Cizmarul

Bradul

Baba Croanta si Babul Cront-Cront

Cum şi-au luat zborul unii dintre locuitorii unui oraş...

 

- Mami, tati, ce este un ciocoi? au întrebat copiii din oraş, la aceeaşi oră...Adică ora la care părinţii mai au o singură dorinţă: după o zi infernala, să meargă la culcare...

 Au încercat să se eschiveze. Au promis că, dacă renunţă la întrebări, îi duc duminica viitoare la bâlci, să vadă ciocoi adevăraţi, în carne şi oase, că le cumpără jucăria râvnită, că le dau voie să mănânce îngheţată la micul dejun...După îndelungi tratative, tocmeli, bătut din picior şi într-o tabără şi în cealaltă, copiii s-au mulţumit cu ce obţinuseră ca răsplată că tac şi părinţii au mers la culcare.

 Este  ştiut că un copil nu renunţă atât de uşor la întrebările sale. S-au întâlnit în faţa calculatoarelor părăsite de părinţi şi au căutat răspunsuri împreună.

 Ca de obicei, dicţionarul nu i-a mulţumit. Explicaţia era incompletă şi prea scurtă.

Ciocoi. 1. Temen de dispret pentru un parvenit din randurile arendasilor, vatafilor etc. ; ciocoflendura; 2. fecior in casa, servitor angajat la un boier

 - Nu e mare lucru, oftă unul dintre copii. Trebuie să mai adăugăm noi ceva. Haideţi să ni-i imaginăm pe aceşti ciocoi înspăimântători.

- De ce crezi că sunt înspăimântători?

- Pentru că toată lumea vorbeste despre ei. Ochii tatei se măresc de spaimă când îi aminteşte. Şi-i aminteşte cam de cinci sute de ori pe zi. Am numărat...

- Eu cred că sunt uriaşi, au ciocuri şi ciupesc neciocoii, adică acei oameni cumsecade, ca părinţii nostri, care nu au ciocuri. Mai cred şi că zboară în stoluri şi scot sunete stridente. Vorbesc mult şi fără noimă. I-aţi văzut pe părinţi cum ameţesc când stau mult în faţa televizoarelor, holbându-se la ciocoi? Din cauza ciocoilor sunt atât de obosiţi, de nu mai înţeleg ce vorbim cu ei.

- Înseamnă că sunt păsări, deci zboară...

- Nu neaparat. Pot să aibă ciocuri şi fără să fie păsări. Unii au şi ciocuri şi mustăţi. Mai pot să zboare şi fără să fie păsări. Aviatorii, de exemplu..

- Da, dar aviatorii sunt oameni, nu ciocoi.

 Părinţii începuseră să aibă coşmaruri. Picii se săturaseră de stat la calculator şi vorbeau la telefon. Prin somn, părinţii mormăiau: ciocoi, ciocoi, ciocoi...

- Haideţi să facem un desen ajutător.

 - Ei, da...acum mai mege. Avem o mulţime de chei. Să mergem din nou în Lumea Imaginaţiei.

Au căutat în legătura uriaşă de chei pe care le primiseseră ca răsplată pentru cuminţenie şi curaj de la un Mag vesel. Acesta-i urmărea pe copii pas cu pas şi, de câte ori mai rezolvau o problemă complicată, le dădea o cheie...

Au ajuns în faţa unei uşi de culoare violet, ce avea în centru o inimă din ametist. Au căutat cheia potrivită. O fetiţă a găsit-o în buzunarul ei. Era tot din ametist şi tot în formă de inimă. Au suprapus-o peste cea încrustată pe uşă şi aceasta s-a deschis singura.

 Era un oraş liniştit, într-o ţară foarte neliniştită. Era neliniştită ţara pentru că ştia că există undeva pe harta ei un oraş prea liniştit. Oraşul era pavat cu pietricele colorate, multe dintre ele preţioase. Faţadele caselor aveau desene încrustate cu pietre tot preţioase, grădini cu flori şi alei, parcuri, locuri de joacă pentru copiii...totul era preţios. În fiecare seară, locuitorii  se plimbau agale prin centrul oraşului. Totul decurgea firesc şi liniştit. Asta, până într-o zi în care s-a mutat în oraşul lor un locuitor din alt oraş. Unul neliniştit...

 La început, s-a înţeles bine cu ceilalţi. După un timp, nu i-a mai plăcut. Prea erau toţi egali între ei. Domnul Maiegaldecâtvoi, aşa îl chema, a inventat o nouă meserie. Cumsădeviibogatfărăefort se numea meseria cea nouă. Ceilalţi erau agricultori, medici, profesori, meseriaşi...Din momentul în care şi-a descoperit vocaţia, domnul nostru şi-a schimbat şi numele. A facut-o la primărie, în văzul tuturor, cu acte în regulă şi cu ziariştii de faţă. Nimănui nu i-a trecut prin cap că ar fi ceva ciudat în schimbarea numelui. Din ziua aceea s-a numit Maipresusdecâtvoi.S-a prefăcut foarte sociabil, bun la suflet, comunicativ...A început să le vorbească despre sărăcia din alte oraşe din ţara cea neliniştită şi despre faptul că ceilalţi trebuie ajutaţi.

- Cât de bun la suflet este şi ce inimos! exclamau locuitorii.

- Da, este un om cu purtări alese şi inimă mare, vorbeau între ei câţiva ziarişti.

- Nici nu ştiam că există oameni săraci, spuneau alţii...

 Nimeni nu observase că, în jurul lui, se strânseseră deja alţi locuitori din alte oraşe din ţara cea neliniştită. Deja li se părea firesc să mai vină şi alţii.

- Dacă tot suntem atât de bogaţi şi fericiţi, de ce să nu-i ajutăm?

 Nu li s-a părut ciudat nici faptul că toţi îşi schimbau numele. Erau câteva mii de nou veniţi pe care-i chema Maipresusdecâtvoi. Niciunul dintre ei nu prea muncea. Doar se plimbau printre casele cele frumoase, prin parcuri, priveau atent în toate părţile şi, când prin preajmă nu era nimeni, scoteau pietrele preţioase şi le înlocuiau cu altele false. Căpătaseră o dexteritate demnă de invidiat. Totul se făcea rapid, la lumina zilei, uneori chiar de faţă cu televiziunile. De exemplu, spuneau că unele dintre pietre s-au dezlipit, ori s-au uzat şi că trebuie grabnic înlocuite, să nu se petreacă, doamne fereşte, vreun accident nedorit. Vorbeau repede şi mult, gesticulau, lăcrimau, oftau, spuneau cer şi arătau spre pământ, spuneau sus şi arătau în jos...mă rog, o mulţime de gesturi şi vorbe menite să-i adoarmă şi să-i ameţească pe ceilalţi.

N-au trecut prea mulţi ani de când primul maiegaldecâtvoi poposise în oraş.În ziduri şi alei aproape toate pietrele fuseseră înlocuite cu altele false. Cele adevărate erau scoase afară din oraş printr-un tunel săpat în taină şi trimise spre alte ţări, unde alţi maipresuşidecâtvoi le depozitau în locuri de taină. Uneori, maipresusdecâtvoii din toate ţările se adunau în locuri secrete, departe de ochii curioşilor, jucau cărţi pe banii obţinuţi din vânzarea pietrelor, făceau pariuri, râdeau de maiprejosdecâtnoii, împărţeau lumea pe hartă. Provocau războaie atunci când „ pămpălăii” păreau că se trezesc şi înţeleg cum au fost fraieriţi.

 Locuitorii cei harnici ai oraşului nu înţelegeau ce se petrece. Deveniseră apatici, lipsiţi de vlagă, trişti. Parcă nu mai aveau spor, pământurile deveneau neroditoare, copiii nu se mai jucau şi nu mai râdeau. Începuseră să stea prea mult în faţa televizoarelor. Maipesusdecâtvoii deschiseseră o mulţime de posturi TV. Se certau între ei, se contraziceau, se făceau unii pe alţii trădători şi ciocoi. O adevărată nebunie. Oamenii deveneau din ce în ce mai somnolenţi şi apatici.

- Dacă tot nu mai rodesc pământurile, la ce să le mai muncim? spuneau agricultorii şi plecau spre alte ţări, în căutare de alte pământuri ce aşteptau să fie muncite.

 Ca să nu bată la ochi, maipresusdecâtvoii îşi făceau cumpărăturile departe de oraş,în alte oraşe din ţara cea neliniştită, ori în alte ţări. Mereu se întorceau din călătorii cu haine noi, cu alte ceasuri, alte bijuterii. Uneori, locuitorii oraşului recunoşteau la mâna unei doamne pietrelele ce fuseseră încrustate în zidurile caselor lor...dar era prea târziu. Erau obosiţi şi apatici. Maipresusdecâtvoii se înmulţiseră. Unii dintre ei deveniseră judecători, alţii poliţişti, alţii senatori, deputaţi, avocaţi, primari, preoţi...

- Ciocoi la ciocoi nu scoate ochii, oftau locuitorii, privind fără speranţă spre cer. Da, spre cer priveau acum. Cu ochii măriţi de uimire şi gurile căscate. Maipresusdecâtvoii se săturaseră să se plimbe printre „ pămpălăi” şi găsiseră o modalitate de a fi şimaipresusdecâtvoi. Primul care a făcut schimbarea era chiar domnul Maiegaldecâtvoi devenit mai apoi Maipresusdecîtvoi. Cumpărase de la un vrăjitor un praf magic ce putea face orice lucru să plutească. Frecându-şi mâinile de bucurie, gândindu-se câţi bani o să facă din vânzarea prafului miraculos, a presărat puţin pe mătura din debara. A încălcat şi dus a fost...A lipsit câteva zile din oraş. Nimeni nu observase că dispăruse şi ultima piatră din pavaj. A investit într-o fabrică de praf miraculos, a angajat oameni de încredere şi a trecut la treabă.

În ziua aceea, când oamenii priveau cu gurile căscate cerul, tocmai se organizase un concurs de zbor pe mături. Unii dintre ciocoi, dorind să fie mai presus şi decât ceilalţi maipresuşidecâtvoi, presăraseră praful pe aspiratoare. Tot domnul Maipresusdecâtvoi se gândise la o afacere şi mai profitabilă. Deschisese o fabrică de aspiratoate maicumoţdecâtcelelalte. Aspiratoarele erau din ce în ce mai cu moţ, dar şi măturile, pentru cei ce preferau stilul tradiţonal. Moderniştii presărau praf pe orice le ieşea în cale. Unii dintre ei zburau pe furculiţe, alţii pe farfurii, unii pe covoare şi carpete...

 Povestea spune că maipresusdecâtvoii, nestăpânind bine tehnica zborului, au început să se ciocnească între ei prin aer. A început să plouă cu ciocoi, să ningă cu ciocoi...După un timp, se spune că i-a absorbit un uragan stârnit tot de ei. Tot învârtindu-se prin aer şi râzînd de ”pietoni”, au creat un vârtej ce i-a absorbit.

Şi duşi au fost...

Patru pisici negre şi trei dervişi rotitori

 

Era Oraşul Desenelor pe Asfalt şi pe Pereţi. Oriunde ţi-ai fi îndreptat privirea, erau desene colorate. Pesemne era un oraş locuit doar de copii...

- Nu se poate, mami...Cine-ar fi avut grijă de copii, dacă părinţi nu erau?

- Nu ştiu...poate că şi părinţii erau copii, poate că părinţii plecaseră undeva cu treabă şi uitaseră drumul înapoi spre casă...Poate că-i lăsaseră în grija zanelor...

 - Da, aşa cred că era...Chemaseră zâne dădace să aibă grijă de copii...

- Da, şi spiriduşi. Nu numai că aveau grijă de ei, îi şi învăţau să deseneze, să joace jocuri noi, să inventeze jocuri...Un spiriduş ghiduş le-a dat un praf miraculos. Dacă îl presărai peste desen, acesta prindea viaţă. Doar câteva ore avea desenul viaţă, dar copiii se distrau de minune. Cum să nu râzi? O ceată de ciudăţenii trecea prin centrul oraşului: pui cu trei picioare desenaţi de ţânci, pisici ce săreau coarda, ţânţari uriaşi, găini având roţi în loc de picioare, flori cu capete de fete, biciclete colorate pe care copiii urcau din mers, fluturi, zmee...Oraşul prindea viaţă în fiecare dimineaţă. Mereu, alte desene. Copiii învăţau din ce în ce mai bine să deseneze. Cel mai mult le plăcea să joace şah. Piesele erau mişcătoare, caii săreau şi nechezau, reginele scoteau limba la copii, regele se încrunta mânios când picii făceau gălăgie, nebunii săreau şi făceau tumbe. În unele zile, intrau în joc şi alte piese care, în mod normal, nu aveau ce căuta pe o tablă de şah. Erau purceluşi rotofei, căţeluşi, pisici, cărţi de joc. Şahul nu avea nicio noimă cu atâtea piese-n plus, dar copiii râdeau şi inventau reguli noi de joc.

- Copii, faceţi prea multă zarvă! se auzi un glas de bas. Era primarul oraşului care, nu se stie de ce, nu era nici copil şi nici zână, nici spiriduş şi nici părinte. Era doar primar şi datoria lui era să vegheze la bunul mers al oraşului.

Da, mers era un cuvânt foarte potrivit. Oraşul era în mişcare, se extindea. Copiii desenau din ce în ce mai mult şi, în mod foarte ciudat, desenele nu mai dispăreau. Unele rezistau câteva zile, altele chiar şi o lună. Cu cât desenul era mai frumos, cu atât rezista mai mult. Făcuseră copiii parcuri şi grădini, locuri de joacă frumos colorate, cu tobogane şi biciclete. Creaturile ciudate dispăruseră. Copiii deveniseră mai înţelepţi şi serioşi.

 

Pe zidul primăriei, spre disperarea primarului, patru pisici negre au prins contur. Ştia primarul că nu va mai fi linişte la el în birou. Se jucau toată ziua şi mieunau, încât atrăgeau toţi câinii. Era plin oraşul de câini şi căţei. Nu era copil care să nu fi desenat unul.

 Uneori, desenele părăseau oraşul. Se mutau în alte zone, chiar în alte ţări. Se spune că, după un timp, departe de locul unde fuseseră desenate, dispăreau. O pată de culoare, o mică grămăjoară de cretă colorată mai aminteau de creatura desenată.

 În orăşelul despre care-ţi povestesc veneau şi desene făcute de alţi copii, din alte ţări. Aşa, au poposit spre seară trei dervişi rotitori. Nu făceau altceva toată ziua, decât să se rotească şi să cânte. S-au împrietenit cu pisicile şi s-au instalat tot pe zidul primăriei. Am uitat să-ţi spun...În timpul nopţii, desenele redeveneau desene. Dimineaţa, la răsăritul soarelui, prindeau iar viaţă. Doar copiii, spiriduşii, zânele şi primarul se mişcau şi noaptea. Mai ales primarul se mişca. Cu o perie aspră şi cu apă, încerca să şteargă din desene. Se plângea că erau prea multe, că oraşul a devenit suprapopulat şi alte asemenea argumente administrative. Zidul cu pisici a fost spălat şi frecat cel mai mult. Nu reuşea niciodată să le şteargă în întregime. Când răsărea soarele, copiii le refăceau conturul şi acopereau din nou porţiunile şterse. Spiriduşii l-au ameninţat pe primar că, dacă se mai atinge de desenele copiilor, îi desenează cătuşe la mâini şi gratii la primărie. Speriat, a fugit într-o noapte într-un oraş din altă ţară, de pe alt continent.

- Ce continent, mami?

- Ei, continentul Uitării. Nu este pe hartă. Niciun exporator nu doreşte să pornescă pe mare spre acel continent. Este o călătorie dificilă şi plină de pericole. Şi nici nu merită osteneala. Este un loc atât de sumbru şi de urât, încât...de ce să vrei să mergi?

- Şi primarul de ce a mers? Şi cu ce a mers, dacă niciun căpitan de vas nu vrea să plece într-acolo?

- Nu ştiu...am auzit că a plecat cu o corabie de piraţi. I-a plătit cu bani falşi desenaţi cu o cretă furată de la copii. Când a văzut cât de urât este pe continentul Uitării, a vrut să se întoarcă, dar banii dispăruseră, cretă nu mai avea...Din lăcomie, piraţii consumaseră toată creta pe bani falşi.

Dervişii i-au învăţat pe copii să cânte şi să danseze, să compună melodii şi să scrie versuri. Note muzicale, litere şi cifre colorate pluteau prin aer.  Copiii crescuseră măricei, copăceii desenaţi creşteau, creşteau, dervişii se roteau, timpul trecea şi părinţii începuseră să revină acasă. Picii îi priveau întrebător.

- Unde fuseseră părinţii, mami?

- Nu ştiu prea bine...Unii motivau că fuseseră prinşi cu treburi prin alte ţări, alţii că îl căutaseră pe Moş Crăciun...De fapt, Moş Crăciun era acolo, desenat de copii. Prinsese viaţă şi pregătea cadouri împreună cu spiriduşii. Părinţii se întorseseră chiar în momentul în care picii împodobeau bradul din centrul oraşului şi cântau colinde. Peste oraş, zăpadă adevărată, cu fulgi adevăraţi, ningea din cerul adevărat şi se aşternea în formă de oameni de zăpadă...