-Mami, cum au apărut oalele, tigăile, tacâmurile?
-Oooooo, povestea este veche. Pe vremea aceea, noi eram
nişte primitivi. Mâncam prăjituri cu degetele. Eram plini de frişcă şi
ciocolată până-n vârful nasului. N-aveam şerveţele şi ne ştergeam cu degetele lipicioase.
-Mmmmmm…păi, de unde prăjituri, dacă n-aveam de niciunele?
N-aveam tăvi şi mixere şi nici cuptoare cu microunde.
-Ne picau din cer.
Aveam un portal deschis spre cerul prăjiturilor şi cont nelimitat. Doream o
baclava? Ceream şi ne cădea în gură baclavaua siropoasă. În ţara vecină,
stăpânea zeul Draicucăr. Civilizaţii rugători la zeul atotputernic şi atoategătitor, degrabafacatoriu de minuni,
ne priveau de sus pe ţăranii de noi. Doamnele
făceau adevărate crize de isterie, văzând cum curge siropul baclavalelor
pe la colţurile gurilor hulpave şi
aproape imposibil de stăpânit, când era vorba despre dulciuri. De ne cădeau din
cer cartofi pai, nu ne murdăream atât de
tare.
-Păi, ce le păsa? Erau gurile noastre, nasul nostru, părul
nostru-nsiropat.
-Le păsa…ziceau că le murdăream ţara. Siropul, mierea şi
laptele treceau graniţa, uneori. Parcă poţi opri să curgă ceva ce caută o formă
să se-aşeze?
Au mers vecinii să se
roage la zeul Draicucăr. L-au rugat să-şi facă milă de noi, că prea eram
oropsiţi şi vai de mama noastră, fără o tigaie în casă, fără batistute
parfumate şi alte asemenea minunăţii necesare. L-au rugat cam aşa:
“Paternostrum Draicucărus, fie-ţi milă de
lipicioşii-nsiropații ceia şi dă-le şi lor chiar astăzi din abundentumus
nostrumum. Fă-le şi lor, bieeetii, câte un rostrum din rostrumul nostrumune.”
Se spune că de
atunci avem unii dintre noi nasurile
lungi şi buzele ţuguiate . Vecinii nu
primiseră tacâmuri de la zeu şi manacau
direct din blide. Aveau rostru, cioc, trompă...
Chiar în noaptea aceea s-a întâmplat minunea, consemnată în
manuscrise ca: Noaptea în care s-a rupt
ceriul în două şi a plouat cu draicucări
în supermarketuri. Măritul zeu, din preamărită milă, s-a fragmentat în puzderie de bucăţele.
N-am mai avut prăjituri direct din cer, dar ne-am civilizat.
-Bine, dar vecinii au rămas fără zeu, se întristă copilul.
-Nu, că şi-au făcut alţii. S-au rugat un timp la Zeul Roată
De Caşcaval. Văzând cât de bine le merge, au adăugat noi zei în calendar.
Fiecare zi avea zeul ei: Zeul Calgon,
Zeul Lenor, Zeul Sclipici pentru Pleoape, Zeita Nu Mă Privi Urât Că Mă Deochi,
Zeul Întoarce Şi Obrazul Celălalt Ca Să Te Pot Bate Cât Doresc Eu…
Din când în când,
li se face milă de noi şi ni-i transferă. Aşa sunt ei… Buni la suflet şi generoşi.
Ne iubesc şi doresc ca tot ce este al nostru să fie şi-al lor. Am auzit că unii
dintre vecini, invidioşi pe abundenţa noastră, au venit să caute rămăşiţele
vechiului Draicucăr. Vor să adune toate bucăţelele şi să le lipească între ele.
Ne ameninţă cu pedepse aspre, se încruntă la noi şi spun că, dacă mai râdem de
zeii lor, rămânem necivilizaţi şi barbari, aşa cum eram înainte de noaptea când
s-a întâmplat minunea.
S-ar putea numi "nimic despre Eminescu"....."Sufletul neamului romanesc", "Constiinta poporului roman"....
RăspundețiȘtergereNu stiu daca are poezii despre baclavale, despre oale sau Caragiale....Da' imi inchipui cazand din cer bahmutence, una dupa alta, care mai slaba, care mai babana....Prigonindu-me vederea si constiinta, intr-un spectacol "cu coada, fara coada"....
:)) Unii ar spune ca blasfemiez. Dar numai cei ce au cap patrat. Cei cu cap rotund, stiu ca doar rad ca sa nu plang, fac haz de necaz, sa-mi mai treaca uratul prin lumea aceasta. Pana o veni primavara, sa ma bucur de frumusetea Mamei Natura. De va mai ramane vreun coltisor nemurdarit de oameni, adica de cei ce se cred buricul Universului. De va mai ramane vreun caine neeutanasiat, neciomagit, neimpuscat de barbari.De va mai ramane vreun copac netaiat, in padure.
RăspundețiȘtergere