Musca de pe căciulă

 Andra mergea mai mult singură în Lumea Imaginaţiei. S-a plâns la Zâna Poveştilor şi la spiriduşi că lumea reală devine din ce în ce mai tristă şi plictisitoare. Oamenii sunt morocănoşi, lipsiţi de vlagă, copiii nu mai râd şi plouă foarte puţin, ori deloc. Nici Sebi nu-i mai ascultă poveştile...

- Din cauza asta se întâmplă toate, spuse zâna. Când nu mai vin copii aici, se observă schimbări în lumea reală...mă rog, reală este un fel  de-a spune. Fiecare vede realitatea altfel. Întreabă-l pe Sebi, poate înţelegem care-i problema.

Îi ocolea privirile Sebi şi se purta de parcă i-ar ascunde ceva.

- Vino cu mine în Lumea Poveştilor, Sebi...Mi-a spus zâna că lucrurile merg prost pentru că acolo este prea linişte. Când copiii încetează să mai viseze, să râdă, să se joace, spiriduşii şi zânele se întristează. Atunci, nu mai plouă, se ofileşte totul în jur, inclusiv sufletele oamenilor.

- Nu pot să vin, spuse Sebi ţâfnos şi neîndrăznind s-o privească în ochi.

- Bine...măcar să-ţi spun o poveste, o ştiu de la zână.

   Era odată un om. Trăia chiar în Ţara Muştelor. Pe căciula lui, o muscă maaare îşi făcuse reşedinţă permanentă. O pliciuia, îi dădea cu insecticid, încerca s-o mascheze sub altă căciulă, dar musca era imună la tot. Avea armură, mască de gaze, iar când o nouă căciulă îşi punea, era fericită: se urca pe următoarea, deci vedea lumea şi mai de sus. Aşa ajunsese omul nostru să poarte o mulţime de căciuli una peste alta şi un nume nou: Regele Muscă. Gândul că are o muscă pe căciulă îl făcea să se simtă mereu cu musca pe căciulă şi se purta aiurea. Se pliciuia, râdea, dădea din cap, vorbea cu musca, o ruga să plece- odat’ că toată lumea îl priveşte şi a devenit ciudat. Musca nu vroia să plece, era locul ei, împărăţia ei.

- Pleacă tu, de vrei să scapi, eu aici m-am născut. Puteai să te porţi firesc de la-nceput, atunci nimeni nu te-ar fi privit ciudat, ciudatule! Dacă rămâneai cu o căciulă, nimeni n-ar fi observat. Punând căciuli peste căciuli, ai atras priviri mai abitir şi toţi râd pe socoteala ta. La început, aveai doar o căciulă şi semănai cu toţi ceilalţi. Toţi aveau o muscă, două...e firesc, e ţara muştelor. Unii au chiar roiuri împrejurul lor şi se simt în largul lor. Tu aveai doar una mică şi o singură căciulă. Acum, cu zece căciuli pe cap, eşti mai înalt decât toţi şi toate muştele din regat zboară către tine. E firesc, eşti mai înalt decât toţi şi au o privelişte minunată de sus, din turnul construit din căciuli.

 Nici n-aveai de ce să te simţi cu musca pe căciulă, eram mică şi aproape nevăzută. Te-ai purtat ca un descreierat, dând din mâini, vopsindu-mă şi lovindu-mă. Normal, am devenit mai rezistentă, aproape imună, aş spune. De m-ai fi rugat frumos de la-nceput, aş fi plecat, oameni suntem...sau poate muşte? Cine ştie cine- a fost la început aici? Eu, sau tu? Şi ce contează? Puteam să trăim în pace, dar te-ai găsit să mă pliciuieşti...Te miri că eşti cunoscut ca un cal breaz? Uită-te-n oglindă, eşti un caraghios. Cu o groază de căciuli pe cap, semeni cu un turn.

N-a vrut s-o asculte, s-a încăpăţânat. Se purta în continuare, ca un descreierat. Oamenii-şi vorbeau normal, se priveau firesc. Erau  atâtea muşte-n jur, că nimeni nu o observa pe-a lui.

 La turnul cel înalt, s-a strâns un roi întreg. Veneau bondari, ţânţari, gărgăuni şi altele. Era din ce în ce mai aglomerat. Se organizau petreceri şi concerte. Cu trei săptămâni înainte, nu mai găseai bilete. Un om de afaceri din neamul muştelor propuse să se construiască un patinoar şi câteva magazine. Începuse să semene cu un stup, bietul om.

Când nu se mai găseau locuri la tribună, spectatorii se mulţumeau şi cu locuri mai jos: prin buzunare, pe gulerul cămăşii, ori pe cravată...

Era o veselie generală. Râdeau şi muştele şi privitorii din afară. Uneori, râdea şi omul, privindu-se-n oglindă. Nu era singurul cu roiuri de muşte după ei.

Unii, ca să fie în centrul atenţiei, se ungeau cu miere de sus şi până jos, mascând veninul de pe buze. Muştele din jur le păreau flori trimise de către miile de admiratori. Se găseau şi invidioşi ce râvneau la titlul de rege. Au început să-şi construiască-n cap castele din căciuli. Se ungeau chiar şi cu miere...Un obicei adânc înrădăcinat nu dispare peste noapte. Muştele au tabieturi, nu schimbă căciulile uşor. Veneau din ce în ce mai multe muşte, cereau cetăţenie şi aşteptau cu anii un paşaport. S-au strâns la sfat conducătorii. Nu mai pridideau.

Veneau şi omizi. Mai nou, chiar şi lăcuste. Un miriapod ceruse  azil politic. În ţara lui era persecutat, pe motiv că aleargă mai repede decât toţi şi că are prea multe perechi de pantofi, neruşinare crasă în vremuri de criză. Cum era şi normal, miriapodului i s-a oferit locuinţă chiar la Regele Muscă în buzunar. Începuse să-şi târască picioarele, se deplasa din ce în ce mai greu, sub povara chiriaşilor. Încerca să se ascundă, dar muştele-l dădeau de gol.

- Aşa nu se mai poate! vociferau politicienii, ziariştii şi analiştii politici. Să-i tăiem regelui capul! Din vina lui nu mai avem noi pace. Musca îl îndrăgise puţin pe purtătorul de căciuli. Î-a şoptit ce se pune la cale şi a fugit cu el cu tot în altă ţară. Cum să scapi neobservat, cu un turn în cap? A dat cu căciulile de pământ, cu chiriaşi cu tot, şi-a întors buzunarele pe dos, golindu-le de somnoroşii locatari, a renunţat şi la cravată. Îşi uitase cât de bine e în libertate! Cât de simplu era...Musca s-a întors în ţara ei. Avea familie, surate şi cumnaţi. Căciulile au fost duse la muzeu, cronicarii trecând în cărţile de istorie un nou an şi încă un rege ce a abdicat...

Sebi s-a pus pe râs, ascultând povestea. Trecuse ceva timp de când nu mai fusese vesel.

- Adevărul este că încerc să stau cu picioarele pe pământ, spuse el, puţin ruşinat. Trebuie să răzbat în viaţă, să fiu serios.

- De unde-ai învăţat textele ăstea, Sebi? Eşti abia la grădiniţă. Ai nevoie să te joci, să visezi...Atât de repede-ai uitat lecţia de data trecută? Ai şi-nceput să înşiri cuvintele pe aţă?

- Nu e vorba de asta, spuse, dând după o muscă ce zbura în jurul capului. Trebuie să rămân cu picioarele pe pământ şi cu capul pe umeri.

- Încearcă şi invers! îi replică, întorcându-i spatele, furioasă. O să merg singură în Lumea Poveştilor şi o să-i chem acolo pe toţi oamenii, chiar dacă o să trebuiască să fac zilnic drumul dus-întors între cele două lumi. O să străbat singură labirintul şi o să vorbesc până când oamenii or să-şi amintească cine sunt ei, cu adevărat. Poate că atunci o să pot să tac... Ştii cât de încăpăţânată pot să fiu şi mă descurc şi fără ajutorul altcuiva. O să înţelegi când va ploua...Va fi semnul că şi-au amintit că-s liberi.