Tradiţii

-Tu ce tot umbli cu pantalonii ceia lăsaţi şi cu tricoul lălâu? îl apostrofă Clotilde pe Clondirrrr, soţul de-al doilea, după divorţul de-al treilea.
Sunt la modă iile şi iţarii, opincile şi cuşmele. Vrei să rămânem fără prieteni? Toţi s-au încolonat să respecte noile dispoziţii din Regulamentul Garderobei. Cucoşul roşi, sub privirile mânioase ale soţiei. Cât de demodat era…Nici măcar nu auzise de acel regulament. Dădu fuguţa la magazinul de tradiţii, o nouă găselniţă a plictisiţilor de moda americană. Cu coada ochiului, văzu în atelierul din spatele magazinului noile tendinţe de anul viitor.
 “ Dooooamneee!!!!! îşi spuse el, cu ochii bulbucaţi de uimire. Anul viitor se poartă rubăşti, pantaloni căzăceşti, ghete cu șenile şi pălării în formă de samovar! Dooooamne, Sfinte, o să mă pună scumpa Clotilde să mă îmbrac cu aşa năzbâtii?!”
-Fiule, moda e modă, depinde de modul în care modernii,modatii şi demodaţii percep moda că fiind modalitatea prin care modernismul se adaptează la modul de viaţă al demodaţilor din epoca premodernă, îi răspunse Dumnezeu.
-Doamne, nu mi-ai răspuns la atâtea întrebări şi rugăciuni, tocmai acum ţi-ai găsit-o? Şi cu un aşa răspuns, mai mult mă bagi în ceaţă, spuse Clondirrrr, privind cu reproş icoana din care îl binecuvânta Dumnezeu, ori poate că un sfânt. Clotilde era o enciclopedie de sfinţi, sfinţi părinţi, martiri, moaşte şi altele. El abia învăţase câţiva filozofi, numele venerabililor şi onorabililor şefi,tabla înmulţirii, conjugarea verbelor la timpul perfect compus ( era oltean şi Clotilde făcea adevărate crize de furie, când îl auzea spunând: fusei, mancai, defilai, linguşii).
 -Nu sunt Dumnezeu, cască urechile. Cred că nu auzi bine. Sunetul nu vine dinspre icoană, îi răspunse un domn slăbuţ, ce avea pe nas un ditai monoclul. Era foarte scund şi abia i se vedea nasul din spatele troiţei ce înlocuise biroul demodat. Era creator de modă şi pregătea colecţia deceniului viitor, ce va fi aidoma cu cea din secolul trecut, ori poate ca nu va fi deloc?
 -Spune-mi, cu ce te pot ajuta?
-Aaaaaaa, aş vrea să fiu în pas cu moda.
 -Da, se cere…pufni dispreţuitor creatorul de modă. Pantalonii aceia nu se mai poartă de zece ani. Îmbrăcat de sus până jos la modă, Clondirrr se întoarse acasă, tocmai în momentul în care Clotilde îşi făcea ordine prin traista ţesută cu motive populare din zona Moldovei. Înşiruise pe masă o mulţime de obiecte ciudate, pe care cucoşul nu le mai văzuse niciodată prin casa lor: o pipă, o batista cu monograma MD, mirosind de la o poştă a parfum bărbătesc, o brichetă cu monograma FP, un papion, două papioane, trei papioane…
 -Dooooamneeeee! Soţia mea este cleptomană!
-Nu fiule, îi răspunse o voce din camera alăturată.
 Nu era nici de data aceasta Dumnezeu.Era tata socru, îi recunoscu vocea.
-Bine, dar ce este cu atâtea obiecte străine în traista ei?
 -E o mare taină… Mi-am pus şi eu aceeaşi întrebare, în urmă cu muuuulți ani. Tata socru al meu mi-a spus că este o mare taină şi o să aflu când voi mai creşte, când voi fi iniţiat în Taina Tainelor şi că să nu mă grăbesc, că nu dau turcii.
-Şi? Ai aflat? Eu mă cam grăbesc, că dau ruşii.
-N-am aflat, oftă tata socru. Eu am crescut, el a murit, ducad în mormânt Taina Tainelor. La mine, taina era şi mai de nepătruns. Pe lângă diverse obiecte bărbăteşti, soţia mea avea şi o colecţie impresionantă de trofee, în iatac. Capete de cerbi, rechini, cocoşi, răţoi, papagali…Mi-a zis că, după ce voi muri, capul meu va fi pus la loc de cinste, în centru. 
-Mamiiiiiiii! Ce poveste este asta?!
-Eeeeee…e o mare taină. O vei afla când vei mai creşte. Plec să mă plimb şi să privesc la soare, cer, flori şi copii. Umorul meu a devenit prea negru.
 -E în pas cu moda, mami…

Blazoane

  În carele se vorbeşte despre  câţiva  motani blazonati, controlul asupra timpului şi asupra a tot ce mişcă şi respiră şi alte minunăţii din Lumea cea Poleită în culorile potrivite timpurilor cam întunecoase.

 Este bine ştiut faptul că pisicile nu ştiu să înoate. Asta o ştiu şi copiii şi căţeii şi păsările şi libelulele şi toată suflarea şi răsuflarea din Ţara Pisicilor. Ţara nu era doar a pisicilor, dar legile  erau votate în parlamentul pisicilor. Motiv de foarte multe nemulţumiri din partea celorlalte lighioane…Cum să obligi libelulele, fluturii, furnicile să bea  lapte, să vâneze şoricei, să-şi ascută gheruţele după un ritual bine orânduit de milenii?

Au fost multe petiţii şi plângeri din partea locuitorilor toleraţi în Ţara Pisicilor. O furnică s-a plâns că muşuroiul îi este zilnic distrus de găinile scormonitoare. O libelulă s-a plâns de uraganele provocate de sforăitul somnorosului motan Sforaila Întâiul, Marele Sforar .

-Doarme toată ziua şi se preface că lucrează, dar sforăie, creează curenţi de aer şi nu mai avem o clipă de linişte, din cauza lui. Să-l trezească cineva şi să-l pună la treabă, altfel ne vom aduna cu mic cu mare şi ne vom revolta. Atunci să vedeţi uragane şi furtuni…ameninţă libelula.

-Voi sunteţi doar nişte tolerate în ţara noastră, se burzului la ea Marele Judecător Șimaisforăitor decât Marele Sforar.

-Cine spune asta? îl privi mânios, pe sub antene, libelula.

-E înscris în cronici, ştie toată lumea, răspunse judecătorul, foindu-se pe jilţul poleit în aur. Parcă siguranţa începuse să-i dispară…Dacă nu este aşa? Dacă restul locuitorilor au tot atâtea drepturi ca  pisicile? O privea adeseori pe soaţa sa, cum trece mândră pe străzile murdare ale oraşului, fără să se sinchisească de mizeria şi sărăcia din jur. O luase de nevastă pentru blazonul său. El fusese un sărăntoc, nu uita să-i amintească soaţa, de trei ori pe zi, înainte de fiecare masă. Blazonul era chiar tabloul bunicului. Reprezenta o pisică batrană  ce ţinea între labe scheletul unui peşte. În buzunarul de la piept ţinea un ceas şi o lunetă, semn ce avertiza că ei controlează timpul şi ştiu ce mişcă peste tot. Deasupra capului, bunicul avea un soare ce-l privea drăgăstos, ca să vadă şi sărăntocii ceia ce cască gura la mesele lor pline cu bunătăţi, că însuşi soarele este de partea celor avuţi. Mă rog…soarele, în realitate, nu-l privea drăgăstos deloc, dar ce nu face un pictor, în schimbul unei pungi zornăitoare?

-Să ştiţi că nu vom mai suporta mult timp batjocora voastră şi nedreptatea, se oţărî la el libelulul cel încruntat. Aţi ajuns de nesuportat. Chiar şi orbii văd cât de mincinoşi sunteţi. Aţi falsificat toată istoria, ca să fie în favoarea voastră.

 S-au strâns la sfat pisicile…

-Ce facem, proştii au învăţat să citească, îşi pun întrebări şi, culmea, găsesc şi răspunsurile?! spuse printre dinţii ascuţiţi, Sforaila Întâiul, căruia pajii îi turnaseră câteva găleţi cu apă în cap, ca să-l trezească. Sforăia atât de tare, încât uraganul se îndrepta ameninţător chiar spre zona în care locuiau bogaţii, adică ei, minunaţii blazonati blazaţi.

-Ce să facem? Ce să facem? se frământară slugile, foindu-se neliniştite pe scaunele aşezate cu un nivel mai jos decât jilţurile celor mai blazonati. Este bine ştiut că mâncarea prea multă şi traiul prea îmbelşugat creează o pâclă densă pe creier. Această împiedică ideile să vină şi înfundă ochii în orbite. Nu vezi sclipire în acei ochi, s-o cauţi şi cu luneta din buzunarul de la pieptul bunicului.

Au căutat în cronici, să vadă cum au scăpat strămoşii lor din situaţii asemenatoare. Aveau nişte tipare de comportament ale gloatelor, în situaţii dificile. În situaţii dificile pentru ei, nu pentru gloate. Pentru acestea, cam toate situaţiile erau dificile.

-Stăpâne, situaţia de acum nu seamănă cu niciuna din trecut. Sunt prea mulţi deştepţi. Am greşit când le-am dat voie să înveţe să citească…

-E prea târziu să regretăm, spuse Sforaila Întâiul. Şi-apoi…nu am ajuns tot noi la concluzia că avem nevoie de proşti deştepţi, pentru că noi suntem prea leneşi să ne adaptăm la tehnologia modernă? N-am chef să-mi bat capul cu calculatoarele şi cu toate aceste noi invenţii apărute în ultimul timp. Rostul nostru este să ne odihnim cât mai mult şi să ne distrăm, să schimbăm istoria în favoarea noastră, să numărăm banii şi să-i împărţim doar între noi, frăţeşte.

-Ei…nu este chiar frăţeşte, îndrăzni să miaune un motan invidios şi fără blazon.

-Scoateţi-l afară! răcniră ceilalţi. E prea îndrăzneţ. Ăsta ne va trăda, dacă direcţia din care bate vântul se va schimbă. Serviciile secrete au o înregistrare compromiţătoare, în care Invidiosul se tocmeşte cu un cioroi pârlit de bătrâneţe. În schimbul unui blazon măsluit, a dat toate rezervele de hrană ale ţării şi bărcile pe care le ţineam pentru cazurile în care Sforaila nu poate fi trezit şi aduce asupra noastră un taifun.

-Blazon măsluit? idrazni iar Invidiosul. Toate blazoanele sunt măsluite. Parcă n-am şti toţi că nimeni nu este mai de viţă decât nimeni. Înlocuim blazoanele cu însemne spirituale şi limuzinele cu cavourile, după moarte.

Cuvântul “moarte” le-a dat dureri de cap celor strânşi la sfat. Au invocate diverse motive şi au plecat acasă, să mănânce bine şi să doarmă. Sforaila Întâiul a adormit cel mai profund. Nu l-au mai putut trezi nici cu apă rece, în care puseseră cuburi de gheaţă, când taifunul anunţat a venit. L-au lăsat şi s-au înghesuit toţi într-o barcă. Era singura barcă rămasă nevândută. Nu încăpeau prea mulţi. S-au bătut între ei, şi-au lăsat soţiile şi copiii pe mal şi au zbughit-o.  Au rătăcit un timp, tăcuţi şi îngânduraţi. Foamea i-a învăţat să pescuiască şi chiar să înoate. De atunci au învăţat pisicile să înoate…

-Mami, dar ce s-a întâmplat cu ei?

-Nimeni nu ştie…Poate că încă mai rătăcesc, poate că s-au înecat, ori au murit de sete…Un lucru este clar. Soţiile şi copiii au jurat că nu-i mai primesc acasă şi au renunţat la blazoane şi ifose.