POVESTEA STRUŢULUI CARE NU VROIA SĂ CREASCĂ
Curând, munţii acoperiţi cu zăpadă şi frigul rămaseră în urmă. Peisajul se schimbase. În faţa lor se întindea o zonă deşertică.
Smocuri de iarbă răsăreau ici şi colo, iar copacii erau foarte rari.
La umbra unei tufe pitice, era ascuns un ou .Un pui de struţ cu ochi speriaţi se chinuia să-şi facă loc în el. Încercările îi erau zadarnice. Se vedea că puiul crescuse prea mult,ca oul să-l mai încapă. Stătea aşa, cu capul ieşit şi cu o găoace caraghioasă în cap, ca o băscuţă, crezând că nu-l vede nimeni.
- Ştiam că struţii îşi ascund capul în nisip, nu în ouă, zise Andrei.
Se apropiară de el şi-l salutară.
-Puteţi să mă vedeţi? întrebă puiul de struţ speriat.Credeam că devin invizibil, când intru în ou.
- Da,te vedem şi cred că ar trebui să-ţi găseşti altă ascunzătoare, ai crescut şi oul e prea mic pentru tine.
- Este cineva prin preajmă?
- Nu este nimeni, poţi să ieşi liniştit.
Puiul ieşi, rotindu-şi speriat ochii frumoşi, înconjuraţi de gene lungi. Era foarte drăgălaş!
- Dar de cine te ascunzi? întrebă Nero.
- Acesta este oul din care am ieşit eu. Viaţa mi se pare atât de complicată, de când am crescut...Mă gândeam că, dacă intru iar în el, poate rămân mic.
- Dar ce este atât de complicat în viaţa ta? întrebă Nero amuzat.
- Mie îmi plac mult poveştile. Aş citi toată ziua! Şi-mi mai place să stau întins pe nisip şi să citesc poveştile pe care le scriu norii…
- Ce poveşti scriu norii? Se miră Nero, uitându-se către cer.
- Să vă explic. Întindeţi-vă pe nisip şi priviţi spre nori.
Andrei şi Nero făcură cum le spuse puiul.
- Vedeţi? Acolo este un iepuraş fugărit de o vulpe, zise, arătând spre doi nori pufoşi ce chiar semănau cu un iepure şi o vulpe.
- Da, iar mai încolo este o fată frumoasă, poate o zână, spuse Andrei, intrând în joc. Iepurele aleargă spre ea, să-l salveze.
Într-adevăr, norul-iepure era dus de vânt, chiar spre norul-zână.
- Uitaţi, zâna îşi îndreaptă bagheta spre vulpe şi...o transformă în şoricel!
- Uite un câine care merge pe bicicletă, iar în tolbă are un os mare! zise şi Nero, prins de povestea scrisă pe cer.
-E foarte plăcut, dar de cine te ascunzi? Nu e nimic rău să citeşti poveşti, sau să te uiţi la nori, se miră Andrei.
- De câte ori stau cu o carte în mână, unchiul meu mă priveşte sever şi zice: ”Mai bine ai lucra la matematică, ştii că nu te descurci cu adunările şi scăderile! N-o să faci nimic în viaţă, fără matematică!”. E foarte pasionat de această materie. Are pereţii decoraţi cu romburi, dreptunghiuri, triunghiuri…totul este colţuros şi sever, la el în casă. Parcă şi glumele-i sunt colţuroase! Dacă te duci să-i ceri ceva, nu-ţi dă până nu rezolvi o problemă.
De mă uit, pierdut în visare, la nori, mă trezeşte vocea tatei: ”Mai bine ai repeta cuvintele la engleză, decât să caşti gura! N-o să faci nimic în viaţă, dacă nu cunoşti bine engleza!”. E pasionat de limbile străine, mereu învaţă una nouă.
Apoi, vine mama: ”Mai bine ai exersa la pian, ştii că ai început de câteva luni şi tot prost cânţi. N-o să te simţi niciodată împlinit, dacă nu înveţi să cânţi bine la un instrument!”. Visul ei fusese să ajungă o cântăreaţă renumită şi să dea concerte în toată lumea...nu se ştie de ce nu i s-a împlinit.
Apoi, mătuşa: ”Ce-o să se aleagă de copilul ăsta? Toată ziua cască gura la cai verzi pe pereţi. N-o să iasă nimic bun din el! Eiii, copiii de pe vremea mea…erau altfel!”.
Şi uite-aşa, îmi vine să mă ascund în ou şi să refuz să mai cresc! Ce bine era când eram mic. Toată lumea îmi spunea poveşti şi mă răsfăţa. Nu trebuia să învăţ o mulţime de lucruri plictisitoare...
-Nu spune asta. E frumos să creşti, zise Andrei. Altceva trebuie să faci.
- Ce? întrebă puiul, fluturând curios din lungile-i gene.
- Ai putea să scrii o carte cu poveştile pe care le vezi pe cer.
- Daaa, i-aş pune numele „Poveştile norilor”! Îmi place ideea ta!
- Apoi, începi să le dăruieşti celor din jur. Când mama taie zarzavaturile pentru supă, nervoasă că mai are atâta treabă de făcut, poţi s-o ajuţi. În acest timp, îi spui una dintre poveştile tale. La fel, cu tata. Când îşi spală maşina, supărat că cineva i-a
zgâriat-o, iei un burete şi o speli şi tu, povestindu-i. Aşa poţi să faci şi cu mătuşa şi cu unchiul. Cu timpul, or să-şi dea seama ce frumoase sunt poveştile tale şi cât de talentat eşti.
- Minunată idee, zise puiul, entuziasmat! Of, dar ce mă fac cu matematica? O urăsc şi n-o înţeleg! Dar cu engleza? Mi se pare grea şi nu reuşesc să reţin cuvintele. Şi cu pianul...să stai ore în şir pe scăunel şi să tot apeşi pe clape fără rost...
- Să le luam pe rând. Nu-ţi plac cifrele? Împrieteneşte-te cu ele. Închide ochii şi încearcă să le vezi. Nu-i aşa că fiecare dintre ele are altă culoare?
- Da, aşa este! Dacă închid ochii, pot să le văd culorile. 1 are altă culoare decât 2 şi 2 are altă culoare decât 3...Ce frumos este!
- Poţi să le faci să danseze prin aer, îmbrăcate în haine de bal, să râdă, să facă piruete… Apoi, le ajuţi să se împrietenească între ele, să formeze grupuri, cum fac copiii la şcoală. Aşa, o să înţelegi adunările. Dacă vrei să înţelegi scăderile, imaginează-ţi că una, sau mai multe, s-au supărat şi au plecat din grup.
- Da, înţeleg ce vrei să spui. Ce frumoasă mi se pare acum matematica!
-La fel poţi să faci, când exersezi la pian.Te împrieteneşti cu notele muzicale, le vezi culorile. Fiecare melodie are o poveste scrisă de compozitor, doar că a folosit, în loc de litere, notele muzicale. Află-i povestea şi, de nu are una, inventeaz-o tu. Dacă eşti atent, o să auzi foşnetul frunzelor ce cad lin, toamna, râsul copiilor când se joacă, primii fulgi de nea, clinchetul zurgălăilor de la săniile trase de cai...
- Deja şi pianul începe să-mi fie mai drag. Dar cu engleza ce pot să fac? Cum să tot repet cuvinte pe care nu le înţeleg ?
- Gândeşte-te că, atunci când vei fi un mare pianist şi vei face turnee prin toată lumea, o să cunoşti mulţi oameni. Unii ţi-ar putea deveni prieteni, dar cum să comunici cu ei, dacă nu cunoşti cel puţin o limbă străină?
- Vă mulţumesc, prieteni! Mi-aţi dat sfaturi foarte bune! Acum, trebuie să plec. Mă grăbesc, am o mulţime de teme de făcut! Mai flutură o dată din gene către ei şi o rupse la fugă cu o aşa viteză, cum numai struţii pot să alerge.
Cei doi priviră zâmbind, cum dispare într-un nor de praf.
- Mi-e cam foame, zise Nero, ascultând îngrijorat sunetele insistente ce veneau dinspre stomacul său. Simt că aş mânca şi un crococoş, sau un cocoşdil, sau...orice e de mâncat!
- Şi mie îmi este, dacă asta te consolează cu ceva, dar nu prea văd nimic comestibil pe aici.
- Am auzit că există persoane care pot materializa orice obiect. Crezi că, dacă ne concentrăm, putem face să apară în faţa noastră ceva de mancare? întrebă Nero, înghiţind în sec.
- Păi...cred că am putea, doar suntem în Lumea Imaginaţiei.
Închiseră ochii şi îşi imaginară tot felul de mâncăruri apetisante. Cum stăteau ei aşa, cu ochii închişi, auziră fâlfâit de aripi, însoţit de ciripitul vesel al unei păsări.
- E Levănţică! exclamă Nero, bucuros.
- Da, el este! Şi ce mare s-a făcut, pare-se că o duce bine la uriaş!Are un coş în cioc.
Pasărea se aşeză lângă ei, apoi incepu să-i ciugulească drăgăstos, pe Andrei de obraji, iar pe Nero de mustăţi. Cred că aşa voia să arate că i-a fost dor de ei şi că se bucură că-i vede.
În coş erau, ce altceva decât ...mâncărurile pe care şi le imaginaseră!
- Este şi o scrisoare, zise Nero, cu gura plină. Cred că e de la Om-Nom-Nom.
Poate îmi fac timp şi-l învăţ să citească.
Vă trimit acest coş cu mâncare,drept mulţumire pentru bunătatea voastră.Spuneţi-i lui Levănţică să se întoarcă repede acasă!Acum vă las,trebuie să ud grădina.
Cu prietenie,Om-Nom-Nom
Levănţică îi mai ciupi de câteva ori de obraji şi mustăţi,apoi îşi luă zborul, zicându-le:
-Vă las cu bine, trebuie să plec, altfel uriaşul o să stea toată ziua cu ochii pe cer, uitându-se îngrijorat după mine.
- Tu cine mai eşti? întrebă Andrei, neştiind dacă să râdă, sau să o rupă la fugă pe urma struţului.
- Eu sunt cocoşdilul, sau crococoşul, cum vreţi să-mi spuneţi, mi-e indiferent. Nu
v-a mai rămas ceva de mâncare prin coş?zise el, ciugulind câteva firimituri căzute pe jos.
- Vino, mai este destulă, ziseră Andrei şi Nero, uşuraţi că animalul, sau, mă rog, pasărea nu avea capul de crocodil şi corpul de cocoş.
- Dar...ai apărut cumva din imaginaţia mea, atunci când ţi-am rostit numele?spuse Nero, privind vinovat către el.
- Nuuu, eram deja pe aici, de câteva luni. M-a desenat un băiat, în timpul orei de geografie…se vede că nu-i place această materie deşi, judecând după numărul semenilor mei din zonă, nu-i plac mai multe materii. Dacă se mai plictiseşte mult, în curând vom popula toată zona. După ce m-a desenat, a jucat X si 0 pe spatele meu, împreună cu colegul lui de bancă. Deşi stârnesc râsul celor care mă văd, sunt bucuros că s-a gândit cineva să-mi dea viaţă, mă simt special.
- Daaa, special, repetă Nero, ca un ecou .
- Prietenul meu cel mai bun este cocoslupul, jumătate lup, jumătate cocostârc.El este unicat. L-a desenat o fetiţă.Ea nu se plictiseşte atât de des la şcoală. Pot să-l chem şi pe el? Este mai timid, dar are o foameee...de lup!
- Da, desigur, spuse Andrei, curios să-l vadă.
Era cât pe-aci să-i pufnească râsul, atât de special era şi acesta, dar teama că or să se simtă prost, îi făcu să-şi ascundă zâmbetele.
- Şi ce fel de...anim...păsă...ăăă, creaturi mai sunt pe aici?
- Sunt toate felurile: porci cu aripi, fluturi cu trompă de elefant, zebre cu gât de girafă , vulturi pleşuvi cu peruci şi cozi de păun, şoareci cu cap de pisică...mai multe...Acum o să fie o perioadă de linişte, pentru că se apropie vacanţa. La toamnă,or să înceapă să vină iar. Imaginaţia copiilor e nesecată. Tocmai de aceea ne-am gândit să ne adunăm şi să ne facem propria ţară . Căutăm un loc mai bun, în apropierea unei ape. Problema este că nu putem trece de zidurile acelea, din faţă.
- Ce este cu ele? întrebă Andrei, presimţind parcă o nouă aventură.
- Acolo este Ţara Împrejmuită de Ziduri. Locuitorii ei urăsc străinii şi nu le dau voie să pătrundă pe teritoriul lor.Dacă reuşeşti, totuşi,să te strecori,eşti prins şi închis pe veci, în temniţe ascunse sub pământ.Nu mai vezi niciodată lumina soarelui.
- Dar nu puteţi ocoli ţara ?
- Zidurile se întind pe o suprafaţă foarte mare.Ca să le ocoleşti, îţi trebuie luni de zile de mers prin deşert. Nu este apă şi te poţi rătăci foarte uşor.
- Hm,trebuie să fie o soluţie, zise Andrei, privind gânditor spre ziduri.
- Ar fi minunat,dacă aţi găsi voi acea soluţie.Aşa,am putea şi noi să ne facem o ţară . Dar este foarte periculos, aveţi mare grijă!
Sătui şi mulţumiţi, eroii noştrii căzură într-un somn adânc şi plin de vise.
A doua zi, plecară iar la drum, în direcţia soarelui ce abia se trezea.
Trecură prin faţa unei case. Din interior, prin ferestrele larg deschise, răzbăteau sunete melodioase de pian. Era puiul de struţ. Se trezise cu noaptea în cap, dornic să exerseze. In grădina din faţă, mama, tata, unchiul şi mătuşa arătau cu degetul spre nori şi râdeau,ca nişte copii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu