Sărăcie cu ciucuri...

A fost odată ca niciodată, pe vremea când săracia avea ciucuri şi muştele făceau miere, un împărat vestit. Ciucure Vodă era atât de iubit de poporul său, încât îi era pomenit numele la fiecare colţ de stradă şi din cinci în cinci minute. Când cineva uita de el, sigur şi-l amintea vecinul.

-De ce-l iubea poporul, mami?

-Oh, era...diferit, nu ştiu cum să-ţi spun. Nu ai de învăţat? Povestea asta mi-o spuneam mie.

-Nu, mami, am terminat lecţiile. Acum o să stau cu ochii pe Ciucure Vodă. Să văd de ce-l iubeau.

-Atunci, ajută-mă să descâlcesc enigma. Nu ştiu de ce-l iubeau. Nu înţeleg. Era viclean, rău, hoţ, nărăvit la rele.

-Poate că nu-l iubeau, mami. Dacă le era frică de el?

-Da, motive să le fie frică aveau. Le fura tot. Nimic nu rămânea în ţara lui nenumărat, necântărit şi netrecut în catastif. Până şi catastiful avea ciucure. Vistiernicul avea pe cap o căciulă cu ciucure de aceeaşi culoare cu cea a lui vodă. Angajase o sumedenie de slujbaşi ce ştiau să numere. Se plimbau cu catastiful prin ţară şi scriau tot. Îţi intrau în ogradă. Numărau găinile, vacile, oile şi porcul. Treceau în catastif, apoi cereau o răscumpărare.

-De ce răscumpărare? Pentru ce? Doar nu erau oi răpite? Poate le răpise lupul şi ei le dezrăpiseră? Poate că găinile fuseseră răpite de uliu? Ori răpite de frumuseţe cucoşului? Atunci să plătească el răscumpărarea. Pe porc cine să-l răpească? E gras şi urât, greu de răpit că face zarvă, trebuie să faci curat dupa el şi te costă mâncarea o avere.

- Nu, era o răscumpărare de cumpărare. Ciucure considera că tot pământul peste care domnea era proprietatea lui, deci tot ce respira, râdea, mânca, măcănea, rumega, grohăia, dormea, trebuie să plătească.

-Păi cum să plătească oaia?

-Exact. Oaia nu vorbea, că dacă ar fi vorbit, ar fi ştiut ce să-i spună stăpânului...

Avea vodă nişte slujbaşi...toţi unul şi unul. Unul mai decât altul, altul şi mai decât primul, toţi o apă şi-un pământ. Abia legau două vorbe. Noroc că mai ştiau să citească. Băteau la poarta omului şi-i spuneau, trăgând cu ochiul la foaia primită de la slujbaşii mai mari în grad:

-Bade, e ordin de sus. Am venit să cerem taxa de la oi.

Căsca badea ochii, oile îi rotunjeau. Citeau ordinul scris şi se supuneau. Puneau copită lângă copită şi mână lângă mână. Berbecul avea câţiva bănuţi în suman, badea fugea de vindea un miel, oile dădeau puţină lână. Pleca slujbaşul mulţumit, badea rămânea fericit. Şi oile şi berbecul. Primiseră daruri de la vodă. Fiecare dintre ei purta cu mândrie ciucuri în urechi.

Mergea la vecin. Acolo, era unul ce ştia mai bine să citească şi protesta:

- Cum? Nu-i drept. De ce aşa? Hai, să zicem că peste tot se plătesc taxe, dar oaia? Porcul? Găina? Nu-i normal...Nici n-am bani. Ce vreţi să fac?

-Dă-ne ce ai. Dă porcul şi câteva găini. Ocupă locul, respiră aerul, consumă oxigenul, expiră bioxid de carbon, încălzesc atmosfera, poluează totul în jur. Pământul este al lui vodă.

-Ba nu, locul e al meu. Vreţi să vă arăt hârtii? E moştenit de la tata.

-Hârtiile nu mai au valoare. A dat vodă un decret. Orice avere mai veche de trei ani a expirat. Tot ce dobândeşti de acum încolo îi aparţine lui. Are o metodă de a păstra averile la congelator. Nu mai expiră averea, tu eşti fericitul posesor al unei averi veşnic proaspete.

Se-nchina bietul om...Nu dădea nimic. Zicea că pe el nu-l deranjează pământul lui, chiar dacă a depăşit puţin termenul de valabilitate şi a mucegăit. Cu mucegai este chiar mai sănătos. Nici găina n-o dădea. Nu-i păsa că e a lui vodă. Avea un an găina, deci se născuse după decret, dar în curtea lui. Chiar dacă o împlini doi ani la el  şi expiră puţin, el tot o să mănânce ouă de la ea. Cum să-şi dea găina la congelatorul lui vodă? E friguroasă.

În dreptul nesupusului supus, slujbaşul trecea un X. Nu primea nici ciucuri şi nici bătăi prietenoase pe umăr. Găina lui se simţea tristă toată ziua. Ar fi vrut şi ea ciucuraşi la urechi...

Au început oamenii să-şi pună întrebări...Cum vine asta? Dacă ei refuză să plătească, le ia vodă pământul şi-l ţine la congelatorul lui până vor avea cu ce să-l răscumpere? Cât de mare e frigiderul lui vodă? Şi de ce-i iubeşte atât de mult, de e dispus să plătească în locul lor factura la curent?

-Vă daţi seama cât ne-ar costa dacă am cumpăra noi un frigider? Unul pe sat. Ne-am ţine pământurile în el, dar ne-ar costa enorm curentul. Ar trebui să vindem tot.

-Înseamnă că vodă ştie el ce face. Ne iubeşte şi vrea să ne scutească de o cheltuială uriaşă, spuse cel cu ciucurii-n urechi.

-Nu, zice unul fără ciucuri. Nu e congelatorul lui. N-are atât de multă avere. E alt congelator. Mai marii lumii, tot iubitori de supuşi ca şi el, au pus mână de la mână şi au cumpărat un congelator imens. De la ruşi, am auzit că l-au cumpărat. Ei au destul congelator în Siberia. Au vândut o parte din el la cei ce nu au siberii, adică au doar ecuatoare, longitudini şi latitudini.

-Aaaaaaa, acum ne mai venim şi noi de-acasă. Înţelegem, behăiră mioarele. Numai de-ar reveni şi oamenii pe-acasă, că noi tot pe-aici...

-Ce au înţeles oile, mami?

-Ce nu au înţeles oamenii. Vodă avea şi el ciucuri, dar nu tricolori, aşa cum purtau supuşii. Erau în alte culori. Ziceau unii că nu-şi mai au rostul diferenţele de culoare şi că putem să purtăm orice ciucuri dorim, dar doar după ce depunem la congelator averile noastre. Să nu se strice.

A apărut printre supuşii lui Cruciş Vodă teama.

-Cum, mami? Parcă-l chema Ciucure.

-I-au schimbat supuşii numele. Chiar unul dintre vizirii lui l-a rebotezat. De la obiceiul acela de a trece un X în dreptul recalcitranţilor. Chiar şi în ţara Congelatorul Comun era numit tot aşa. Unii-i spuneau Crucişător Vodă şi chicoteau pe la spate-i. Pe unde trecea el, ai fi zis că a trecut flota condusă de un amiral nebun şi un rece polar. Apăreau certurile, oamenii se luau la harţă pe capacitatea congelatorului comun. Unii ziceau că nu este drept. Cum? Unii au trei sertare, alţii abia două? Şi nici ălea nu erau la o temperatură potrivită congelării pe termen lung. Unii în congelator, alţii în frigider?

-De ce le era teamă supuşilor?

-Că rămân fără ciucuri. Deveniseră foarte puţini cei ce nu aveau. Popa purta ciucuri la patrafir, biserica avea unul mare pe turlă, căpătat pe colacii şi coliva depuse la congelator. Chiar şi coliva primise ciucuri. Şi lumânările. Icoanele nu mai făceau minuni decât cu ciucurele ataşat, cădelniţa tămâia doar tămâie cu ciucure de o anumită culoare. Era adusă tocmai din ţara unde ciucurii cresc în copaci.

-Adevărul este că ţara noastra arată minunat, spuse un înciucurat. Se merită. Îmi place acest schimb. Am dat ieri merele din măr, am primit tot atâţia ciucuri. E fălos mărul acum.

-Da, dar gol...râseră câţiva guguştiuci cu ciucure la coadă.

-Şi voi aveţi ciucuri, de ce râdeţi de alţii?

-Noi n-am dat nimic...Doar am aplaudat. Nu am dat, ciucure avem, ce-am avut şi ce-am pierdut? Putem circula oriunde, indiferent de culoarea ciucurilor din ţările vizitate.

Din zi în zi, puţinii neînciucuraţi cedau. Nu era posibil să mai trăieşti aşa. Săreau in ochi casele lor, merii, găinile şi oile. Se vedeau şi din avion, din satelit ca nişte insule necolorate. Adică erau colorate, dar natural, discret, nu ostentativ ca ale celorlalţi.

-Şi ce s-a întâmplat mami? Văd că noi n-avem ciucuri, deci mai suntem...

-Ei, hi, hi! Este amuzant. A explodat congelatorul comun. Nu mai încăpeau în el rezervele puse la adăpost de la expirat. Şi  s-au certat între ei distribuitorii de ciucuri. Au descoperit o lipsă în inventar. Cineva furase din rezerva de ciucuraşi pentru anii care trebuiau să vină. N-a descoperit nimeni de ce-i furase. Se zice că au aparut şi fabrici clandestine de confecţionat ciucuri falşi. În plus, când supuşii din toate ţările

i-au privit mai bine pe distribuitorii de ciucuri, au observat că toţi priveau cam cruciş. Numărau greşit, unde era o oaie ei treceau o jumătate. Mereu în avantajul lor.

Ţara unde locuia Ciucure Vodă a dat jos toţi ciucurii din meri şi a deschis ochii mari. Era prima dată când vedeau cu adevărat situaţia.

-Sărăcie cu ciucuri, au râs ei amar...