Aventurile lui Andrei în Lumea Imaginaţiei 2

                   ÎN ŢARA CELOR MULŢUMIŢI

Priveliştea ce se întindea în faţa lor, nu putea fi asemuită cu nimic din ceea ce văzuseră până atunci. Poate doar cu unele vise de când era Andrei mai mic, în care totul părea să fie alcătuit din mii de pietre preţioase multicolore. Era o cetate înconjurată de ziduri din chihlimbar, a cărui minunată alcătuire îi amintea lui Andrei de un uriaş fagure plin de cea mai dulce miere. Cărarea ce ducea în interior, străzile, erau tot din chihlimbar, făcând ca razele soarelui să arunce peste toată aşezarea o lumină aurie.

 Intrară pe poarta cetăţii, orbiţi de atâta strălucire şi splendoare.

Casele nu erau mari, dar toate aveau încrustate pe faţade pietre preţioase neasemuit de frumoase. Mirosul dulce al chihlimbarului se amesteca cu mirosul îmbătător al florilor din faţa caselor, provocându-le o stare de fericire şi vis.Nu era gradină care să nu aibă pomi plini de fructe minunate, unele dintre ele necunoscute lui Andrei. Locuitorii cetăţii erau la fel de frumos împodobiţi ca tot ce era în jurul lor. Veselia şi fericirea păreau să domneasca în tot ţinutul. Pe stăzi se plimbau tineri luminoşi la chip, iar copiii se jucau şi zburdau fără nicio grijă.

 -Bine aţi venit,călătorilor! le strigau toţi, invitându-i să intre în casele lor.

 -Cred că sunteţi obosiţi şi flămânzi, de ce nu intraţi să vă odihniţi? le spuse o mamă tânără ce avea o fetiţă puţin mai mică decât Andrei.

 Mulţumind, cei doi intrară. Deîndată, femeia le aduse tot felul de   mâncăruri necunoscute, cu miros atât de îmbietor, încât cei doi nu mai stătură pe gânduri şi începură să mănânce.

-Dar cum se face că este atâta bogăţie în această cetate şi cu toţii păreţi atât de fericiţi? întrebă Andrei.

 -Pământul nostru este foarte roditor, munţii pe care-i vedeţi în zare poartă în adâncul lor felurite pietre preţioase,aur şi argint.Oamenii sunt harnici şi muncesc cu plăcere şi voioşie. Şi mai e un lucru important: chihlimbarul folosit în construcţia cetăţii.

 -Cum aşa? întrebă Andrei curios.

 -Chihlimbarului i se spune “piatra magică din timpuri străvechi.” 

Se zice că are puteri tămăduitoare şi noi simţim asta pe pielea noastră. Rareori se îmbolnăveşte cineva dintre noi şi, dacă se întâmplă asta, se pune pe picioare foarte repede, cu ajutorul ambrei.

 -Ambră?

 -Da, i se mai spune şi ambră, în limba arabă  însemnând galben.

 -Am văzut în zare o pădure. Ce este dincolo de ea şi cum se poate ajunge acolo? întrebă Andrei.

 Femeia ezită puţin să răspundă, parcă i-ar fi fost teamă de ceva.

Pentru prima dată de când erau acolo, Andrei văzu o umbră de tristeţe pe faţa unui locuitor al cetăţii .

 -Acum câţiva ani, a pus stăpânire pe pădure o vrăjitoare rea, poposită tocmai din Africa. Numele ei este Aetatanub. Numai când îi pronunţ numele, îmi vine să mă cutremur! zise femeia, înfiorându-se. Se mai spune că, pe cei care îi încalcă teritoriul, îi transformă pe loc în şerpi, păianjeni şi alte făpturi groaznice. De când a apărut ea,noi n-am mai putut să ne vizităm rudele stabilite în Ţara de Dincolo de Pădure şi nici cei de acolo n-au mai venit aici.

 Nemaiputându-se stăpâni, izbucni în hohote de plâns. 

 -Dar păreţi atât de fericiţi…

 -Da, pentru că ne-am resemnat şi încercăm să uităm de nefericirea din sufletele noastre. Nu vorbim niciodată despre lucrurile care ne întristează şi, mai ales, de vrăjitoare…Asta, până când ai întrebat tu. În acel moment, mi-am amintit de tot.

 Cuprins de milă, Andrei s-a sfătuit în taină cu Nero şi au hotărât să facă ceva ca să-i scape pe locuitorii oraşului de vrăjitoarea cea cumplită.

 Dintr-un colţ al camerei, se auzi un suspin puternic. Privind spre locul de unde venea sunetul, Andrei o văzu pe Alexandra plângând şi tremurând de spaimă. Copiii din cetate nu ştiau de existenţa vrăjitoarei, pentru că părinţii nu le spuseseră nimic.

 - Nu trebuie să te temi, îi spuse Andrei, ştergându-i lacrimile. Nicio vrăjitoare nu este atât de puternică, încât să nu-i poţi veni de hac.

 Andrei se gândi ce-ar putea-o face pe fetiţă să se simtă mai bine. Îşi scormoni mintea, încercând să-şi amintească o poveste potrivită. Pentru că nu ştia niciuna pentru fete, o inventă el:

       






                   POVESTEA VRĂJITOAREI CE A DEVENIT ZÂNĂ


  A fost odată ca niciodată,într-un sat din România …
 - Ce e România? întrebă fetiţa.
 - România este ţara din care vin eu. Este foarte frumoasă…
 Ca să înţeleagă mai bine, Andrei îi făcu un desen.
- Da, pare foarte frumoasă ţara ta…O să înrămez desenul şi o să-l pun pe perete, în camera mea. Îmi va aminti mereu de tine.
- Cum spuneam, trăia în România o vrăjitoare rea. Nu era precum suratele ei. De pildă, îsi spăla 
şi-şi pieptăna părul cu grijă, nu ieşea niciodată din casă fără să se parfumeze. Până şi hainale ei erau altfel decât ale altor vrăjitoare. Mătura pe care obişnuia să zboare era curată şi avea o fundă mare, roşie. Dar…era rea ! Până şi răutatea ei era altfel: transforma zmeele copiilor în fluturi ce-şi luau zborul, spre marea dezamagire a acestora, schimba culoarea pisicilor, în cele mai neobişnuite  nuanţe, făcea pomii să rodească altceva decât era normal. Se puteau vedea peste tot cireşi ce făceau portocale, meri care făceau rodii şi chiar caişi ce rodeau fluturi! 
Într-un cuvânt,îi exaspera pe toţi cu glumele ei răutăcioase!
Deşi se distra de minune pe seama celorlalţi, avea o nemulţumire ascunsă: ca toate vrăjitoarele, avea pe nas un neg mare şi păros. Celelalte erau mândre de negii lor, considerându-i însemn nobiliar. Ea se privea în oglindă şi tare-şi mai dorea ca acesta să dispară de acolo!
 Încercase tot felul de poţiuni magice şi  pomezi, dar negul nu vroia să-i părăsească nasul!
 Deşi nu-i plăcea să vorbească cu oamenii, se hotarî să meargă la spiţerul satului, să-i dea  un leac pentru neg.
Acesta, fiind mai hâtru şi dorind s-o pedepsească pentru răutăţi, în loc să-i dea ceva pentru negi, îi dădu o soluţie ce se foloseşte pentru a stimula înfloritul plantelor. Îţi poţi imagina disperarea vrăjitoareI când ,uitându-se în oglindă, văzu răsărind în vârful negului o uriaşă floare roz. Era o floare de cactus.
 Zile întregi a bocit şi n-a mai îndrăznit să iasă din casă! În cele din urmă, pentru că părul ei începuse să arate neîngrijit, şi-a luat inima în dinţi şi a plecat la coafor. Pe uliţele satului, s-au strâns oamenii ca la bâlci. De peste tot se auzeau hohotele de râs ale sătenilor! S-a întors acasă ruşinată şi înfuriată, şi-a strâns lucrurile într-o boccea şi a părăsit pentru totdeauna satul, pe mătura ei cu fundă roşie.
 Se spune că ar fi ajuns în Arizona, unde a devenit zâna cactuşilor.