Sfânta Flu-Flu şi partenerul ei, sfântul Ambrozie

                                

 De când găina astrolog îi spusese că numele său secret, de privilegiat între nezburatoare este Ambrozie, cucoşului nu-i mai ardea de scormonit. Bârfea  restul lighioanelor din curte şi le certa. Gâştele nu-l înţelegeau, raţele măcăneau fără nicio noimă şi-i spuneau Mac Brozie, curcile se ţineau după el şi-l ridiculizau. Cloţa Flu-Flu avea o mulţime de pui, dar  soţul cel sfânt îi ocupă tot timpul. Trebuia să alerge să tipărească broşuri cu fotografia sfântului de el, să împrăştie cărţi de vizită prin toate magazinele din cartier, să găsească sponsori pentru cartea pe care plănuia s-o tipărească. Ambrozie emitea perle de înţelepciune cam din cinci în cinci minute, pe toate lungimile de undă cunoscute. Biata cloţă…trebuia să facă adevărate salturi miraculoase, ca să le culeagă. Privea îndelung spre mărul din ogradă şi rostea melancholic: “Merele sunt sferice doar pentru că nu sunt cubice. De-ar fi cubice, nu s-ar putea rostogoli”. Flu-Flu era să leşine de încântare când cucoşul a început să comită primele vorbe de sfânt. Rugăciunile ei fuseseră ascultate. Sfântă era doar ea, până acum câteva minute. Familia  se împlinise, se rotunjise, cu doi sfinţi. Puii dădeau  semne de sfinţenie precoce.

-Puii noştri spun piu-piu! chioti cloţa. Doar pioşii spun piu-piu…

-De n-ar fi pioşi i-aş exila, i-aş renega, dezmoşteni, rosti cucoşul, privind în oglindă forma ciocului perfect.

-Ce tată netrebnic, strigară curcile!

-Nu e netrebnic, se supără cloţa. Este doar drept. Cu sfinţenia nu te joci. Ori e, ori nu e…

-Păi, ce? El e sfânt? De aceea intrazie în fiecare seară? Întreba o netrebnică găină invidioasă.

-Ce vrei să spui cu asta? se mânie Flu-Flu. Râsetele gloatei de găini o puseră pe jar, dar cucoşul o calmă:

-Nu te mânia, draga mea. Vorbe de găini păgâne. Nu ştiu nicio rugăciune, niciun psalm şi nicio vorbă de duh, dar cotcodăcesc cu răutate. Invidia dacă n-ar fi, nici invidioşi n-ar exista, rosti cucoşul.

Cloţa sări în dud să culeagă vorba şi s-o lipească în carneţelul ascuns în buzunarul de la şorţ, de teamă să nu-şi ia zborul către nori.

-Vorbele lui Ambrozie sunt atât de delicate şi uşoare, încât urcă spre nori şi nu se mai întorc decât sub forba de…

-Grindină, continuară găinile, chicotind.

-Nu, nu grindină am vrut să spun, plânse cloţa, supărată că este o neînţeleasă.

-Meteoriţi? încercă o curcă să-i facă pe plac.

-Nu, nu meteoriţi, plânse şi mai tare.

-OZN-uri, poate, râse cât îl ţinea gura un curcan umflat.

-Nici OZN-uri, sunteţi răutăcioşi! Sub formă de stele, de praf de lună, de scântei divine am vrut să spun.

-Aaaaaa, acum am înţeles…Dar cum arată când se-ntorc?

-Sunt invizibile şi nu pot să le descriu, încercă cloţa să scape de sub şuvoiul de întrebări. Se uită după cucoş, să vină şi s-o scape cu unul dintre răspunsurile sale înţelepte. Dar era ocupat să strângă banii pentru broşurile vândute şi nu-i vedea privirile speriate. Puicuţele din ogradă cereau autografe şi se fotografiau cu sfântul.

-Doamne, este atât de greu să fii sfânt printre găini, curci, raţe şi gâşte…suspină biata cloţă, seara, ajutând cucoşul să-şi dea jos trena tricotată cu propriile aripi îndemânatice.

-Aşa este…ar trebui să ne mutăm în casă. Şi-aşa este goală, acum. Până se întorc stăpânii, avem  o casă pe măsura măreţiei noastre.

-Nu sunt stăpâni. N-ai văzut că doamna este proastă? Ne tratează pe toţi la fel şi nici nu se uită la pălăria mea cea nouă. Am muncit atât de mult să ies în evidenţă…

-Ai dreptate. Sunt de speţă joasă. Stăpânul îşi murdăreşte mâinile când munceşte grădina, doamna nu-şi pune mănuşi, ca tine, când plantează flori şi nici nu are ojă pe unghii. Noi ar trebui să locuim în casa aceea, iar ei în coteţ, alături de gâşte şi raţe.

Şi aşa au făcut…S-au mutat în casa cea mare. Cloţa a transformat hainele doamnei, pentru că se pricepea la croitorie. Pălăriile îi erau cam mari şi-i stăteau strâmb. Când a ieşit prima dată în ograda, găinile au leşinat de admiraţie. Le-a convins! Cloţa şi soţul ei erau sfinţi!

Avea şi mătănii, sfânta. ..La poşetuţa în care îşi păstra oglinjoara, rujul şi carneţelul în care nota perlele cucoşului. Când aştepta la bancă să primească banii donaţi de mulţimea de admiratori, rotea mărgeluţele mătăniilor, repetând: suntem sfinţi, Doamne, cum de nu cazi în genunchi în faţa sfinţilor de noi?! Şi lăcrima duios, potrivindu-şi aura din jurul crestei.

-Şi ce-au mai făcut găinile, mami?

-Dar ce n-au făcut…Au început a scotoci prin casă, întorcând totul pe dos. Când s-au întors stăpânii, mizeria era de nedescris. Găinile nu-şi fac curat şi gunoiul era până la gât. De fapt, începuseră să se înece în propriul gunoi şi ţipau că stăpânii sunt de vină, pentru că nu vin odată să strângă mizeria.

Au fost scoase afara…Stăpânii au deshis și ferestrele, ca să nu se calce unele pe altele în picoare. Se crease o așa îmbulzeală, încat nu putea fi lăsată netrecută în cronicile timpurilor. A rămas în istorie sub numele de: ”Ziua în care găinile au făcut bătături la călcâie de la pantofii stapânei, iar cocoșii la creștetul capului, de la pălăriile domnului”.