Era Oraşul Desenelor pe Asfalt şi pe Pereţi.
Oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, erau desene colorate. Pesemne era un oraş
locuit doar de copii...
- Nu se poate, mami...Cine-ar fi avut grijă de
copii, dacă părinţi nu erau?
- Nu ştiu...poate că şi părinţii erau copii,
poate că părinţii plecaseră undeva cu treabă şi uitaseră drumul înapoi spre
casă...Poate că-i lăsaseră în grija zanelor...
- Da, aşa cred că era...Chemaseră zâne dădace
să aibă grijă de copii...
- Da, şi spiriduşi. Nu numai că aveau grijă de
ei, îi şi învăţau să deseneze, să joace jocuri noi, să inventeze jocuri...Un
spiriduş ghiduş le-a dat un praf miraculos. Dacă îl presărai peste desen,
acesta prindea viaţă. Doar câteva ore avea desenul viaţă, dar copiii se distrau
de minune. Cum să nu râzi? O ceată de ciudăţenii trecea prin centrul oraşului:
pui cu trei picioare desenaţi de ţânci, pisici ce săreau coarda, ţânţari
uriaşi, găini având roţi în loc de picioare, flori cu capete de fete, biciclete
colorate pe care copiii urcau din mers, fluturi, zmee...Oraşul prindea viaţă în
fiecare dimineaţă. Mereu, alte desene. Copiii învăţau din ce în ce mai bine să
deseneze. Cel mai mult le plăcea să joace şah. Piesele erau mişcătoare, caii
săreau şi nechezau, reginele scoteau limba la copii, regele se încrunta mânios
când picii făceau gălăgie, nebunii săreau şi făceau tumbe. În unele zile,
intrau în joc şi alte piese care, în mod normal, nu aveau ce căuta pe o tablă
de şah. Erau purceluşi rotofei, căţeluşi, pisici, cărţi de joc. Şahul nu avea
nicio noimă cu atâtea piese-n plus, dar copiii râdeau şi inventau reguli noi de
joc.
- Copii, faceţi prea multă zarvă! se auzi un glas
de bas. Era primarul oraşului care, nu se stie de ce, nu era nici copil şi nici
zână, nici spiriduş şi nici părinte. Era doar primar şi datoria lui era să
vegheze la bunul mers al oraşului.
Da, mers era un cuvânt foarte potrivit. Oraşul
era în mişcare, se extindea. Copiii desenau din ce în ce mai mult şi, în mod
foarte ciudat, desenele nu mai dispăreau. Unele rezistau câteva zile, altele
chiar şi o lună. Cu cât desenul era mai frumos, cu atât rezista mai mult.
Făcuseră copiii parcuri şi grădini, locuri de joacă frumos colorate, cu tobogane
şi biciclete. Creaturile ciudate dispăruseră. Copiii deveniseră mai înţelepţi
şi serioşi.
Pe zidul primăriei, spre disperarea
primarului, patru pisici negre au prins contur. Ştia primarul că nu va mai fi
linişte la el în birou. Se jucau toată ziua şi mieunau, încât atrăgeau toţi
câinii. Era plin oraşul de câini şi căţei. Nu era copil care să nu fi desenat
unul.
Uneori,
desenele părăseau oraşul. Se mutau în alte zone, chiar în alte ţări. Se spune
că, după un timp, departe de locul unde fuseseră desenate, dispăreau. O pată de
culoare, o mică grămăjoară de cretă colorată mai aminteau de creatura desenată.
În
orăşelul despre care-ţi povestesc veneau şi desene făcute de alţi copii, din
alte ţări. Aşa, au poposit spre seară trei dervişi rotitori. Nu făceau altceva
toată ziua, decât să se rotească şi să cânte. S-au împrietenit cu pisicile şi
s-au instalat tot pe zidul primăriei. Am uitat să-ţi spun...În timpul nopţii,
desenele redeveneau desene. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, prindeau iar
viaţă. Doar copiii, spiriduşii, zânele şi primarul se mişcau şi noaptea. Mai
ales primarul se mişca. Cu o perie aspră şi cu apă, încerca să şteargă din
desene. Se plângea că erau prea multe, că oraşul a devenit suprapopulat şi alte
asemenea argumente administrative. Zidul cu pisici a fost spălat şi frecat cel
mai mult. Nu reuşea niciodată să le şteargă în întregime. Când răsărea soarele,
copiii le refăceau conturul şi acopereau din nou porţiunile şterse. Spiriduşii
l-au ameninţat pe primar că, dacă se mai atinge de desenele copiilor, îi
desenează cătuşe la mâini şi gratii la primărie. Speriat, a fugit într-o noapte
într-un oraş din altă ţară, de pe alt continent.
- Ce continent, mami?
- Ei, continentul Uitării. Nu este pe hartă.
Niciun exporator nu doreşte să pornescă pe mare spre acel continent. Este o
călătorie dificilă şi plină de pericole. Şi nici nu merită osteneala. Este un
loc atât de sumbru şi de urât, încât...de ce să vrei să mergi?
- Şi primarul de ce a mers? Şi cu ce a mers,
dacă niciun căpitan de vas nu vrea să plece într-acolo?
- Nu ştiu...am auzit că a plecat cu o corabie
de piraţi. I-a plătit cu bani falşi desenaţi cu o cretă furată de la copii.
Când a văzut cât de urât este pe continentul Uitării, a vrut să se întoarcă,
dar banii dispăruseră, cretă nu mai avea...Din lăcomie, piraţii consumaseră
toată creta pe bani falşi.
Dervişii i-au învăţat pe copii să cânte şi să
danseze, să compună melodii şi să scrie versuri. Note muzicale, litere şi cifre
colorate pluteau prin aer. Copiii
crescuseră măricei, copăceii desenaţi creşteau, creşteau, dervişii se roteau,
timpul trecea şi părinţii începuseră să revină acasă. Picii îi priveau
întrebător.
- Unde fuseseră părinţii, mami?
- Nu ştiu prea bine...Unii motivau că fuseseră
prinşi cu treburi prin alte ţări, alţii că îl căutaseră pe Moş Crăciun...De
fapt, Moş Crăciun era acolo, desenat de copii. Prinsese viaţă şi pregătea
cadouri împreună cu spiriduşii. Părinţii se întorseseră chiar în momentul în
care picii împodobeau bradul din centrul oraşului şi cântau colinde. Peste
oraş, zăpadă adevărată, cu fulgi adevăraţi, ningea din cerul adevărat şi se
aşternea în formă de oameni de zăpadă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu