Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 3

 În dimineaţa următoare, Andrei şi Nero se treziră devreme, lăsară un bilet de mulţumire  gazdei pentru ospitalitate şi plecară spre pădure, hotărâţi să-i vină de hac temutei vrăjitoare Aetatanub.

                                             

                                                            
                                           
                                    ÎNTÂLNIREA CU VRĂJITOAREA

Când ieşiră pe poarta de apus a cetăţii, mai priviră o data în urmă, spre oraşul scăldat în lumina soarelui ce tocmai răsărea. Plecaseră la drum plini de curaj, cu dorinţa de a-i ajuta pe acei oameni buni şi muncitori. Împrejurimile oraşului erau deosebit de frumoase. Câmpiile erau presărate cu flori multicolore, iar copacii erau îmbrăcaţi cu frunze de un verde crud, de  primăvară.În depărtare se zărea înfricoşătoarea pădure ce o ascundea în tainiţele ei pe temuta vrăjitoare. Şi merseră ei , până soarele le ajunse deasupra capului. Până la padure mai erau doar câţiva paşi. Din primul moment, atenţia le fu atrasă de liniştea nefirească a locului.Andrei ştia că atunci când eşti în mijlocul naturii, mai ales într-o pădure, tot cuprinsul este însufleţit de glasurile păsărilor, foşnetul frunzelor, murmurul vântului ce şopteşte cântece de leagăn puişorilor din cuiburi. Intrară cu paşi temători. Pe măsură ce înaintau, întunericul şi liniştea deveneau  mai adânci. Lumina  se strecura cu greu printre ramurile copacilor prea deşi .Totul era sălbăticit. În aer persista un aer greu de mucegai şi frunze umede. Singurele vieţuitoare  erau bufniţele ce-şi cântau sinistrul cântec, şopârlele şi păianjenii.

- Oooarre şşşoppârlele astea sunt oooameni tttransformaţi de vrăjitttoare? întrebă Nero, cu dinţii încleştaţi de frică. Andrei nu răspunse nimic, din acelaşi motiv… nu-şi putea descleşta dinţii. Cu cât înaintau spre inima pădurii, valuri de ceaţă rece coborau peste ei, făcând ca aerul să fie şi mai umed şi greu de respirat. Ciudate umbre începură să apară printre copaci, semănând cu siluetele unor oameni rătăciţi, ce nu-şi  găseau drumul către lumină. Şoapte şi vaiete umpleau pădurea.  Dar nu era cale de întoarcere. 

 …La început, crezură că li se pare, apoi se convinseră: cu cât se îndepărtau de mijlocul pădurii, copacii deveneau mai rari, lumina începea să pătrundă printre frunze. Atunci…o văzură! Casa vrăjitoarei era acolo, la câţiva paşi de ei, înălţându-se falnică din ceaţa ce se destrăma. Se apropiară tremurând si ajunseră lângă ea. Printre scândurile roase ale uşii răzbătea o lumină gălbuie. 

                             INTRĂ, NESĂBUITULE CĂLĂTOR, DE AI CURAJUL

                                         SĂ-ŢI ÎNFRUNŢI PROPRIA SPAIMĂ!

 -Oare e politicos să batem la uşă? întrebă Nero, ce nu mai ştia cum să amâne momentul intrării.

-Cred ca da, oricine ar fi înăuntru, trebuie să batem! răspunse Andrei, având acelaşi gând…să mai tragă de timp.

Bătură sfios şi, pentru că din casă nu se auzi niciun sunet, intrară. Înăuntru nu era o atmosferă sinistră, cum se aşteptaseră. Dimpotrivă, camera era luminoasă şi curată.

Prin ferestrele deschise pătrundea o lumină veselă, iar pădurea ce se vedea dincolo de casa vrăjitoarei era plină de culoare, animată de tot felul de sunete încântătoare. Nu se vedea nimeni, dar dinspre camera alăturată ce era pesemne bucătăria, venea miros de plăcintă cu mere. Mirosea exact ca acasă, în zilele în care mama lui Andrei făcea câte ceva bun de mâncare. După câteva momente de aşteptare, în cadrul uşii apăru o bătrână ce arăta ca orice bunică. Avea părul alb şi un zâmbet cald îi lumina faţa. Pe o tavă din argint ducea o plăcintă aburindă cu mere. Cu  voce blândă, le spuse: 

- De când vă aştept…Mi-era teamă să nu vă cuprindă frica, aşa cum au păţit toţi ceilalţi ce-au încercat să străbată pădurea şi să faceţi cale-ntoarsă!

 -Dar unde e vrăjitoarea Aetatanub? întrebă Andrei, mirat.

Râzând subţirel, bătrâna se aşeză într-un fotoliu, unde începu să tricoteze la un fular.

 -Aşezaţi-vă la masă şi, în timp ce mâncaţi, o să vă povestesc ce este cu acea vrăjitoare.

Cei doi nu aşteptară să fie invitaţi de două ori.

-Mmmm! E foarte bună, zise Andrei. Seamănă mult cu prăjiturile pe care le face mami. Totuşi, gustul diferă puţin…

 -Da, diferă, pentru ca mama ta pune un ingredient secret, pe care numai mamele îl cunosc.

- Şi care-ar fi acela? întrebă Andrei curios.

- Ingredientul secret este IUBIREA . Este fermecat şi nu se termină niciodată.

-Nici chiar atunci când copilul creşte? întrebă Andrei, gânditor.

-Nu, nici chiar atunci.

- Şi acum, să vă povestesc despre cum a luat naştere legenda despre vrăjitoarea Aetatanub :

Într-o zi, acum câţiva ani, un călător obosit a ajuns în Ţara celor Mulţumiţi. Era bătrân, îmbrăcat în nişte haine ponosite, cârpite în atât de multe locuri, încât păreau făcute numai din petice. A cerut voie să se odihnească pe o bancă, în faţa uneia dintre casele acelea frumoase pe care le-aţi văzut deja. Stăpâna casei i-a dat voie,

i-a adus şi ceva de mâncare şi un pahar cu apă. Bătrânului i-a plăcut mult acel loc şi a cerut voie locuitorilor să se stabilească la ei în cetate. Ar fi putut face  munci mai uşoare ,în schimbul unui loc unde să doarmă şi a unei mese calde pe zi. Voi îi ştiţi pe locuitori, sunt buni şi blânzi, dar au un cusur, judecă oamenii după aparenţe. Există şi un proverb: ”Haina îl face pe om”.  Li s-a părut că bătrânul ar fi stricat, prin prezenţa umilă şi sărăcăcioasă, armonia cetăţii şi…l-au refuzat. Atunci, a răspândit zvonul despre vrăjitoarea din pădure.

-Adică, s-a răzbunat pe ei pentru că l-au refuzat? întrebă Nero.

-Nu s-a răzbunat, a vrut doar să le dea o lecţie. Bătrânul,în ciuda

aparenţelor, era un înţelept şi dacă l-ar fi primit, cetatea ar fi devenit şi mai prosperă, iar ei ar fi fost încă şi mai fericiţi.

 Câţiva tineri mai curajoşi au încercat să vină în pădure, în speranţa că o vor învinge pe vrăjitoare, dar când au văzut casa mea, au crezut că aici locuieşte vrăjitoarea. I-a cuprins spaima şi au rupt-o la fugă înapoi. Au răspândit chiar zvonul că s-au luptat cu ea şi că ştie să facă vrăji atât de cumplite, încât nu este nicio şansă s-o învingi. Aşa, legenda vrăjitoarei a devenit şi mai puternică. Nici măcar nu au fost atenţi la nume. Aetatanub, citit de la coadă la cap, este Bunătatea, adică numele meu.

- Hi, hi, hi! chicoti bătrâna, cu glasul ei subţirel. Cerşetorul nu era numai înţelept, era şi hâtru.

- Eu sunt Bunătatea, zâna animalelor. Ajut toate făpturile din această pădure,când sunt rănite sau bolnave, puişorii căzuţi din cuib sau rătăciţi de mamele lor şi îi pedepsesc pe cei care fac rău acestor fiinţe nevinovate.

 - Cum îi pedepsiţi? întrebă Nero interesat, ştiind că şi el mai fugărea  câte-o pisică.

 - Odată, un om din Ţara de Dincolo de Pădure, îşi făcuse prostul obicei să vină în pădure şi să ia ouăle din cuiburi. Uneori, lua chiar puii, care n-aveau nicio şansă să trăiască departe de mamele lor. Punea plase atârnate între copaci, în care se prindeau biete păsari. Le inchidea în colivii, ca să se bucure numai el de cântecul lor minunat. Dar, sărăcuţele, când se vedeau în spatele gratiilor, nu mai cântau deloc şi mureau încet, de dorul pădurii şi al libertaţii. M-am supărat rău pe el şi am facut o vrajă. Părul a început să-i crească cu repeziciune şi, atât de încurcat, încât nu mai putea cu niciun chip să şi-l pieptene. Degeaba mergea la frizer în fiecare zi… seara, acesta era la loc. Până la urmă, în părul lui des şi încurcat, şi-a făcut cuib o familie respectabilă de ciori. N-a putut să scape de ele,oricât a încercat să le alunge. Croncăneau în capul lui,de te apuca groaza!

I-am trimis după câteva luni o scrisoare printr-un porumbel călător. Îi spuneam că ridic vraja, dacă promite că nu va mai face niciodată un rau cât de mic, niciunei fiinţe fără apărare. Mi-a promis şi s-a ţinut de cuvânt.

 -Şi…totuşi, de ce, dacă nu e nicio vrăjitoare rea, pădurea arată atât de sălbatică? întrebă Andrei.

 -Cred că ştiţi proverbul “Omul sfinţeşte locul”. Pe măsură ce trecea vremea şi nu mai intra nimeni în pădure, ea devenea tot mai tristă. Tânjea după glasul vesel al copiilor ce veneau să-i culeagă florile, după cântecul vesel al tinerilor ce se plimbau pe potecile ei. A început să-şi piardă sufletul…e ca şi cum ar fi murit. În locul căprioarelor, al iepurilor, al păsarilor de toate felurile, au apărut creaturi iubitoare de întuneric şi umezeală…ar fi murit până la urmă,dacă n-ar fi apărut prin aceste locuri două fiinţe curajoase: un copil şi prietenul lui.

-Dar nici măcar n-am fost atât de curajoşi. La un moment dat, nu mai puteam să ne descleştăm dinţii, de frică, zise Andrei, roşind usor.

-Curajul, dragii mei, nu înseamnă să nu-ţi fie frică, ci să reuşeşti să ţi-o învingi.

 -Ca să vă răsplătesc pentru fapta voastră minunată, o să vă dăruiesc o carte fermecată. Este Cartea Vieţii, în ea poveştile nu se termină niciodată. Cum ai citit-o, cum apar mereu alte şi alte poveşti. Chiar acum, se scrie în ea povestea voastră.Fiţi cu băgare de seamă, de voi depinde cum se va depăna în continuare…dar nu-mi fac griji, ştiu că va fi la fel de frumoasă, ca şi până acum.

 -Apar şi eu în poveste? întrebă Nero, fericit.

 -Da, apari şi tu. Vei fi mereu alaturi de Andrei în toate aventurile pe care le va trai. La un moment dat, când va avea o casa cu gradină şi o livadă plină de cireşi şi meri, o să apari şi în viaţa reală. Dar nu vei arăta ca acum. Vei fi un caţel mic şi drăgălaş.Vă veţi juca mereu împreună şi o să fiţi cei mai buni prieteni.

 - Ei, acum ar fi timpul să mergeţi la  culcare, e târziu şi vă aşteaptă multe întâmplări minunate. Eu mai rămân puţin, trebuie să termin un fular pentru un pui de urs cam neastâmpărat, care e mai tot timpul răcit. 

 A doua zi, cei doi se treziră odihniţi şi nerăbdători să plece în căutarea unor noi aventuri. Zâna le facu un pachet cu merinde pentru drum. Le mai dădu şi un coş acoperit cu un prosop şi le zise:

- Vă rog ceva…în acest coşuleţ, am trei făpturi orfane. Au  nevoie de cineva care să aibă grijă de ele. Sunt sigură că le veţi găsi un loc în care vor avea parte de iubire şi de îngrijire.

 Dând într-o parte prosopul ce acoperea coşul, le arătă animalele.

- Puiul acesta s-a rătăcit de mama lui. A fost un incendiu în pădure şi l-am găsit căzut din cuib, cu arsuri pe picioare şi aripi.L-am uns cu ulei de levăntică, bun să vindece arsurile. I-a plăcut atât de mult,încât m-a rugat sa-i pun numele Levănţică. Acesta este Buburuză, zise zâna, arătând spre motanul din coş. Nu vede prea bine şi i-am spus aşa, pentru că are două pete galbene presărate cu puncte negre, de- o parte şi de alta a nasului. Şi acesta este Mirmidon, un iepure galben, culoare neobişnuită pentru unul din neamul lui.

 Apucând coşuleţul, eroii noştri îşi luară rămas-bun de la zână şi plecară spre Ţara de Dincolo de Pădure.