Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 6

                                                      Ţara înconjurată de ziduri

Ajunseră la ziduri. Erau atât de înalte, încât nici cu gândul nu cutezai să le treci. Singura cale de comunicare cu exteriorul era o poartă uriaşă, ce avea sculptate in centru două săbii încrucişate. Nu-ţi trebuia prea multă minte, ca să pricepi ce semnificau.Poarta era încuiată.

 - Dacă vă supuneţi unui test, vă dau cheia şi vă învăţ cum să treceţi teferi prin cetate, se auzi o voce din apropiere.

 La umbra unui palmier, apărut parcă de nicăieri, stătea turceşte un bătrân.Părul şi barba albe şi vocea caldă, i-l aduseră iar în minte, lui Andrei, pe magul ce-i spusese semnificatia numelui sau. Doar că era îmbrăcat intr-o haină lungă, sclipitor de albă. Pe cap avea un turban, alb şi el.

- Despre ce test este vorba ? întrebă  Andrei.                    

- Trebuie să-mi răspundeţi la o întrebare: CE ESTE IUBIREA?

 Cei doi cautară adânc în fiecare colţişor al creierului, încercând să găsească un răspuns cât mai mulţumitor.

 Andrei făcu eforturi să-şi amintească dacă nu cumva o fi învăţat vreo definitie la şcoală. Lui Nero i se perindară prin cap tot felul de amintiri legate de ceva bun de mâncat...dar nu găsiră nimic,acolo.

Părăsiră creierul şi căutară în inimă.

Atunci, Nero zise: „Iubirea înseamnă să-mi urmez prietenul cel mai bun, pe Andrei, în orice călătorie, oricât de primejdioasă ar fi. Să doresc atât de mult să fiu cu el, incât să inving barierele timpului şi spatiului şi să-l urmez în Lumea Reală".

Andrei nu găsi un răspuns mulţumitor, aşa că, scoase culorile din buzunar şi desenă:

- E foarte bine. Ati dat răspunsurile corecte, zise bătrânul.

Pocni din degete şi murmură cuvinte neînţelese. În mâna lui, apărură o cheie şi o punguţă din piele.

- Aveţi aici un praf magic. Acesta are puterea de a vă face invizibili. Dar atenţie, efectul lui durează doar până la apusul soarelui. Dacă vă abateţi din drum, sau întârziaţi şi vă prinde apusul în cetate, s-a zis cu voi,nimic nu vă mai poate salva din temniţele de sub pământ!

 -Dar, ce este cu aceşti oameni, de ce s-au înconjurat cu ziduri? întrebă Andrei.

- Pe vremea când străbunicii lor erau tineri, se putea intra liber în ţară.Oamenii erau atât de ospitalieri, încât li se dusese vestea peste mări şi ţări. Era un pământ binecuvântat, unde totul decurgea firesc, pământul îşi oferea cu dărnicie roadele, iar locuitorii erau fericiţi.

 Într-o zi, au apărut, călare pe caii lor întunecaţi, nişte străini.Vorbeau o limbă necunoscută şi aveau chipuri aspre. I-au primit cu bucurie, după legile locului, oferindu-le mancare şi adăpost.

 În timpul nopţii, acestia le-au dărâmat templul ce era acolo, de când erau şi ei pe acele pământuri şi au plecat, luând cu ei toate obiectele valoroase din el.

 Plângând, au jurat că nu vor mai permite niciunui străin să pătrundă în ţara lor. Cărămidă cu cărămidă, au ridicat acest zid. Cu fiecare cărămidă pusă, li se împietreau şi inimile. Când zidul a fost gata, erau de nerecunoscut. Nimic din aspectul şi comportamentul lor nu mai amintea de cei ce fuseseră odinioară. Deveniseră nişte oameni duri, ce urau străinii!

 - Ar fi timpul să plecaţi, soarele e sus. Grăbiţi-vă, ca să ajungeţi la ieşire, până la apus!            

 Mulţumind, Andrei presără praful peste el şi Nero, apoi deschise poarta.

 Şi merseră ei, şi merseră...Treceau nevăzuţi, printre case de culoarea nisipului, pe străzi prăfuite şi triste.Văzură bărbaţi şi femei ce munceau cu feţe încruntate şi copii care se jucau…parcă fără nicio vlagă.

 Deodata, un strigăt le atrase atenţia. Se uitară în direcţia din care venea glasul şi văzură un om căzut în apă, ce dădea din mâini şi se zbătea, gata-gata să se înece.

 Andrei o rupse la fugă spre el.

 - Stai, magul a zis să nu ne abatem din drum, o să întârziem! Strigă Nero.

 Andrei se opri pentru câteva clipe, apoi i se păru că aude o voce ca a mamei: „ Ascultă-ti inima, fiule!”. Smulse o frânghie de rufe din faţa unei case şi o aruncă în apă. Când omul o apucă, Andrei şi Nero îl traseră la mal. Ud şi tremurând din toate încheieturile, se uită în toate părtile şi zise uimit:

- Dar cine m-a ajutat?

- Doi străini, strigă Andrei plecând grăbit, în timp ce omul se uita uimit în direcţia din care se auzeau paşii.

 Şi merseră, şi merseră...

 Umbrele devenea din ce în ce mai scurte, pe măsură ce soarele se apropia de cumpăna cerului.

- Ajutooor! se auzi un strigăt dintr-un hăţiş de tufe ţepoase.

  Andrei  se abătu iarăşi din drum, urmărit de strigătele disperate ale lui Nero, că întârzie.

Intrară în tufele dese, unde un bătrân se lupta cu un leu. Andrei smulse o ramură cu ţepi şi începu să-l lovească, în timp ce Nero îl muşca de unde nimerea.

 Speriat şi neînţelegând de unde vin loviturile, leul o rupse la fugă. Îl ajutară să se ridice şi-l şterseră de sânge.

Cu glas stins, acesta întrebă:

- Eşti cumva un înger trimis să mă ajute?

- Nu, strigă Andrei, rupând-o la fugă, suntem doi străini!

- În ritmul ăsta, nu mai ajungem noi la poartă pâna la apus, spuse Nero.

 Şi merseră, şi merseră...

 Trecură pe lângă un copil ce stătea atât de trist, încât parcă şi pomii din jur se aplecaseră abătuţi. Desena, gânditor, forme în nisip.

Andrei îl privi lung...Parcă nu-l lăsa inima să treacă mai departe.

- Iar te întorci? spuse Nero, rotindu-şi ochii, disperat.

- De ce eşti atât de trist? îl întrebă.

- Copilul tresări. Nevăzând pe nimeni, crezu că e vocea sufletului său, pe care o mai auzea câteodata.

- Îmi place atât de mult să desenez...

- Şi ce te opreşte s-o faci? întrebă Nero.

- Nu mai am cu ce, părinţii  mi-au confiscat culorile. Obişnuiam să desenez case neobişnuite, diferite de ale noastre...Nu ştiu de unde îmi veneau în minte tot felul de peisaje, oraşe cu clădiri înalte, prin care circulă ciudăţenii pe patru roţi, netrase de cai.

 Tata s-a speriat, a zis că sunt lucruri străine şi periculoase.

 Andrei scoase din buzunar culorile şi i le întinse.

- Dar cine eşti tu? Si cum de nu te văd?

- Suntem doi străini, călători prin ţara ta, un vrăjitor ne-a dat un praf care ne face invizibili.

 Atunci, copilul a văzut imaginea lui Andrei în inima sa şi l-a desenat, dar în haine de prin partea locului.

 - Mulţumesc, spuse Andrei, o să iau desenele cu mine, în ţara mea. De fiecare dată când văd ceva frumos, o să mă gândesc la tine, ca tu să poţi vedea prin ochii mei şi să desenezi...

- Mergeţi cu bine… şopti copilul în urma lor.

 Şi merseră, şi merseră...

Soarele se apropia de asfinţit, iar poarta se vedea deja, în depărtare.

Trecură pe lângă ruinele unei case părăsite. Câţiva copii stăteau ascunşi, uitându-se cu teamă în jurul lor. Părinţii le aruncaseră toate cărţile de poveşti, pentru că aminteau in ele despre mări şi ţări străine. Unul dintre ei ţinea în mână un caiet, din care le citea celorlalţi o poveste scrisă de el. Andrei se apropie de ei, dorind să o asculte.

 - Andrei, nu te opri tocmai acum, poarta este aproape! Strigă Nero, disperat.

 Dar el nu ascultă...

                                 Povestea fluturelui-curcubeu

 A fost odată ca niciodată , o omidă…

Ei bine, această omidă a inventat un nou tip de fluture.

Primele amintiri despre ea însăşi erau destul de slab conturate . A trebuit să caute mult prin sertarele căpşorului ei, ca să poată povesti că era mică, de culoare verde-crud. Fire de păr caraghioase se iţeau obraznice de pe tot corpul, facând-o să semene cu un pisoi zburlit.

 Ca toate omizile proaspăt iesite din ou, nu făcea nimic deosebit. Toată ziua mânca, dormea, mânca şi iar dormea. Prin ochii-i mari şi întrebători ,privea cu teama lumea înconjurătoare. Asta, bine-nţeles, din cauza poveştilor înfricosătoare pe care i le spuneau toţi. Mătuşa-fluture obişnuia să-i înşire felurite păsări, care mai de care mai ameninţătoare, ce pândeau cu ochi pofticioşi.Deşi mica gânganie iubea razele calde ale soarelui, bunicuţa îi spusese de curând că acesta abia asteaptă sa-i prăjească pielea catifelată.  Sâmbăta, când toate neamurile veneau în vizită, obişnuiau să-i povestească despre cât de bine era să ai o culoare cenuşie şi banală, cu care să nu atragi privirile. Ei erau fluturi de noapte şi îl învăţau pe viitorul fluturaş să se comporte ca ei, crezând că probabil acesta era secretul fericirii:”să stai în colţul tău, să zbori cu măsură, să nu te amesteci în treburile altora şi, mai important decât toate, sa fii cât mai cenuşiu!Să  nu cânţi! Să nu râzi!”…iar aici, mica omidă nu-si putea aminti nici în ruptul capului continuarea listei.

Tristă că i se spunea din toate părţile cum o să arate viitorul, era cât pe-aci să renunţe la imaginea lumii pe care o visase...

 Dar iată că veni vremea pentru marea transformare. Mica omidă sorbi din ochi împrejurimile, după care începu să-şi ţeasă plăpumica.

 Încercă să folosească maroniul frunzelor tomnatice, dar ca prin minune, apăru un roşu pătrunzător, cel al florilor de mac. Acesta se împleti cu portocaliul vesel al crăiţelor şi cu galbenul fluid dintr-o rază de soare,ce venise să privească minunata ţesătură. Verdele i-l dărui  copacul în care locuia, cu o privire drăgăstoasă şi mândră. Chiar şi cerul îşi trimise solii cu o picătură de albastru senin. Trebui să aştepte o bună bucată de vreme, până când  noaptea cea misterioasă îi dărui un crâmpei din năframa ei indigo. În apropiere, o fetiţă blondă  culegea  flori de mărgăritar. Când se ridică din iarbă, omida îi văzu  minunaţii ochi violet şi o rugă să-i dăruiască o pată de culoare.

 Când fu gata, se înveli şi începu să-şi viseze lumea în care va trăi…Şi dormi…  vreo trei săptămâni. Când se trezi, simţi că se schimbase ceva. Îşi întinse somnoros picioruşele, antenele, aripile şi îşi luă zborul. Minunat era să zbori! Privi de sus câmpul şi copacul ce-i servise drept casă. Pluti lin pe deasupra râului şi se oglindi câteva clipe în apele lui limpezi…şi atunci se văzu: era un minunat fluture-curcubeu...În acel moment, soarele asfinţi, iar în lumina ce-şi aruncase o ultimă privire asupra cetăţii, copiii îl văzură pe bătrânul mag făcând un gest ciudat deasupra zidurilor.

Ca prin farmec, acestea dispărură, iar din cărămizile lui se înălţă mândru templul distrus cu multe generatii în urmă...

-  Din nou aţi făcut ceea ce trebuia! se auzi, şoptit, vocea magului...

… atunci, au fost eliberate toate din temnitele subpamântene.

 Erau acolo fel de fel: un papagal închis pentru că avea pe el culori neîntâlnite în ţara lor, un cocoşdil ce se încăpăţânase să intre, deşi fusese avertizat de ceilalţi, culori, pensule, cărţi, instrumente muzicale, partituri, pentru ca nimeni să nu mai cânte, desene…cu cât erau mai colorate, cu atât aveau mai multe şanse să fie aruncate în temniţă. Era chiar şi un felinar pierdut de stăpânul său.

- M-au  închis pentru ca scria pe mine Made in Turcia...nu stiu ce înseamnă asta, dar cred că e de rău, că altfel ce să fi avut cu mine?!

 Se treziseră cu gândul că nu vor mai iesi niciodată de acolo...Nu ştiau că în ţară se dusese deja vestea din om în om...

- Priviţi! stigă un copil de lângă ruinele casei părăsite, arătând spre cer.

Plutea lin si se oglindea în apele râului un fluture-curcubeu...

Făcu câteva ocoluri pe deasupra templului şi zbură spre Soare- Răsare...

Andrei le împărţi copiilor cărţile de poveşti, privindu-i zâmbind, cum le deschid emoţionaţi.