Labirintul

 Sebi este foarte cuminte. Ca toţi copiii, ştie o mulţime de lucruri. Oamenii mari nu sunt cuminţi şi fac prostii...oooooo, o grămadă de prostii!

 Dacă le atragi atenţia, spun: “tu eşti mic, nu înţelegi”, sau “pleacă de aici, acum am treabă, n-am timp de tine!”. De un singur lucru se teme Sebi: să nu-şi uite ce ştie şi să devină ca ei.  Vorbeşte adesea cu prietena lui, Andra, despre asta. Amândoi comunică foarte bine cu ceilalţi copii, în moduri pe care adulţii nu le înţeleg. Vorbesc despre copiii şi animalele care suferă, despre faptul ca părinţii nu văd asta şi sunt prea ocupaţi şi încruntaţi. Când părinţii nu vor să-i asculte, copiii desenează. Pun în desenele lor tot ce-i frământă, apoi le arată...dar aceştia nu văd decât un urs, o vulpe, o inimă, o floare.  Nu ştiu că desenând o inimă, copilul spune: “ Te iubesc”.

 Părinţii i-au luat lui Sebi un câine, pe Folocică. Aşa, copilul va învăţa de mic ce este prietenia. Bunicul lui, Taiu, a construit un labirint. Sebi se cam teme să intre în el. Uneori, Folocică îi mai fură câte o piesă de şah şi o ascunde acolo. Câinele face asta când îl vede trist şi preocupat. El ştie că ar trebui să se joace mai mult afară...şah ştie deja foarte bine, pentru vârsta lui. Cu Folocică alături, are curaj  să intre în labirint, dar nu merge prea departe. Andra a văzut o dată, în somn, cum ar trebui să arate: ca un fagure, iar în centru să fie o coloană a infinitului. Taiu este perfecţionist şi, încercând să facă totul bine, greşeşte. Şi devine din ce în ce mai încruntat. Parcă nu mai râde ca înainte. Cine stie? Poate s-o fi pierdut el însuşi pe acolo şi nu mai ştie să se întoarcă. Labirintul lui este ciudat, te poţi rătăci uşor. Numai albinele cunosc arta de a construi un fagure...ori bunicul nu este albina. Aşa că Sebi preferă să meargă în Lumea Poveştilor. Andra a fost cea care l-a invitat acolo prima dată. Sebi o place mult pentru că este curajoasă şi bună la suflet.

Aceasta este prima aventură trăită de cei doi copii în acea lume:

                                       Omidapapăvocale
 Pentru că-i plac mult poveştile, Zâna  Poveştilor o luă pe Andra de mânuţă şi o duse  intr-o lume ciudată, unde avu parte de o aventura nemaipomenită. Dar să nu credeţi că a plecat imediat la drum. Mai întâi, şi-a ales cu grijă hăinuţele, să fie bine-bine asortate. Apoi, s-a pieptenat, punându-şi în păr clame cu fluturi şi buburuze. A vrut să se rujeze şi să-şi facă unghiile cu ojă, dar şi-a amintit că mamei nu-i place când face asta, aşa că a amânat până va mai creste…dar le-a pus în gentuţă, alături de o oglindă, o pereche de cercei in formă de cireşe şi…o perucă roz. A mai luat şi plăpumica nana (e bine să ai mereu cu tine o plăpumică, nu se ştie când îţi va folosi) şi a rupt-o la fugă pe uşă.

 Când  să intre pe poarta aurită a Lumii Poveştilor, se auziră in urma ei paşi grăbiţi.

- Uf, ce-am mai alergat, zise Sebi. Cum era să pleci fără mine, nu sunt prietenul tău? Nu am promis să fim  nedespărţiţi, oriunde am merge?

- Iartă-mă, eram atât de emoţionată, că am uitat cu desăvârşire de promisiune.

  Ajunseră într-un loc straniu. Totul era zdrenţuit. Franjuri atârnau din pomi, florile-şi pierduseră petalele, tufelor de trandafir le mai rămăseseră doar spinii.

- Ce-o mai fi şi cu asta? se miră Andra.

 Un pui de cuc dintr-un nuc îşi scoase capul ciufulit din cuibul ce stătea să cadă, nemaifiind multe frunze să-l susţină.

- Cuc-cuc! Omidapapăvocale e de vină! Cuc-cuc!

- Omidace? întrebă Sebi.

- E o namilă verde, cu ochi bulbucaţi şi dinţi ferăstrău. Nu se ştie de unde a apărut, dar a distrus totul în Ţara Verde, în câteva zile.

- Ce nume ciudat, zise Sebi.

 - Oare ce vrea să-nsemne? se miră şi Andra.

 Încercară să-l citească de la coadă la cap, să amestece literele. Andra îl şi fredonă. (Asta îl făcu pe Sebi să râdă în hohote, dar era deja obişnuit ca ea să încerce cele mai ciudate metode...culmea este că adeseori găsea soluţia înaintea lui.) Nu mergea şi pace!

- Despărţiţi, despărţiţi! Le strigă obraznic un ţuţundei ce zbura pe-acolo.

- Ce zice? întrebă Sebi.

- Zice să despărţim! Daaaaa, se bucură Andra. 
E Omida Papă Vocale! Asta înseamnă că mănâncă numai vocalele!

- Trebuie să mergem pe urmele ei şi să reparăm ce a distrus!

 Trecură pe lângă o floare. Din ea mai rămăsese doar atât:
TR-ND-F-R. Rostiră în cor vocalele lipsă, iar floarea se-ntregi, dăruindu-li-se, în toată splendoarea. Andra mai facu ceva în plus, pe la spatele lui Sebi, ca acesta să nu râdă de ea: mângâie uşor trandafirul si-i spuse- n şoaptă că-l iubeşte.

 Şi aşa făcură cu toate:

CL-P-Ţ-L;   B-J-R;  Z-MB-L-;  N-RC-SĂ;  P-P-D—

Apoi,trecură la copaci:

N-C;  M-R;  C-R-Ş;  G-T- -;  PL-P;  M-ST—C-N;  S-LC-M

 În urma lor, Ţara Verde, revenea, râzând, la viaţă.

- Daca nu vă grăbiţi, o să pătrundă în pădure şi acolo pomii, nu stiu din ce motive, se spune că o mutaţie genetică, au numai vocale, aşa că vă daţi seama, nu va mai rămâne nimic din ea! se auzi un glas subţirel. Cel care le vorbise era spiriduşul plantelor. Avea păr blond, ochii verzi şi-şi purta cu graţie hainele verzi din catifea. Am încercat de unul singur să mă lupt cu omida şi era cât pe ce să rămână din mine doar atât: SP-R-D-Ş. Mă ajutaţi s-o-ntorc din drum? Dacă reuşim s-o ducem către prăpastia aceea, acolo este Groapa de Gunoi a Scriitorilor. În ea ajung toate cărţile, revistele, ziarele fără valoare. Ar fi fericită, sunt vocale cu milioanele! Şi-or să mai vină- ntruna!

Omida mai avea doar câţiva paşi până la pădure. Se făcuse uriaşă, de câte vocale mâncase.

O ademeniră cu un fir de busuioc. Pofticioasa omidă se lăsă dusă, ca un mieluşel, spre groapă.

 Fu atât de copleşită de fericire, văzând mormanul de cărţi, încât începu să facă vocalize, încălzindu-şi glasul pentru un cântec vesel.

 Şi cântecul suna cam aşa:

  "V-N-, V-N-  PR-M-V-R-,

S-       -ŞT-RN- N-T- -T-  Ţ-R-,

FL-R-C-L- P-  C-MP--,

H--  S- L- -D-N-M  C-P--!”

- Hai să mergem, spuse Sebi, şi-a găsit locul potrivit.

- Andra vru să-l urmeze, dar parcă inima-i spunea că o făptură care cântă aşa un cântec vesel  nu poate fi prea rea.

 …Şi-i veni ideea să-i spună o poveste:

                             Povestea fluturelui-curcubeu

  A fost odată ca niciodată , o omidă…

Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.

Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.

 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, bine-nţeles, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi.Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii:”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu!Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…iar aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.

 Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...

  Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.

  Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar.  Omida îi văzu  minunaţii ochi violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.

 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. În prima dimineaţă, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Ce bine era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu!

Copiii priviră omida. Aceasta adormise, sugându-si degetul şi zâmbind prin somn. Andra o acoperi cu plăpumica nana, să viseze frumos la lumea în care se va trezi…