Pagini

luni, 11 februarie 2013

Virusul




  Era atât de cald în orăşelul de la poalele Munţilor cu Vârfurile Încovoiate, încât soarele ţiuia pe acoperişul caselor. Cei trei pribegi ajunseseră acolo cu trenul ce şerpuia leneş prin defileul săpat de apă. Nu ştiau ce-i mânase în acest loc. Au pus degetul pe hartă, merinde în rucsac şi au plecat...
Totul părea uscat şi însetat în oraş. Chiar şi fântâna arteziană părea însetată, deşi apa sălta în ritm vioi.




Locuitorii păreau sleiţi de puteri. La umbra sălciilor plâgătoare, copiii spuneau o poveste înfricoşătoare. S-au aşezat lângă ei, ascultând cu atenţie povestea. Un virus ciudat bântuia prin oraşul numit Caldarâmul Crăpat. Savanţii-l căutaseră la microscop, oameni de ştiinţă din toată lumea făcuseră mii de teste de laborator, prelevaseră probe de la toţi pacienţii atinşi de virusul ce primise deja un nume: Triifosus Supradimensionatus Mitomanus.
-Doooomne, mami...de ce un nume atât de ciudat?
-Pentru că el era un ciudat. Era un virus cum nu mai fusese întâlnit niciodată. Istoria medicinii şi-a schimbat ochelarii, punându-şi unii cu dioptrii mai mari, în urma acestei noi descoperiri. Boala pe care o provoca virusul nu prea avea leac. Am putea spune că era un virus cu desăvârşire nesimţit. Unii viruşi se vindecă, alţii trec de la sine, după câteva zile de lenevit în pat. Acesta era el însuşi un leneş, deci statul la pat îl revigora.  Era un virus foarte mâncăcios, motiv pentru care se adapta la orice condiţii. Îi dădeai penicilină, mânca penicilină şi ceai de tei, apoi contamina pe cineva ce avea prin casă şi altceva de mâncare. Nu-i ajungea mâncarea noului îmbolnăvit, mai contamina pe cineva...La sfârşitul zilei, avea o masă copioasă şi o burta foarte rotundă. Asta-l făcea şi mai puternic şi-i dădea forţe noi pentru ziua următoare. Începuse să se creadă invincibil, deci virus de spiţă regală.Mai avea o însuşire: ştia să ia chipul următoarei victime. O spiona zile în şir, apoi ii apărea în faţă cu chip asemănător. Cum te-ai putea bănui pe tine însuţi? Nu lua nimeni măsuri de precauţie. Părea inofensiv ca un copil. Dar era răzbunător. Când cineva scăpa neîmbolnăvit, îl urmărea până-i găsea o portiţă de intrare.
-Trebuie să fie pentru oricine o mască cu care să-l păcăleşti, spunea el, mândru de reuşitele anterioare. Adaptabil,învăţa cu uşurinţă orice şmecherie nouă. Avea prieteni viruşi dubioşi, tot aşa ca el, nedescoperiţi, ori făra leac eficient. De la ei învăţa mereu ceva nou.
Erau disperaţi medicii. Chemaseră în ajutor savanţi din toate domeniile descoperite până atunci. N-a fost găsit...
Copiii au fost cei ce l-au văzut prima dată cu ochiul liber şi tot ei i-au dat şi numele. Umbla brambura prin oraş, era mult rău, dar mult rău de tot. Se buhăise de atâta mult.
-Cum mult, mami?
-Era atât de lacom, că în fiecare zi atrăgea spre el ca un magnet, tot ce se putea mânca. Ce nu putea ingurgita, rămânea lipit de corpul său rotund. Uneori, îl vedeau copiii trecând prin oraş cu acadele lipite de obraji, prajituri topite de căldură ce se prelingeau prin păr, bomboane fondante uscate prin urechi...Alteori, tragea după el cârnaţi legaţi unii de alţii, de teamă ca nu cumva să-i fie descoperită rezerva. Avea o gentuţă caraghioasă, în care îşi păstra esenţa de alimente.
-Ce esenţă?
-Adică bani...Mai căpăta şi bani uneori. Avea mereu coşmaruri că îi fură alţi viruşi tăşcuţa. Unii, cei ce nu ştiau că au în faţă un virus, îi făceau pomeni. Ştia să trezească mila. Acesta a fost şi antidotul găsit de medici. Când copiii l-au arătat cu degetul umblând pe străzi şi contaminând totul în cale, a fost creat un medicament numit Antimila de Triifosus.
 Făcea mult zgomot. Îi considera pe oameni inferiori, deci incapabili să-l găsească, se hlizea văzându-i cum îl caută la microscop, râdea de toţi, le înfuleca mâncarea. Unora dintre savanţi le crescuseră bărbi până la pământ, altora le ieşiseră peri albi, unora li se bulbucaseră ochii de atâta stat cu ochii-n microscop. Nimic...Niciun rezultat. L-au arătat copiii cu degetul. Nu le-a venit savanţilor să-şi creadă ochilor. Un virus atât de mare nu mai fusese văzut!
Devenise insuportabil pentru tot oraşul. Furase căţelul unei fetiţe şi aceasta plângea de mama focului că e căţelul ei. N-a putut dovedi nimeni. Unii câini seamănă între ei. Adusese dovezi că-i al lui, îl avea de mic copil, crescuseră împreună. Căţelul, bleg şi fără grai, n-a putut nici el dovedi. A rămas cu ochii trişti după copil, urmându-şi  în lesă noul stăpân. După un timp, sătul de noua jucărie pe care mai trebuia şi s-o hrănească, Triifosusul l-a abandonat la un adăpost pentru căţei. Acolo l-au găsit vechii stăpâni. Căpătase bietul căţel un tic: se scărpina mereu, privea trist şi întindea lăbuţa ca un cerşetor. Se furişa la bucătărie şi înfuleca tot ce era pe mese. A avut nevoie de consiliere de la un renumit psiholog ca să-şi recapete bunele maniere.
Într-o zi, a înşfăcat îngheţata unui copil şi a rupt-o la fugă râzând ca un dement. A mai furat şi o acadea uriaşă din care un băieţel ce nici măcar nu apucase să guste, trei sticle de suc, un pachet de biscuiţi cu cremă de ciocolată, un măr glasat şi un tortul unei doamne, cumpărat pentru ziua copilului ei. Ce n-a putut ţine în mâini, a îndesat în geanta de piaţă şterpelită de la o bătrână. Când l-au văzut aşa, copiii au izbucnit în râs. Ei au fost primii care au găsit antidotul. L-au poreclit Turnavitifosus şi au râs de el. Până au găsit savanţii leacul, virusul se micşorase considerabil, părăsise oraşul fugărit de o haită de câini de la care furase vasele de apă şi mâncarea.
-Ce s-a întâmplat cu el, mami?
-Pentru orice virus, natura crează şi un antivirus. Oricâte maşti ţi-ai pune, nu le poţi purta suprapuse. Trebuia să le tot schimbe. Dadea una jos, era nevoit să ia alta... O dată, au aparut în faţa lui în acelaşi timp, trei dintre persoanele pe care mult îşi dorea să le păcălească. S-a dat de gol. N-a mai ştiut ce mască să îşi pună şi s-a arătat aşa cum era cu adevărat. Un biet nevolnic păcălici. A inceput să se îmbolnăvească. Un virus bolnav nu are putere prea mare, aşa că leacul şi-a făcut foarte repede efectul. Am aflat de la copiii din oraşul în care emigrase, că a fost văzut bătând străzile slab, trist, micşorat...În oraşul din noua ţară în care emigrase, cerşetoria era pedepsită, furtul nu era contagios, deci n-a mai putut molipsi pe nimeni cu metehnele sale. A fost nevoit să se transforme. A devenit o celulă insignifiantă, într-un ţesut insignifiant, într-o parte a corpului importantă, dar nu atât de importantă ca aceea în care se-ncuibase.  A primit un nume nou: Fărăifosus Blamatus Ridicolus Insignifiantus. A creat o comunitate cu viruşi asemănatori lui. Sunt ţinuţi sub control riguros şi tratataţi aşa cum merită.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu