

Clienții așteptau nerăbdători masa de prânz, deși știau că n-o să apară prea curând și că va fi altceva decât era înscris în meniu. Veneau la restaurant mai mult din plictiseală și curiozitate, dar aveau grijă să mănânce bine acasă, înainte.
După meniul afișat la
intrare, ar fi trebuit să primească supă de găluște aurii și zâmbitoare, cu
mirodenii aduse din India, Turcia, Piperia și Cimbria, peste la cuptor, cu sos
de ciuperci cu pălăria înclinată meditativ, brânză de capră păscută singură și
de capul ei în aerul curat al înălțimilor Golaș, Gulaș și Galoș. Deșertul ar fi
trebuit să fie tortul uriaș din fotografie. Acela în care își prinsese o parte
din degete bucătarul.
-Ar fi avut opt
etaje, oftară musterii.
-O capodoperă culinară, visară copiii, cu
ochii pe fotografie.

- Etajul al doilea ar
fi fost cu ciocolată amăruie, cu aromă de mentă, inventă un alt pofticios, deși
din fotografie nu se înțelegea prea bine dacă era așa.
-O spirală
din felii de portocale și mere glazurate ar fi unit etajul de jos cu cel de
sus, măriră ochii cei din spate, ce nu vedeau prea bine fotografia, asa încât
își permiteau să brodeze și mai abitir tortul imaginar.
- Și tooooooot așa,
până sus, s-ar fi orânduit diferite feluri de ciocolată și creme, fructe și
frișcă, oftară din nou, resemnați.

Au plecat acasă pe la
oră prânzului din ziua următoare. Erau ghiftuiți de sfeclă, roșii-n obraji,
păr, buze, limbă, degete și haine.
Se spune că a devenit
o tradiție în acel oraș. În fiecare an, la acea dată, să mănânce salată de sfeclă.
Locuitorii se numesc buzirozi, iar orașul, Buzirozia de Vest. Mai este și Buzirozia
de Est, dar asta e altă poveste, cu alt bucătar și alt ingredient: ardeiul
iute.