de veste de la păzitorii castelului, fiinţe ale întunericului, despre venirea lor.

 Uriaş, de părea că acoperă tot cerul, cu aripile întinse, zbura spre ei. Din înaltul cerului, se repezi ca un uliu ce-şi urmăreşte prada.

 - Repede, să ne despărţim!strigă Andrei.

 O luară fiecare in altă parte, facându-l astfel pe dragon să ezite, neştiind pe care să-l atace. Îşi fixă privirea rece şi plină de ură asupra lui Andrei şi se repezi iar.Când ajunse atât de aproape, încât îi simţi răsuflarea rece ca gheaţa, Andrei făcu un pas lateral şi Knut se prăbuşi la pământ. Se ridică apoi, puţin descumpănit. Stătură câteva secunde faţă în faţă, privindu-se intens. Ochii dragonului, roşii şi plini de ură, întâlniră privirea copilului, calmă şi luminoasă. Atunci, ceva ciudat se petrecu: parcă dragonul începu să se micşoreze.

 Se pregăti din nou de atac. Făcu un pas înapoi şi se repezi cu toată forţa spre copil, scoţând pe nări flăcări uriaşe. Andrei îşi apără faţa cu scutul, iar când monstrul fu lângă el, întinse mâna, îl apucă de o aripă şi il aruncă. Făcură împreună câţiva paşi înapoi. Atunci, îi dădu drumul. Dragonul se izbi cu toată puterea de o stâncă ascuţită, iar sângele începu să-i curgă din rană...şi deveni şi mai mic. Furia lui devenise fără margini! O armată de cavaleri de-ar fi avut în faţă, ar fi nimicit-o! Dar el vedea doar un copil ce-l privea liniştit în ochi şi nu putea pricepe de unde-i vine forţa.Când se pregătea din nou de atac, Nero veni din spate şi-l muşcă, făcându-l să-şi abată atenţia spre el. Se repezi spre câine şi atunci, Andrei îl lovi  năpraznic cu sabia. Devenise la fel de mic ca atunci când poposise pe pământurile acelea. Începu să tremure din toate încheieturile, presimţindu-şi sfârşitul. Copilul ridică sabia, pregătindu-se să-i dea ultima lovitură...însă,văzându-i spaima din ochi, îl cuprinse mila.

 -Du-te de aici, monstru nerecunoscător, zboară spre ţara ta şi să nu te mai întorci niciodată pe aceste meleaguri! îi strigă el.

  -Stai, unde să se ducă în ţara lui, n-aţi auzit ce-a zis păstorul? A fost alungat de semeni, deci nu e ca ei...Or să-l omoare, dacă se-ntoarce.Şi oamenii l-au făcut să fie aşa, prin lăcomia lor. Băieţii şi Knut rămaseră cu gura căscată. Tot ce ştiau ei despre bătălii şi cum ar trebui să se desfăşoare acestea, se ducea pe apa sâmbetei...

 - Vino, Knut! zise Andra.

 -Şiii, dacă vreţi să ştiţi, nu se vorbeşte aşa de urât cu nimeni, mai zise ea, aruncând o privire dojenitoare către Sebi şi Andrei.

 Docil ca un căţel, dragonul o urmă uimit. Nu-l mai luase nimeni de mână.

 Şi Andra îi ojă unghiile, îl rujă, îi puse peruca roz şi cerceii in formă de cireşe, făcându-l pe dragon să fie din ce în ce mai nedumerit. Nu se jucase nimeni cu el, până atunci...dar nu degeaba spune lumea despre Andra că e inimoasă. La sfârşit, îi puse oglinda în faţă.

 Când se văzu, Knut izbucni în hohote nestăpânite de râs, de se cutremurară munţii din jur.

- Ce caraghios sunt, hohoti el, făcând câteva piruete şi răsuciri prin aer, cu peruca cea roz pe cap.

 Vântul se liniştise şi ningea frumos, fulgii acoperind sângele dragonului.

 De la ferestrele castelului,se auziră strigăte de bucurie.

 Erau copiii răpiţi de dragon, pe care-i vrăjise să rămână mici, să nu se plictisească, singur în castelul pustiu.

 Bătrânul, împreună cu ceilalţi locuitori, i-au întâmpinat cu urale pe eroi. Drapelul străvechi a fost ridicat din nou, păstorul a redevenit rege, iar veselia copiilor întorşi acasă a umplut toate casele.

Labirintul

 Sebi este foarte cuminte. Ca toţi copiii, ştie o mulţime de lucruri. Oamenii mari nu sunt cuminţi şi fac prostii...oooooo, o grămadă de prostii!

 Dacă le atragi atenţia, spun: “tu eşti mic, nu înţelegi”, sau “pleacă de aici, acum am treabă, n-am timp de tine!”. De un singur lucru se teme Sebi: să nu-şi uite ce ştie şi să devină ca ei.  Vorbeşte adesea cu prietena lui, Andra, despre asta. Amândoi comunică foarte bine cu ceilalţi copii, în moduri pe care adulţii nu le înţeleg. Vorbesc despre copiii şi animalele care suferă, despre faptul ca părinţii nu văd asta şi sunt prea ocupaţi şi încruntaţi. Când părinţii nu vor să-i asculte, copiii desenează. Pun în desenele lor tot ce-i frământă, apoi le arată...dar aceştia nu văd decât un urs, o vulpe, o inimă, o floare.  Nu ştiu că desenând o inimă, copilul spune: “ Te iubesc”.

 Părinţii i-au luat lui Sebi un câine, pe Folocică. Aşa, copilul va învăţa de mic ce este prietenia. Bunicul lui, Taiu, a construit un labirint. Sebi se cam teme să intre în el. Uneori, Folocică îi mai fură câte o piesă de şah şi o ascunde acolo. Câinele face asta când îl vede trist şi preocupat. El ştie că ar trebui să se joace mai mult afară...şah ştie deja foarte bine, pentru vârsta lui. Cu Folocică alături, are curaj  să intre în labirint, dar nu merge prea departe. Andra a văzut o dată, în somn, cum ar trebui să arate: ca un fagure, iar în centru să fie o coloană a infinitului. Taiu este perfecţionist şi, încercând să facă totul bine, greşeşte. Şi devine din ce în ce mai încruntat. Parcă nu mai râde ca înainte. Cine stie? Poate s-o fi pierdut el însuşi pe acolo şi nu mai ştie să se întoarcă. Labirintul lui este ciudat, te poţi rătăci uşor. Numai albinele cunosc arta de a construi un fagure...ori bunicul nu este albina. Aşa că Sebi preferă să meargă în Lumea Poveştilor. Andra a fost cea care l-a invitat acolo prima dată. Sebi o place mult pentru că este curajoasă şi bună la suflet.

Aceasta este prima aventură trăită de cei doi copii în acea lume:

                                       Omidapapăvocale
 Pentru că-i plac mult poveştile, Zâna  Poveştilor o luă pe Andra de mânuţă şi o duse  intr-o lume ciudată, unde avu parte de o aventura nemaipomenită. Dar să nu credeţi că a plecat imediat la drum. Mai întâi, şi-a ales cu grijă hăinuţele, să fie bine-bine asortate. Apoi, s-a pieptenat, punându-şi în păr clame cu fluturi şi buburuze. A vrut să se rujeze şi să-şi facă unghiile cu ojă, dar şi-a amintit că mamei nu-i place când face asta, aşa că a amânat până va mai creste…dar le-a pus în gentuţă, alături de o oglindă, o pereche de cercei in formă de cireşe şi…o perucă roz. A mai luat şi plăpumica nana (e bine să ai mereu cu tine o plăpumică, nu se ştie când îţi va folosi) şi a rupt-o la fugă pe uşă.

 Când  să intre pe poarta aurită a Lumii Poveştilor, se auziră in urma ei paşi grăbiţi.

- Uf, ce-am mai alergat, zise Sebi. Cum era să pleci fără mine, nu sunt prietenul tău? Nu am promis să fim  nedespărţiţi, oriunde am merge?

- Iartă-mă, eram atât de emoţionată, că am uitat cu desăvârşire de promisiune.

  Ajunseră într-un loc straniu. Totul era zdrenţuit. Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

- Ce-o mai fi şi cu asta? se miră Andra.

 Un pui de cuc dintr-un nuc îşi scoase capul ciufulit din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.

- Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!

- Omidace? întrebă Sebi.

- E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.

- Ce nume ciudat, zise Sebi.

 - Oare ce vrea să-nsemne? se miră şi Andra.

 Încercară să-l citească de la coadă la cap, să amestece literele. Andra îl şi fredonă. (Asta îl făcu pe Sebi să râdă în hohote, dar era deja obişnuit ca ea să încerce cele mai ciudate metode...culmea este că adeseori găsea soluţia înaintea lui.) Nu mergea şi pace!

- Despărţiţi, despărţiţi! Le strigă obraznic un ţuţundei ce zbura pe-acolo.

- Ce zice? întrebă Sebi.

- Zice să despărţim! Daaaaa, se bucură Andra. 
E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!

- Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!

 Trecură pe lângă o floare. Din ea mai rămăsese doar atât:
TR-ND-F-R. Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se, în toată splendoarea. Andra mai facu ceva în plus, pe la spatele lui Sebi, ca acesta să nu râdă de ea: mângâie uşor trandafirul si-i spuse- n şoaptă că-l iubeşte.

 Şi aşa făcură cu toate:

CL-P-Ţ-L;   B-J-R;  Z-MB-L-;  N-RC-SĂ;  P-P-D—

Apoi,trecură la copaci:

N-C;  M-R;  C-R-Ş;  G-T- -;  PL-P;  M-ST—C-N;  S-LC-M

 În urma lor, Ţara Verde, revenea, râzând, la viaţă.

- Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi acolo pomii, nu stiu din ce motive, se spune că o mutaţie genetică, au numai vocale, aşa că vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel. Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea păr blond, ochii verzi şi-şi purta cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine doar atât: SP-R-D-Ş. Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum? Dacă reuşim s-o ducem către prăpastia aceea, acolo este Groapa de Gunoi a Scriitorilor. În ea ajung toate cărţile, revistele, ziarele fără valoare. Ar fi fericită, sunt vocale cu milioanele! Şi-or să mai vină- ntruna!

Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure. Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.

O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapă.

 Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.

 Şi cântecul suna cam aşa:

  "V-N-, V-N-  PR-M-V-R-,

S-       -ŞT-RN- N-T- -T-  Ţ-R-,

FL-R-C-L- P-  C-MP--,

H--  S- L- -D-N-M  C-P--!”

- Hai să mergem, spuse Sebi, şi-a găsit locul potrivit.

- Andra vru să-l urmeze, dar parcă inima-i spunea că o făptură care cântă aşa un cântec vesel  nu poate fi prea rea.

 …Şi-i veni ideea să-i spună o poveste:

                             Povestea fluturelui-curcubeu

  A fost odată ca niciodată , o omidă…

Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.

Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.

 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, bine-nţeles, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi.Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii:”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu!Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…iar aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.

 Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...

  Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.

  Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar.  Omida îi văzu  minunaţii ochi violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.

 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. În prima dimineaţă, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Ce bine era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu!

Copiii priviră omida. Aceasta adormise, sugându-si degetul şi zâmbind prin somn. Andra o acoperi cu plăpumica nana, să viseze frumos la lumea în care se va trezi…