Era atât de cald în orăşelul de la poalele
Munţilor cu Vârfurile Încovoiate, încât soarele ţiuia pe acoperişul caselor. Cei
trei pribegi ajunseseră acolo cu trenul ce şerpuia leneş prin defileul săpat de
apă. Nu ştiau ce-i mânase în acest loc. Au pus degetul pe hartă, merinde în
rucsac şi au plecat...
Totul părea uscat
şi însetat în oraş. Chiar şi fântâna arteziană părea însetată, deşi apa sălta
în ritm vioi.
Locuitorii păreau
sleiţi de puteri. La umbra sălciilor plâgătoare, copiii spuneau o poveste
înfricoşătoare. S-au aşezat lângă ei, ascultând cu atenţie povestea. Un virus
ciudat bântuia prin oraşul numit Caldarâmul Crăpat. Savanţii-l căutaseră la
microscop, oameni de ştiinţă din toată lumea făcuseră mii de teste de
laborator, prelevaseră probe de la toţi pacienţii atinşi de virusul ce primise
deja un nume: Triifosus Supradimensionatus Mitomanus.
-Doooomne,
mami...de ce un nume atât de ciudat?
-Pentru că el era
un ciudat. Era un virus cum nu mai fusese întâlnit niciodată. Istoria medicinii
şi-a schimbat ochelarii, punându-şi unii cu dioptrii mai mari, în urma acestei
noi descoperiri. Boala pe care o provoca virusul nu prea avea leac. Am putea
spune că era un virus cu desăvârşire nesimţit. Unii viruşi se vindecă, alţii
trec de la sine, după câteva zile de lenevit în pat. Acesta era el însuşi un
leneş, deci statul la pat îl revigora. Era un virus foarte mâncăcios, motiv pentru
care se adapta la orice condiţii. Îi dădeai penicilină, mânca penicilină şi
ceai de tei, apoi contamina pe cineva ce avea prin casă şi altceva de mâncare.
Nu-i ajungea mâncarea noului îmbolnăvit, mai contamina pe cineva...La sfârşitul
zilei, avea o masă copioasă şi o burta foarte rotundă. Asta-l făcea şi mai
puternic şi-i dădea forţe noi pentru ziua următoare. Începuse să se creadă
invincibil, deci virus de spiţă regală.Mai avea o însuşire: ştia să ia chipul
următoarei victime. O spiona zile în şir, apoi ii apărea în faţă cu chip
asemănător. Cum te-ai putea bănui pe tine însuţi? Nu lua nimeni măsuri de
precauţie. Părea inofensiv ca un copil. Dar era răzbunător. Când cineva scăpa
neîmbolnăvit, îl urmărea până-i găsea o portiţă de intrare.
-Trebuie să fie
pentru oricine o mască cu care să-l păcăleşti, spunea el, mândru de reuşitele
anterioare. Adaptabil,învăţa cu uşurinţă orice şmecherie nouă. Avea prieteni viruşi
dubioşi, tot aşa ca el, nedescoperiţi, ori făra leac eficient. De la ei învăţa
mereu ceva nou.
Erau disperaţi
medicii. Chemaseră în ajutor savanţi din toate domeniile descoperite până
atunci. N-a fost găsit...
Copiii au fost
cei ce l-au văzut prima dată cu ochiul liber şi tot ei i-au dat şi numele. Umbla
brambura prin oraş, era mult rău, dar mult rău de tot. Se buhăise de atâta
mult.
-Cum mult, mami?
-Era atât de
lacom, că în fiecare zi atrăgea spre el ca un magnet, tot ce se putea mânca. Ce
nu putea ingurgita, rămânea lipit de corpul său rotund. Uneori, îl vedeau
copiii trecând prin oraş cu acadele lipite de obraji, prajituri topite de
căldură ce se prelingeau prin păr, bomboane fondante uscate prin urechi...Alteori,
tragea după el cârnaţi legaţi unii de alţii, de teamă ca nu cumva să-i fie
descoperită rezerva. Avea o gentuţă caraghioasă, în care îşi păstra esenţa de
alimente.
-Ce esenţă?
-Adică bani...Mai
căpăta şi bani uneori. Avea mereu coşmaruri că îi fură alţi viruşi tăşcuţa.
Unii, cei ce nu ştiau că au în faţă un virus, îi făceau pomeni. Ştia să
trezească mila. Acesta a fost şi antidotul găsit de medici. Când copiii l-au
arătat cu degetul umblând pe străzi şi contaminând totul în cale, a fost creat
un medicament numit Antimila de Triifosus.
Făcea mult zgomot. Îi considera pe oameni
inferiori, deci incapabili să-l găsească, se hlizea văzându-i cum îl caută la
microscop, râdea de toţi, le înfuleca mâncarea. Unora dintre savanţi le
crescuseră bărbi până la pământ, altora le ieşiseră peri albi, unora li se
bulbucaseră ochii de atâta stat cu ochii-n microscop. Nimic...Niciun rezultat.
L-au arătat copiii cu degetul. Nu le-a venit savanţilor să-şi creadă ochilor.
Un virus atât de mare nu mai fusese văzut!
Devenise
insuportabil pentru tot oraşul. Furase căţelul unei fetiţe şi aceasta plângea
de mama focului că e căţelul ei. N-a putut dovedi nimeni. Unii câini seamănă
între ei. Adusese dovezi că-i al lui, îl avea de mic copil, crescuseră
împreună. Căţelul, bleg şi fără grai, n-a putut nici el dovedi. A rămas cu ochii
trişti după copil, urmându-şi în lesă
noul stăpân. După un timp, sătul de noua jucărie pe care mai trebuia şi s-o
hrănească, Triifosusul l-a abandonat la un adăpost pentru căţei. Acolo l-au
găsit vechii stăpâni. Căpătase bietul căţel un tic: se scărpina mereu, privea
trist şi întindea lăbuţa ca un cerşetor. Se furişa la bucătărie şi înfuleca tot
ce era pe mese. A avut nevoie de consiliere de la un renumit psiholog ca să-şi
recapete bunele maniere.
Într-o zi, a
înşfăcat îngheţata unui copil şi a rupt-o la fugă râzând ca un dement. A mai
furat şi o acadea uriaşă din care un băieţel ce nici măcar nu apucase să guste,
trei sticle de suc, un pachet de biscuiţi cu cremă de ciocolată, un măr glasat
şi un tortul unei doamne, cumpărat pentru ziua copilului ei. Ce n-a putut ţine
în mâini, a îndesat în geanta de piaţă şterpelită de la o bătrână. Când l-au
văzut aşa, copiii au izbucnit în râs. Ei au fost primii care au găsit
antidotul. L-au poreclit Turnavitifosus şi au râs de el. Până au găsit savanţii
leacul, virusul se micşorase considerabil, părăsise oraşul fugărit de o haită
de câini de la care furase vasele de apă şi mâncarea.
-Ce s-a întâmplat
cu el, mami?
-Pentru orice
virus, natura crează şi un antivirus. Oricâte maşti ţi-ai pune, nu le poţi
purta suprapuse. Trebuia să le tot schimbe. Dadea una jos, era nevoit să ia
alta... O dată, au aparut în faţa lui în acelaşi timp, trei dintre persoanele
pe care mult îşi dorea să le păcălească. S-a dat de gol. N-a mai ştiut ce mască
să îşi pună şi s-a arătat aşa cum era cu adevărat. Un biet nevolnic păcălici. A
inceput să se îmbolnăvească. Un virus bolnav nu are putere prea mare, aşa că
leacul şi-a făcut foarte repede efectul. Am aflat de la copiii din oraşul în
care emigrase, că a fost văzut bătând străzile slab, trist, micşorat...În oraşul
din noua ţară în care emigrase, cerşetoria era pedepsită, furtul nu era
contagios, deci n-a mai putut molipsi pe nimeni cu metehnele sale. A fost
nevoit să se transforme. A devenit o celulă insignifiantă, într-un ţesut
insignifiant, într-o parte a corpului importantă, dar nu atât de importantă ca
aceea în care se-ncuibase. A primit un
nume nou: Fărăifosus Blamatus Ridicolus Insignifiantus. A creat o comunitate cu
viruşi asemănatori lui. Sunt ţinuţi sub control riguros şi tratataţi aşa cum
merită.
