De ce a plecat Zenube Nenube Deinebe la Polul Nord?

 Păi cum să nu plece bietul copil? Motanul Serghei- Dedei pufnea de după sobă, pisica Aişa îi trăsese o labă peste obraz, cloţa călcase pe picior un pui şi dăduse vina pe ea. Nu contează că în curte este vară. Ştie ea mai bine. Cum treci de poarta grădinii, începe Polul Nord. Se pregăteşte bine pentru drum. Ia haine groase, mănuşi, un rucsac cu merinde, o carte, să le citească pinguinilor poveşti. Nu contează că nu o credem şi căţelul Duluş râde de ea. O să ne demonstreze la toţi că e adevărat ce spune.

După două ore, un piguin ne-a adus o scrisoare. Se împrietenise deja cu un om de zăpadă şi zâmbeau la noi din fotografie. Nu cred că trebuie să vă spun ce am făcut mai departe. Ne-am îmbrăcat toţi cu haine de iarnă şi am dat buzna pe poarta grădinii. Aerul rece ne-a izbit drept în faţă. Pe zăpadă erau multe urme, dovadă că noi eram singurii fraieri ce ne coceam la 38 grade C.

                                                                                      

Moş Crăciun ne-a întâmpinat încruntat, cu o lopată în mână şi ne-a  poruncit să curăţăm zăpada: „ Toţi  vin aici doar să se distreze, nimeni nu vrea să muncească!”. În timp ce  ne treceau toate apele, luptându-ne cu nămeţii, Nenube ne-a mai trimis o scrisoare, printr-un pisoi pe skiuri. Ne povestea că si-a făcut noi prieteni, că se distrează de minune cu ei, le citeşte din cartea cu poveşti...

Când avusese timp să facă toate astea? Plecase doar de două ore şi ceva! Ne uitam în ochii Moşului, sperând că ne lasă să plecăm. Necruţător, ne-a mai arătat câteva troiene. Păi cum mai  ajungem copilul din urmă? Aşa ne trebuie, dacă am râs de ea! După o jumătate de oră, pisoiul a venit iar cu scrisoare. Ne spunea că învăţase să construiască un iglu, împodobise un pom de Craciun cu copiii eschimoşilor, Crăiasa Zăpezii îi făcuse cadou un album cu fulgi de nea care nu se topeau niciodată...Era şi o fotografie cu Crăiasa ce ne trimitea bezele. Când am privit-o, a început să ningă şi Moşul ne-a  adus câteva lopeţi de rezervă. Am rupt-o la fugă spre poartă, ne împingeam unii pe alţii, grăbindu-ne să ne întoarcem la vara din curtea noastră. Am intrat în casă, frânţi de oboseală. Mirosea frumos, a prăjituri şi a sărbătoare. Ochii ni s-au mărit de uimire. Copilul ne pregătea o surpriză: tort de ciocolată. Pe masă era albumul cu fulgii ce nu se topesc niciodată.

                                                                                                                   
În ziua următoare, ne-a anunţat că pleacă pe mare. N-am mai râs. Ştiam că la poarta grădinii o aşteptă o corabie cu pânzele ridicate. S-a deghizat în explorator, şi-a luat câteva lucruşoare şi a plecat, făcându-ne cu ochiul.

După foarte puţin timp, un porumbel călător ne-a bătut în geam. Am sărit  

să-i luăm scrisoarea din cioc. Tocmai se terminase o bătălie cu piraţii şi ea ţinea un discurs de mulţumire în faţa echipajului.                          

Nu mai făceam nimic toată ziua, doar stăteam cu ochii pe cer, aşteptându-i scrisorile. I-am fi plecat pe urme, dar singura corabie era la ea. Să construim alta ne-ar fi luat o grămadă de timp...şi ne era frică, după întâmplarea cu Moş Crăciun.  . Ne trimitea fructe exotice, flori, scoici, condimente. Mirosea peste tot a scorţişoară, piper, foi de dafin.
Mai venea uneori pe acasă, din ce în ce mai rar, călătoriile erau lungi şi periculoase. Atunci, o priveam cu uimire. Era alta. Crescuse, începuseră să i se schimbe dinţii şi noi nici nu observaserăm.  Îi ascultam cu gurile căscate, poveştile. Am hotărât ca la următoarea plecare să mergem cu ea. Eram tot timpul cu ochii în patru, să vedem când îşi pregăteşte rucsacul. Nu am reuşit. Dimineaţa, am găsit un bilet. Ne spunea că pleacă spre America şi că dormeam atâta de frumos, că   i-a fost milă să ne trezească. Un timp, n-am mai aflat nimic. Noi am devenit foarte pasionaţi de geografie. Refăceam pe hartă călătoriile ei şi miroseam condimente. Am pus fotografiile de când era mică în albumul de la Crăiasă, lângă fulgii de nea. În timp ce le aranjam, ne-am dat seama că îşi proiecta călătoriile încă de pe atunci. Nu aştepta decât momentul când o să poată merge. Se vedea asta din  ochii ei visători...

Un condor ne-a adus prima scrisoare din America. Ne trimisese alte condimente, podoabe, flori presate şi un nai. Învăţase limba indienilor şi crescuse. Povestea despre bizoni, lupi, vulturi. Acum ştia să-şi ridice singură un cort, să citească semnele din natură.
Iar n-am mai ştiut nimic, o vreme. Eram curioşi cine o să ne aducă următoarea veste. Ochii ni se deschiseseră la culoare, de când stăteam cu ei aţintiţi spre cer.

 Ne-a trimis două scrisori, legate de piciorul unui vultur. Îşi cerea iertare că nu a mai trecut pe acasă şi a plecat direct spre Tibet, iar de acolo, cu o caravană, spre Mecca. Spunea că are multe daruri pentru noi: alte mirodenii, parfum de iasomie, mătăsuri fine şi podoabe. 

Când s-a întors, am rugat-o să nu mai plece, măcar un timp, sau să ne ia şi pe noi, altfel îi pierdem toată copilăria. Ne-a ascultat rugămintea, a rămas acasă.

Au trecut ceva ani de la ultima călătorie. De un timp, are iar privirea aceea...

 Suntem hotărâţi: dormim pe rând şi numai cu un ochi. Pe celălalt îl ţinem mereu deschis.