Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 1

Era o zi senină şi plăcută, exact genul acela de zi în care n-ai chef de stat în casă şi parcă te aştepti să ţi se întâmple ceva neobişnuit…

 Andrei stătea întins în pat cu ochii în tavan şi gândea nemulţumit:

 “Ce plictiseală! E deja 10:10 şi eu n-am făcut nimic. Oare pe unde sunt toţi prietenii mei? Nu-s de găsit. Andrei a plecat de dimineţă cu mama lui şi nu s-a mai întors, iar Bogdan şi Mihai nu sunt nici ei acasă. Ciudat lucru, dar n-am chef să mă joc pe calculator. Şi Darius doarme, nu pot nici măcar să vorbesc tare. Mi-ar plăcea să explorez locuri necunoscute, să văd piramidele, să cutreier mările într-o corabie cu pânze, să lupt cu dragonii cei fioroşi, să îmbrac o armură adevarată…”

În timp ce visa cu ochii deschişi şi căsca de plictiseală, ochii îi căzură pe oglinda din perete. De uimire, gura i se făcu aşa  O  . Pe suprafaţa acesteia apăruseră nişte litere ciudate!

Se scărpină în cap nedumerit. Ştia să citeasca foarte bine, dar nu înţelegea nimic din ce scria .

După un timp nu prea lung de concentrare, că doar era un copil foarte isteţ, îşi dădu seama că oglinda făcea ce ştia ea cel mai bine: îi arăta scrisul…în oglindă. Privi cu atenţie şi citi fără nicio problemă:
                       SECRETUL SE ASCUNDE IN NUMELE TAU !

“Numele meu?"

 Îşi aminti atunci că, în urmă cu câteva zile, întâlnise în drumul către şcoală un bătrân îmbrăcat foarte ciudat, într-o robă împodobită cu ornamente argintii, în formă de semilună. În mână avea o baghetă şi avea părul şi barba albe, de parcă ar fi fost de-o vârstă cu munţii cei bătrâni şi cu oceanele. Acesta îi spusese că numele său înseamnă safir, o piatră preţioasă şi că ar fi bine să ţină minte acest lucru, pentru că nu se ştie când îi va folosi. Dupa aceste cuvinte, disparuse într-un nor de steluţe, ca şi când n-ar fi fost niciodată acolo. Prietenii îi spuseseră că visase şi glumiseră pe seama lui, dar el ştia că fusese real.

 Emoţionat,se încălţă la un picior, dar când să găsească şi pantoful stâng, ia-l de unde nu-i.Căută sub masă, în bibliotecă, printre haine,chiar şi în frigider. Nu era!

 “Of,dacă n-aş fi atât de dezordonat!”

Dădu peste el, în cele din urmă, după ce răscolise toată casa, sub pat,lângă o mulţime de alte lucruri:o minge,o piesă de şah,o maşinuţă şi…un păianjen ce se holba la el cu ochi critici:

 -Este a 175-a oară când nu-ţi găseşti pantofii, bombăni acesta, notând cu grijă în carneţelul în care ţinea o evidenţă clară asupra defectelor lui Andrei.

 Înşfăcă repede pantoful, înainte ca păianjenul să-i ţină o lungă şi obositoare predică despre ordine,copii  dezordonaţi, despre cum erau copiii pe vremea lui, politeţe şi altele de genul acesta. Se duse repede în faţa oglinzii şi rosti rar şi răspicat:SAFIR . Oglinda se dădu intr-o parte, făcându-l să rămână pentru a doua oară într-un timp atât de scurt, cu gura aşa     

 “E un portal,exclamă el cu voce tare!”

 Ştia de existenţa unor astfel de porţi de trecere către alte lumi, dar nu-şi închipuia că o să ajungă să vadă asta cu ochii lui, darminte să existe unul chiar în acea cameră.

 În faţa ochilor lui uimiţi, apăru o privelişte înfricoşătoare:era o grotă, al cărei capăt nu se vedea,fiind ascuns în întunericul ce înconjura totul. Pe zidurile slab luminate ardeau făclii cu o flacară albăstruie.La lumina acestora, se zăreau inscripţii ciudate, într-o limbă necunoscută:

                            af gxjklst rfjp ruio obsdmvcs axzvnbc dfr

 Un orologiu prăfuit măsura timpul, făcându-l pe Andrei să se mire de prezenţa unui astfel de obiect într-o grotă unde, judecând după aerul închis şi pânzele de păianjen, nu mai intrase nimeni, de foarte mult timp.

“Hm…un alt lucru ciudat! Când eram în camera mea,ceasul arăta ora zece dimineaţa, iar aici e ora nouă şi, judecând după stelele ce se văd prin spărturile boltei, e nouă seara”.

Cu paşi şovăielnici, Andrei înaintă puţin,călcând cu grijă pe dalele reci şi umede. Peste tot mişunau şobolani ce scoteau sunete ascuţite,deranjaţi de prezenţa străină în spaţiul considerat de ei ca fiind numai al lor.Melci uriaşi se târau pe zidurile grotei,lăsând în urmă dâre lipicioase.

 Când privi în sus,vazu lilieci ce zburau în toate direcţiile,scoţând aceleaşi sunete ascuţite,ca şobolanii.

 Deodată, inima îi tresăltă puternic,văzând întipărite în praful aşternut pe jos, nişte urme ce duceau spre un fel de nişă în zid. De aici,doi ochi mari il priveau ţintă. Se opri,neîndrăznind nici să mai respire,darminte să mai şi înainteze. Din întunericul nişei,se auzi un glas prietenos, dovedindu-se astfel că stăpânul ochilor avea şi glas:                                                                                                                                                                                   

 -Nu te teme, Andrei, eu sunt Nero, câinele pe care ţi l-ai imaginat şi pe care ţi-l doreşti atât de mult! Ştiam că o să ne întâlnim astăzi, aşa că am venit să te întâmpin.

 -Dar cum de te vad, dacă eşti doar în imaginaţia mea?

 -Acest tunel în care tocmai ai intrat, duce către Lumea Imaginaţiei, o lume creată de visele, speranţele, temerile tuturor copiilor. Aici fiinţeaza orice şi-a imaginat vreodată un copil. Acum înţelegi  de ce mă poţi vedea? Eu sunt la fel de real în lumea mea, pe cât eşti tu în lumea ta. Pentru că îmi doream mult să-l cunosc pe băiatul care m-a creat, ţi-am ieşit în întâmpinare şi doresc să te însoţesc în călătorie.        

 Bucuros că şi-a făcut deja un prieten în această lume necunoscută şi ciudată, Andrei acceptă şi porniră împreună la drum.

 După o bună bucată de drum, începu să se vadă capătul grotei.Acolo era o uşă mare şi impunătoare. Apăsă mânerul  cu putere şi trase, dar aceasta era de neclintit, fiind pesemne încuiată.

 -Scrie ceva pe usă, zise Nero.                                                                                

 Andrei luă o torţă, o apropie ca să poată   vedea mai bine şi citi cu voce tare:                                            -                   

“Se-nvârteşte-n jur mătuşa

 Şi păzeşte bine uşa. Ghici?”

- Este o ghicitoare, zise Andrei. Oare ce să fie?                                                           

- Păi…cred că este câinele, că el se învârteşte înainte de a se aşeza şi tot el păzeşte usile. Ce drăguţ, o ghicitoare despre mine! zise Nero, extrem de încântat.  

-Să încercăm, spuse Andrei, deşi avea îndoieli că acesta este răspunsul:

-CÂINELE ,rostiră amândoi într-un glas.

 Dar uşa rămase la fel de neclintită ca şi înainte.

-Trebuie să ne mai gândim.Ia să vedem…se-nvârteşte…păzeşte uşa…

-Cred că ştiu, strigă el fericit! Trebuie să fie CHEIA!

 Cum rosti aceste vorbe, literele ce alcătuiau cuvântul cheie apărură deasupra capetelor lor, se învârtiră de câteva ori în cerc şi se transformară într-o cheie ce intră singură în broasca.

Trăgând cu putere de clanţă, Andrei deschise uşa şi…pentru a câta oară în acea zi rămase uimit?