Şcoala de dans

Doamna struţ avea un pui. Aveau deja trei ani, vârstă la care, în lumea struţilor, alintul nu-şi mai are rostul, adică milităria era dată jos din pod.

-Cum, mami? Milităria e în pod? E şi-n podul nostru?

-O, nu...În podul nostru este altceva.

-Ce e în podul nostru?! se sperie copilul.

-Ah, nimic care să te sperie. N-avem nici păianjeni, nici monştri, nici fantome. Acestea sunt în podurile oamenilor care nu şi-au făcut curat de prea mult timp. La noi în pod sunt comori şi poveşti.

-Comori? Deci suntem bogate?

-Da, suntem foarte bogate, dar nu aşa cum ar crede alţii...Nu în bani şi bijuterii scumpe. Ai uitat de colecţia de pietre adunate de peste tot? Cea de scoici? Cărţile din bibliotecă? Desenele pe care le faci când ai chef? Cadourile pe care le primeşti şi pe care le faci cu drag? Prietenii cu care te distrezi şi pentru care te-ntristezi cand au probleme? Acestea sunt comorile noastre.

Am fost în pod să-ţi aduc din sipet o poveste nouă. Cea a doamnelor Stru şi Hipo.

A cumpărat familia Stru un pian şi o vioară. Profesorul de muzică locuia chiar peste drum. A început lecţiile în prima zi din aprilie. Era considerată o zi de bun augur.  

-Dar e Ziua Păcalelilor...

-Ziua Păcalelilor poate fi oricând. La fel şi Ziua Adevărului. Depinde de tine pe care vrei s-o celebrezi. Eu o prefer pe cea a Adevărului. Este în fiecare zi şi-mi place foarte mult. Unii o preferă pe cealaltă. Doamna Struţ a ales-o pe cea a Păcălelilor. Degeaba i-a spus profesorul că puiul nu are ureche muzicală şi inutil îl chinuie şi oboseşte...

-Perseverenţa şi munca sunt cheia reuşitei în viaţă, spunea doamna Stru, în timp ce avea capul vârât în nisip. Nu suporta nici ea sunetele ce veneau dinspre vioara odraslei, dar nu voia să se recunoască învinsă în faţa doamnei Hipopotam.

Aceasta era prietena ei cea mai bună. Avea şi ea un pui, dar fetiţă. Făcea balet la cea mai renumită şcoală din oraş. Mama ei era foarte mândră...Era singurul pui de hipopotam înscris. Restul erau pui de lebădă. Pufnea dispreţuitor mama Hipo:

-Lebedele nici nu se compară cu puiul meu. Al meu e sănatos şi zdravăn. Când execută un cabriole, duduie scena, pereţii tresată.

A renunţat la lecţiile de muzică şi şi-a înscris şi ea puiul la balet. Aici era mai bine. Reuşea să facă paşii destul de bine. Fracturase aripile câtorva pui de lebădă, dar tot era mai puţin decât ce reuşise puiul doamnei Hipo.

-Fetiţa mea l-a trimis la spital chiar pe profesorul de dans, spunea ea vecinilor. Are trei copci sub ochi, două coaste fracturate, un picior în ghips şi s-a pensionat.

 Din cauza curentului de aer pe care-l puneau în mişcare cei doi pui, ceilalţi erau răciţi cam tot timpul.

Au încercat părinţii să protesteze. Doamnele Hipo şi Stru au zis că puii lor sunt de vină, că-i hrănesc prost şi-i prea răsfaţă.

- Milităria se dă jos din pod la trei ani, au spus amândouă, privindu-şi cu mândrie puii cum tocmai dădeau jos cu picioarele panourile şi cortina.

-Păi dacă aţi dat jos milităria, de ce nu i-aţi dus la şcoala militară? Acolo au nevoie de forţă. Puii noştiri sunt delicaţi, nu slabi ori corcoliţi.

I-au privit crunt pe sub genele false şi nu le-au iertat niciodată obrăznicia. Cu nasurile pe sus, au părăsit şcoala, trăgându-şi de mâini puii.

-Au renunţat atât de uşor?

-O, nu. N-au renunţat...Au deschis ele o şcoală de dans, doar pentru struţi şi hipopotami. Profesorul nu era atât de fragil ca domnul Lebădoi, scena era confecţionată din lemn foarte rezistent, panourile erau prinse bine, cortina se schimba foarte des.

-Bine, şi ce făceau mai apoi? Unde dădeau spectacolele? Cine-i aplauda?

-Se aplaudau ei între ei şi niciodată nu participau la o competiţie cu puii de lebădă. Când plecau să dea un spectacol în alt oraş, biletele se vindeau doar struţilor, hipopotamilor, elefanţilor, rinocerilor şi mamuţilor. Au găsit chiar şi câţiva dinozauri.

Oricum, lecţiile le-au prins foarte bine. A izbucnit un război pe teme de muzică si dans între hipopotamii din Ţara Hipotalamus şi mamuţii din  Mamuţia. Şi-au făcut fiecare dintre ei aliaţi printre elefanţi, struţi şi rinoceri. Au avut nevoie de multă forţă ca să reziste marşului îndelungat prin deşert. Cum nici unii nici alţii nu au vrut să facă pace, după deşert a urmat nordul îngheţat, unde zăpezile sunt veşnice şi viforul muşcă fără milă.Le-a prins bine hrana bogată în calorii primită în copilărie. Gerul şi viforul nu se înfruntă atât de uşor. Doar struţii au suferit degerături ce i-au împiedicat pe viitor să mai danseze. Au devenit generali în armată şi distribuitori de arme între părţile adverse.

-Ce noroc că nu erau puii de lebădă prinşi în conflict.

-Nu era noroc. Ei aleseseră corect ziua. Au ales-o pe cea a Adevărului, aşa că n-au provocat război şi nici n-a fost nevoie să suporte condiţiile vitrege. Doar că...

-Eram sigură ce este şi un doar.

-Da, ar cam fi...Mamuţilor şi Hipopotamilor nu le ajunge o scenă micuţă. Au nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare forţele şi au intrat şi în oraşul lebedelor. Le-au jucat în picioare şcoala de dans, şcolile toate, grădiniţele şi parcurile, pădurile şi tot ce mai era în picioare. Nici măcar n-au privit în urmă la dezastrul provocat. Erau mândri că reuşiseră să încheie o pace de lungă durată. Au ţinut cuvântări înflăcărate despre adevăr şi raţiune care au triumfat din nou, s-a băut şampanie, au dansat demonstrativ în faţa spectatorilor gură-cască, şi-au arătat muşchii făcuţi în marşul prin deşert şi s-au fotografiat râzând fericiţi în timp ce se pupau cu iubire.

 Doar lebedele ştiau că nu era aşa. Au trebuit să muncească decenii să-şi reconstruiască oraşul.

-Şi când te gândeşti că totul a pornit de la familiile Stru şi Hipo...

-Da, aşa începe totul. De la un bulgăre mic porneşte avalanşa. Depinde de ziua pe care o alegi ca să rostogoleşti bulgărele...Dacă alegi Ziua Păcălelilor, bulgărele se-ntoarce la tine. Mereu şi fără greş...