Concertul

 

  Nataşa este sufletul casei. Delicată ca un fulguşor rătăcit pe pălăria tatei, se miră cum de a ajuns ea acolo. Şi pune multe întrebări.

-Tata, cum am ajuns eu în casa ta?

-Eu şi mama am cerut lui Dumnezeu o pisică. Gândul  Nataşa ne-a venit în inimă înainte ca tu să apari.

-Cum, tata? Gandurile vin în inima?

-Unele ganduri vin în inima, da...A trecut un timp în care Dumnezeu s-a gandit ce să ne trimită. Privirea i s-a oprit asupra ta. Alergai prin Paradis după un fluturaş care obosise. Un pisoi inteligent pune mereu întrebări, iar fluturaşul nu era în măsură să-ţi răspundă. Nu fusese niciodată pe Pământ. De unde să ştie ce gust are plăcinta cu mere, de ce fulgii cad de sus în jos şi nu urcă de jos în sus, de ce păpădiile nu sunt pisici, iar pisicile nu pot să zboare ca fluturii?

-Tata, ce gust are plăcinta cu mere?

-Face mama intr-o zi şi o sa vezi...

-Momentul în care Dumnezeu se hotărâse să ni te trimită a coincis cu acela în care fluturaşul a mers la El în audienţă. Se saturase de atâtea întrebări şi dorea să-L roage să-l scape de umbra sa în forma de pisică.

-Doamne, eu nu mai pot! Ia-mi-o de pe cap şi trimite-o la cineva care poate să-i răspundă la şuvoiul de întrebări.

-Şi aşa ai apărut tu în casa noastră...

-Urât din partea fluturelui, şopti Nataşa...

-Da, dar Dumnezeu ştia că acela era un gând apărut în minte şi i-a iertat fluturelui mitocănia. Ştia el ce ştia, zâmbi tata enigmatic.

-Ce ştia? prinse din zbor Nataşa şi zâmbetul şi enigma.

 După un timp, fluturaşul a început să se simtă singur. Făra glasul tău, Paradisul era prea tăcut. A mers din nou la Dumnezeu, ruşinat şi cu capul in jos. Învăţase să gândească în inimă.

-Da, te aşteptam, îi zâmbi El. Poţi să mergi şi tu pe Pământ. Vei trăi printre oameni şi vei învăţa să ai răbdare şi să răspunzi la întrebări. Poate, dacă ai noroc, o s-o găseşti şi pe mica ta prietenă.

-Tata, când vine primăvara? Fluturi nu sunt iarna. Decât fulgi...Tata, îmi desenezi un fluture? Mama o

să-l decupeze de pe hârtia colorată şi eu o să-l învăţ să zboare.

-Nataşa, tu nu ştii să zbori.

- Ştiu să zbor, m-a învăţat fluturaşul. Trebuie doar să-mi amintesc.

-Tata, aş vrea să dau un concert. Pot? O să cânt pentru tine şi mama.

 Tata şi mama i-au împlinit dorinţa. Au amenajat pe birou o scena şi au pus o lampă în loc de reflector.  Nataşa le-a cântat colinde şi tot ce mai ştia. Au aplaudat-o tata şi mama, dar nu erau singurii spectatori. Nataşa s-a ascuns rusinată după cortină.

-Tata, când ţi-ai făcut tu atâţia prieteni pe facebook?

 

Onufrie şi Onofrei ( Poveste rusească)

Numai ce-şi scosese Onufrie motanul cizmele cele verzi din picioare, că în uşă  s-a auzit o bătaie discretă. Era  Onofrei, fratele său geamăn. Leşinat de foame, Onofrei căzu lat în pragul uşii.Văzându-l, zâmbetul lui Onufrie se lăţi de plăcere. De când îl astepta...De când îşi dorea să-l vadă la uşa lui...

- Ce este cu tine? De ce arăţi atât de nefericit? se prefăcu a-l compătimi Onufrie.

- Vai, păcatele mele, frăţioare! Nu te-am ascultat şi iacătă-mă-s. Mare, lat, prea gras ca să mă aplec  să mă încalţ, aşa  că am renunţat la încălţari şi umblu desculţ prin gubernie, de râd şi câinii de mine,  darmite curcile.  Am venit să-mi cer iertare şi să te invit în piaţa Malţev. Un ovrei şi-a deschis o prăvălie de dulciuri şi zaharicale.

Fără a mai sta pe gânduri, Onufrie şi-a tras cizmele pe piciorul gol şi a ieşit pe uşă, urmat de fratele său.

- De ce nu porţi şosete? îl iscodi Onofrei.

- N-o să mă crezi, de-ţi spun...Am cumpărat zilele trecute de la prăvălia Şosete, Căciuli şi alte Farafastâcuri o pereche de şosete. Păreau bune şi moi, călduroase şi fidele.

- Dooooamne, mami...n-am auzit de şosete fidele.

- Tu ce cauţi în povestea asta? Nu te priveşte şi scoate-ţi nasul din ea.

- Şosetele s-au purtat cumsecade o zi şi o noapte. La fix ora 8 şi trei pfunzi, au inceput    să-mi muşte degetele, de parca erau apucate de turbarea popândăului zeflemitor.

De data asta, Onofrei se prefăcu a-l compătimi pe Onufrie, fratele său bun.Faţa lui rânjea însă .Sufletul lui se tăvălea de râs.

-Suntem chit acum, spuse Onufrie, pe care faţa de mieluşel a  fratelui său nu-l mai putea păcăli. Il cunoştea, aşa cum se cunoştea pe sine. Erau ca două picături de apă. Ştiu că te bucuri de nefericirea mea, dar trebuie să facem pace. Ce loc mai bun pentru a încheia o pace este decât piaţa Malţev?

-S-a făcut! rânji Onofrei.

Ţinându-se de braţ, cei doi ticăloşi poniră spre piaţa amintită, sperând să  joace vreo  festă  cuiva şi apoi , mulţumiţi, să soarbă un ceai negru din samovarul Nataşei Sergheevna Danilova, care de altfel era şi surdă.