Urme verzi

Domnul Verde era, desigur, verde din cap si până în picioare. Lăsa urme mari pe oriunde trecea. Se încăpăţâna să treacă peste tot, aşa că lumea era plină de urme verzi. Nu e vorbă...verdele e frumos, copacii sunt verzi, iarba, frunzele...Doar că domnul Verde nu suporta decât verdele său. Oriunde zărea o frunză ori un fir de iarbă necălcat în picioare, venea cu tălpile sale mari şi juca, sărea, tropăia...Familia e numeroasă. Există verzi răspândiţi prin toată lumea şi chiar prin Univers. Sunt plini de ei înşişi. Atât de plini, că nu mai ai loc să pui o altă culoare. Ia încearcă să le dăruieşti un fular albastru, ori o tichie galbenă. O refuză cu încăpăţânare.

-Neam din neamul nostru n-a purtat vreodată altceva. N-o sa stricăm noi tradiţia.

-Tradiţia, da...spunea doamna Verde. Eu nu mi-aş da niciodată jos şorţul de bucătarie cel verde. Este mândria familiei. L-a purtat şi mama, l-a purtat bunica...

-Doamne, mami...câţi l-au purtat. Nu s-a decolorat de atâta spălat?

-Nu, că nu-l spălau. Îl treceau din generaţie în generaţie intact. Probabil că avea multe pete şi mirosea şi cam urât. Ei nici nu observaseră că vecinii îi ocoleau. Credeau că pentru că sunt deosebiţi, aleşi, însemnaţi. Motivul era mirosul şorţului.

-Nu îndrăznea nimeni să le spună?

-Nu...cei din familie miroseau la fel, ceilalţi nu-şi permiteau. Erau răzbunători şi nu-i iertau pe veci pe cei ce aduceau ofensă şorţului pătat, păstrat intact.

Oamenii nu-i mai suportau defel. Călcau totul în picioare. Chiar şi ideile altora le călcau.

-Cum, mami?

-De exemplu, un vecin încerca să pună în pământ o sămânţă. De spanac, sa zicem. O punea cu grijă, o învelea, o uda...

La câteva minute după, apăreau verzii şi începeau să vocifereze:

-Nu, nu e bine. Ai pus-o invers, spunea domnişoara Mim cea Verde.

-Ba e bine, dar, ca să răsară spanac trebuie să pui o sămânţă de pepene, spunea domnul Pep cel Verde si Mărinimos.

Era mărinimos doar cu sfaturile. Dacă-i cereai ceva, spunea ca nu are bani, ori că el munceşte şi nu dă la trântori, ori dacă-i replicai că trântorul este un copilaş orfan spunea că să faca bine copilaşul să treacă la treaba, că el a muncit din fregedă pruncie. Din faşă, chiar.

-Nu e bun spanacul! se oţăra Plicius cel Verde. Este un verde nesănătos...

După ce toată familia de verzi se strângea în jurul seminţei, chiar şi regele lor Tricapus cel Verde, se luau la bătaie. Chiar acolo, unde bietul om o pusese. Nu mai răsărea neam...

-Şi ce s-a întâmpalt cu ei?

-Ei...ca orice există si nu doreşte să se schimbe. Au rămas încremeniţi în familiile lor cu şorţuri, au îmbatrânit singuri, fără vecini, fără prieteni...S-au zbârcit la faţă de acri ce erau şi au devenit broaşte ţestoase. Sau melci...

Ce-am văzut într-o zi…

 

Maia a intrat valvârtej în casă. După figură şi tacerea adâncă în care se zidise, pisicile au înţeles că se petrecuse ceva misterios. Atât de misterios, că uitase şi să le mai certe pentru că răsturnaseră din nou o cutie. De data aceasta, cutia cu fotografii. Ferda a încremenit cu un picor pe prag, pregătit să o rupă la fugă la primul semn că maia ar intenţiona sa le pedepsească. Mura Mică s-a oprit din desenat şi a pitulat la spate fotografia străbuniciului. Nu dorea să vada maia mustaţa uriaşă ce aparuse post-mortem pe obrazul stâng al acestuia. Gavrilaş o privea critic cum se străduieste să deseneze, desi era netalentată . Îi arătă cum se face o mustaţă simetrică pe fotografia de nuntă a maiei. Aceasta le aruncă o privire cruntă ce nu prevestea nimic bun. Doar că acum nu avea putere să scoată niciun sunet. Taşu veni la picioarele ei şi începu să-i faca masaj la talpi.

-Stăpână, te văd tulburată… miorlăi el linguşitor.

De-abia după vreo douăzeci de minute reuşi maia să rostească o propozitie cât de cât clara:

-În curte este un motan uriaş! Leuţu şi Maşenka au disparut iar de acasă şi motanul stă de pază la intrarea în cuştile lor. Credeţi că motanul uriaş i-a înghiţit?

Au ieşit toţi să vadă bestia înghiţitoare de câini. Doar Mura Mică a luat-o în altă parte, ca de obicei. Era sătulă de năzărelile maiei, cu iz misterios de SF.

Motanii s-au înghesuit pe cuştile câinilor să-l privească din spate şi să intervină dacă va fi necesar. Gavrilaş adusese din casă un cuţit cu lama neascuţită din ultimul război intergalactic, Găşpărel înşfăcase o sabie de jucărie, cu lumini rozalii, ameţitoare.

-Marfă proastă, chinezească,îi spusese Mura Mică. Ghearele sunt mai eficiente decât “armele” voastre.

Maia, înconjurată de pajii motani, a devenit brusc curajoasă şi a ieşit în faţa motanului uriaş.

-Tomnu’, tomnu’…i-a zis motanul, rânjind spre ea un zâmbet ce se dorea prietenos.

-Ce spune? În ce limbă vorbeşte? deveni maia foarte sprinţară. Să aducă cineva dicţionarul extraterestru. Cred că în curtea noastră se petrece un eveniment epocal. Suntem contactaţi de un extraterestru venit de pe planeta Motanilor Rânjitori. Planeta aceasta se află la coada cometei Buxus şi se poate vedea cu ochiul liber în serile in care liliecii sunt paşnici si zboară doar pentru distracţie.

- Ce dicţionar extraterestru? Avem noi aşa ceva? se miră Laleli.

-Avem, sigur că avem. Eu l-am scris, o privi maia urât. De când vă spun să-l cumpăraţi şi să-l studiaţi. Căutaţi în el cuvântul “tomnu”. Cred că înseamnă pace. Da, asta trebuie să fie! În dialectul daco-geto-gărgăunico-andromedan.

L-au răsfoit din scoarţă-n scoarţă. Cuvântul acela nu era trecut.

-Vrea să spună, domnu’, domnu’, chicoti Mura Mică, ce-i pândea, curioasă să vadă cum vor rezolva dilema. Crede că maia e domn!

Maia nu a ascultat-o. Ca de obicei, a crezut că este invidiată pentru capacităţile sale ultrasuperparanormale. A încercat să comunice cu extraterestrul, căutând din ochi farfuria zburătoare:

-Luleli nenundu didudu comicu exerxes ixirxis ixisus avem.

 Pisicile au privit-o cu admiraţie mută cum susură limba extraterestră, ca şi cum ar fi limba natală.

- Cât de frumos roşeşte sub privirile motanului! au aplaudat găinile.

-Domnu’, domnu’, unde sunt câinii dumnevestre? Avem plingeri că umble brambure prin sat şi sperie animalii. No, la mine nu extraterestre. Mine noul şef de post din sat. Din Ungarie venit, detaşat. S-o plans cineve că poliţie voastre dorme-n post şi ne-au importat pe noi. Dumnevostre sunteţi berbatul casei? o mai întrebă el pe maia, zâmbind şi mai larg.

 Li se spusese poliţiştilor unguri că românii sunt sceptici şi-i mănâncă pe unguri cu pene cu tot. Dorea ca, pentru buna funcţionare a anchetelor, aceştia să-şi recapete încrederea în poliţia ungară.

Câinii au fost găsiţi. Umblau cu sorcova, plictisiţi să tot stea în lanţ.

Pisicile nu mai vorbesc normal niciuna. Se hlizesc unele la altele şi au devenit comunicative:

-Nerente trigente gentilis genticis sucitus morbus orfeus lyris.

-Merube merubulus mindulus refulus deculus foracius decius.

 Asta doar când nu este Taşu prin preajmă. Le-ar turna imediat la maia şi cine le-ar mai fi facut contactul cu extraterestrii? Cine le-ar fi tradus ce vorbesc aceştia? Cine le-ar mai fi făcut cozonac şi iahnie de fasole cu ciolan?

Şeful de post a învăţat româneşte, s-a convins că sătenii nu se hrănesc cu poliţişti şi acum mănâncă şi el din minunatele bucate gătite la cuptorul sobei. A primit numele Tomnu ixtraterestrul. Paloşul lui berenghe-n cuiul maiei şi privirile se odihnesc galeş pe cozonacii ei atât de bine crescuţi. Doar pisicile au rămas tot prost crescute şi râd din te miri ce…

Concertul

 

  Nataşa este sufletul casei. Delicată ca un fulguşor rătăcit pe pălăria tatei, se miră cum de a ajuns ea acolo. Şi pune multe întrebări.

-Tata, cum am ajuns eu în casa ta?

-Eu şi mama am cerut lui Dumnezeu o pisică. Gândul  Nataşa ne-a venit în inimă înainte ca tu să apari.

-Cum, tata? Gandurile vin în inima?

-Unele ganduri vin în inima, da...A trecut un timp în care Dumnezeu s-a gandit ce să ne trimită. Privirea i s-a oprit asupra ta. Alergai prin Paradis după un fluturaş care obosise. Un pisoi inteligent pune mereu întrebări, iar fluturaşul nu era în măsură să-ţi răspundă. Nu fusese niciodată pe Pământ. De unde să ştie ce gust are plăcinta cu mere, de ce fulgii cad de sus în jos şi nu urcă de jos în sus, de ce păpădiile nu sunt pisici, iar pisicile nu pot să zboare ca fluturii?

-Tata, ce gust are plăcinta cu mere?

-Face mama intr-o zi şi o sa vezi...

-Momentul în care Dumnezeu se hotărâse să ni te trimită a coincis cu acela în care fluturaşul a mers la El în audienţă. Se saturase de atâtea întrebări şi dorea să-L roage să-l scape de umbra sa în forma de pisică.

-Doamne, eu nu mai pot! Ia-mi-o de pe cap şi trimite-o la cineva care poate să-i răspundă la şuvoiul de întrebări.

-Şi aşa ai apărut tu în casa noastră...

-Urât din partea fluturelui, şopti Nataşa...

-Da, dar Dumnezeu ştia că acela era un gând apărut în minte şi i-a iertat fluturelui mitocănia. Ştia el ce ştia, zâmbi tata enigmatic.

-Ce ştia? prinse din zbor Nataşa şi zâmbetul şi enigma.

 După un timp, fluturaşul a început să se simtă singur. Făra glasul tău, Paradisul era prea tăcut. A mers din nou la Dumnezeu, ruşinat şi cu capul in jos. Învăţase să gândească în inimă.

-Da, te aşteptam, îi zâmbi El. Poţi să mergi şi tu pe Pământ. Vei trăi printre oameni şi vei învăţa să ai răbdare şi să răspunzi la întrebări. Poate, dacă ai noroc, o s-o găseşti şi pe mica ta prietenă.

-Tata, când vine primăvara? Fluturi nu sunt iarna. Decât fulgi...Tata, îmi desenezi un fluture? Mama o

să-l decupeze de pe hârtia colorată şi eu o să-l învăţ să zboare.

-Nataşa, tu nu ştii să zbori.

- Ştiu să zbor, m-a învăţat fluturaşul. Trebuie doar să-mi amintesc.

-Tata, aş vrea să dau un concert. Pot? O să cânt pentru tine şi mama.

 Tata şi mama i-au împlinit dorinţa. Au amenajat pe birou o scena şi au pus o lampă în loc de reflector.  Nataşa le-a cântat colinde şi tot ce mai ştia. Au aplaudat-o tata şi mama, dar nu erau singurii spectatori. Nataşa s-a ascuns rusinată după cortină.

-Tata, când ţi-ai făcut tu atâţia prieteni pe facebook?

 

Onufrie şi Onofrei ( Poveste rusească)

Numai ce-şi scosese Onufrie motanul cizmele cele verzi din picioare, că în uşă  s-a auzit o bătaie discretă. Era  Onofrei, fratele său geamăn. Leşinat de foame, Onofrei căzu lat în pragul uşii.Văzându-l, zâmbetul lui Onufrie se lăţi de plăcere. De când îl astepta...De când îşi dorea să-l vadă la uşa lui...

- Ce este cu tine? De ce arăţi atât de nefericit? se prefăcu a-l compătimi Onufrie.

- Vai, păcatele mele, frăţioare! Nu te-am ascultat şi iacătă-mă-s. Mare, lat, prea gras ca să mă aplec  să mă încalţ, aşa  că am renunţat la încălţari şi umblu desculţ prin gubernie, de râd şi câinii de mine,  darmite curcile.  Am venit să-mi cer iertare şi să te invit în piaţa Malţev. Un ovrei şi-a deschis o prăvălie de dulciuri şi zaharicale.

Fără a mai sta pe gânduri, Onufrie şi-a tras cizmele pe piciorul gol şi a ieşit pe uşă, urmat de fratele său.

- De ce nu porţi şosete? îl iscodi Onofrei.

- N-o să mă crezi, de-ţi spun...Am cumpărat zilele trecute de la prăvălia Şosete, Căciuli şi alte Farafastâcuri o pereche de şosete. Păreau bune şi moi, călduroase şi fidele.

- Dooooamne, mami...n-am auzit de şosete fidele.

- Tu ce cauţi în povestea asta? Nu te priveşte şi scoate-ţi nasul din ea.

- Şosetele s-au purtat cumsecade o zi şi o noapte. La fix ora 8 şi trei pfunzi, au inceput    să-mi muşte degetele, de parca erau apucate de turbarea popândăului zeflemitor.

De data asta, Onofrei se prefăcu a-l compătimi pe Onufrie, fratele său bun.Faţa lui rânjea însă .Sufletul lui se tăvălea de râs.

-Suntem chit acum, spuse Onufrie, pe care faţa de mieluşel a  fratelui său nu-l mai putea păcăli. Il cunoştea, aşa cum se cunoştea pe sine. Erau ca două picături de apă. Ştiu că te bucuri de nefericirea mea, dar trebuie să facem pace. Ce loc mai bun pentru a încheia o pace este decât piaţa Malţev?

-S-a făcut! rânji Onofrei.

Ţinându-se de braţ, cei doi ticăloşi poniră spre piaţa amintită, sperând să  joace vreo  festă  cuiva şi apoi , mulţumiţi, să soarbă un ceai negru din samovarul Nataşei Sergheevna Danilova, care de altfel era şi surdă.