Ce povestesc pantofii

Aceasta este povestea pantofilor spusă de actualul stăpân :

Era o seară tristă şi rece de octombrie. Plecat din casă să-mi dezmorţesc picioarele îngheţate de frig, am auzit un scâncet ca de căţel părăsit. În umbra unei case, stăteau ascunşi, tremurând şi ei de frig, o pereche de pantofi. După aspect, se vedea că avuseseră parte şi de zile mai bune. Nu erau nişte pantofi ordinari, aveau chiar personalitate şi încercau să pară demni, deşi lacrimile nu li se uscaseră încă de pe bot. Au încercat să-mi zâmbească, deşi colţurile gurii îi trădau:  nu mai râseseră de mult timp. M-am oprit o clipă, cuprins de milă şi i-am mângâiat. Încercând să nu mă întristez prea tare, am plecat mai departe.

„ Nu-mi pot permite să-mi fie milă, am şi-aşa destule pe cap.”, mi-am spus, încercând să scap de remuşcări.

Am ajuns aproape de casă. Mi s-a părut că aud în urma mea paşi şovăielnici. Am privit peste umăr şi i-am văzut. Mă urmăriseră tot timpul...I-am mai mângâiat puţin şi am intrat.

A doua zi, mă aşteptau răbdători la uşă. Nu mai păreau atât de trişti. De atunci, au devenit prietenii mei. Uneori îi încalţ, alteori îi plimb după mine, trăgându-i de şireturi. Toată vara am umblat împreună pe câmpuri, culegând flori şi bucurându-ne de libertate. Nu contează că sunt privit ciudat. Ce, alţii nu plimbă câini în lesă? Am văzut chiar invidie în ochii unor semeni ai mei. Au încercat să mă tragă de limbă, să afle dacă nu-i vând, ori dacă nu vreau să-i dau de pomană. Am rezistat tuturor tentaţiilor. Un prieten nu se vinde şi nici nu se dă de pomană. Totuşi, ceva din privirea lor m-a făcut să simt că nu erau chiar fericiţi. După zile întregi în care am încercat să-i fac să-şi deschidă sufletul, am aflat povestea:

 Cu mult timp înainte, veniseră în ţara noastră, în picioarele unui călător. Ţara de unde veneau se numea Dum-Da-Dum şi era singura ţară de pe singura insulă din singurul ocean ce nu fusese explorat şi întors pe toate părţile de către căutătorii de comori, excursii exotice, ori aventuri de neuitat. Plictisiţi de monotonie, o mare parte din locuitori se hotărâseră să-şi încerce norocul în altă parte. Au pus degetul pe hartă, la întâmplare. Aşa au ajuns în România, cu singurul vapor ce le mai rămăsese din flota odinioară renumită. Erau mulţi, bărbaţi şi femei, îmbrăcaţi modest. Ca să nu sară prea tare în ochi, s-au despărţit unii de alţii, plecând în direcţii diferite. Aflaseră că ţara era dăruită de la Dumnezeu cu multe bogăţii. Chiar în centrul ei stătea un sac cu galbeni. Se spunea că banii nu se terminau niciodată. Locuitorii luau din el doar atâta cât le trebuia. Lacomii turişti nu au vrut să respecte obiceiul locului şi au început să-şi afunde mâinile până la coate şi chiar mai sus, în sac. Au devenit din ce în ce mai lacomi. Întâi şi-au aruncat pantofii, genţile şi hainele ponosite de pe ei. Peste tot, vedeai pantofi trişti, căutându-şi săpânii din priviri. Locul lor a fost luat de pantofi scumpi, haine cu fir de aur şi argint, genţi, genţi, cât mai multe genţi... Aveau o adevărată obsesie pentru genţile scumpe, de firmă şi pantofii cu toc înalt. Tocul îi făcea să pară mai înalţi decât băştinaşii, ba chiar mai deştepţi. Până s-au prins locuitorii, sacul era gol şi pretutindeni zăceau aruncaţi pantofi orfani, genţi triste, haine ponosite.

 Uneori, musafirii ce uitaseră să mai plece acasă la ei, se întâlneau cu pantofii cei vechi. Din goana maşinilor luxoase, îi priveau de sus şi se prefăceau că nu-i cunosc. Plecau repede, de teamă ca nu cumva să-i dea de gol. Aceştia suspinau, privind lung după maşină şi după fostul stăpân. Se auzeau din ce în ce mai tare suspinele pantofilor şi genţilor părăsite. Le era dor de stăpâni şi de insula unde se născuseră. Văzând că aceştia nu vor să mai plece , pantofii s-au vorbit între ei. S-au strâns în jurul caselor luxoase, al palatelor şi băncilor şi au început să tropăie nerăbdător şi insistent. „ Vrem acasă!”, strigau toţi în cor. De teamă să nu fie daţi de gol, săracii de odinioară şi bogaţii de acum au trimis gărzile să-i împrăştie pe demonstranţi.

 Au renunţat la visul lor de a face drum- întors spre insula Dum-Da-Dum. Singuri nu puteau pleca, iar stăpânii nu vroiau să plece.

 - Din acest motiv suntem trişti, terminară de povestit pantofii, ştergând o lacrimă prelinsă pe şireturi. Vin mereu alţi purtători de pantofi din insulă. S-a dus vestea despre bogăţiile acestei ţări şi-şi cheamă toate neamurile, prietenii, vecinii...Cei mai puţin norocoşi rămân acasă, privind spre zări şi aşteptând să se întoarcă cei plecaţi. E o insulă ciudată. O parte dintre locuitori sunt analfabeţi şi surzi, unii sunt chiar orbi. Pleacă numai cei ce au un singur handicap, ceilalţi rămân, nu s-ar putea descurca în altă parte. Dornici de veşti proaspete, cei rămaşi fac zilnic focul sub un ceaun uriaş. Lipsiţi de văz şi auz, îşi iau informaţia din mâncare. Mâncându-i pe turişti, ar simţi că au fost chiar ei plecaţi. Nu se dau bătuţi. Ştiu că odată şi odată se vor întoarce şi ţin focul aţâţat...