Calendar

Papesa Leona

                                

Povesteau pisicile venite mai demult în casă că ele au văzut cum arată un haos. Doi musafiri l-au desenat.  Pisicile erau mici atunci şi s-au apropiat să miroase şi ele un pic de haos. Una a vrut chiar să-l guste. Au crezut că musafirii erau Moş Crăciun şi unul dintre spiriduşii săi. De fapt, erau doar un om cu barba şi unul foarte scund. Amândoi puţin cam nebuni. Puţin cam mult, dacă îşi închipuiau că haosul se pricepe din desene. Nici vorbă de Moş Crăciun. El nu-şi pierde vremea cu desenele. Este ocupat până peste cap.

Lăptiţa, căreia i se mai spune şi Leona, s-a vindecat de rănile căpătate din impactul cu o maşină. Merge şi acum puţin ciudat, dar se simte bine în noua familie. A auzit povestea cu haosul şi i-a plăcut. Este foarte mâncăcioasă. Papă mult. Mai ales carne, dar şi pufuleţi, cozonac, prăjituri, lapte, smântână, crănţănele. Pentru că îi place să pape şi i s-a părut că a înţeles cum este cu teoria haosului, s-a autoproclamat papesă. Şi-a comandat un costum cu tichie şi mantie de aceeaşi culoare şi s-a pus pe tronat. Adica s-a aşezat mai presus decât celelalte pisici şi le veghează vigilent. Una, ca să nu mănânce mai mult decât ea. A doua, ca să nu-i fure costumul de papesă. A treia, ca să nu râdă pe la spatele ei.

Orice ar fi făcut ea, nu putea sta mereu cu faţa către toţi si cineva tot râdea. Costumul nu i-l voia nimeni. Ce pisică sănătoasă la minte s-ar dori încorsetată în haine omeneşti?

-Să ne jucăm de-a haosul, propuse Gavrilaş, plictisit de atâta iarnă.

-Da, să ne jucăm, dar cum? întrebă fratele lui, Găşpărel. Erau primii la joacă, dar ultimii când era vorba de prin şoareci.

-Să ne explice Leona, spuse Laleli, privindu-i cu admiraţie costumaţia. Visa să aibă şi ea într-o zi o garderobă întreagă cu rochiţe şi pălării, trene, ciuboţele.

-Hm...hm...începu Leona. Mai întâi, trebuie să vă aşezaţi în cerc. Interiorul cercului era ordinea. Tot ce este în afara lui, este dezordine.

-Adică doar ce cuprindem noi în cercul acesta mic este ordine? Dar curtea, curtea vecinului, satul, lumea? întrebă Mura Mică.

-Nu ştiu, nu mă interesează restul. Desigur, acolo este dezordine.

S-au luat de lăbuţe, s-au rotit în cerc, au râs pe furiş de hainele papesei aşezată în centrul ordinii, s-au şi bătut între ele din diferite motive fără importanţă. Gavrilaş îl acuza pe Găşpărel că trişează şi nu păstrează cercul închis. Acesta, plictisit de monotonia jocului şi de aceeaşi privelişte în centrul cercului, se scărpina, căsca, trăgea cu ochiul la Mura Mica...Aceasta refuzaze să participe la un aşa joc aiurit şi fără noimă şi luase la cercetat rafturile cu cărţi. Le citise în treacăt pe toate. Unele erau plictisitoare, altele depăşite, altele fără pic de culoare. A poposit puţin pe fiecare etajeră. A studiat pietricelele din colecţie, farfuria din lut pe care mătuşa pictase o pisică ciudată, scrumiera cu cap de pisică, diversele obiecte răspândite peste tot pe lângă cărţi. Era o întreagă poveste acolo, ce să participe la un joc stupid?

Papesa o privea încruntat. Una, de teamă să nu-i fure mâncarea. A doua, de teamă să nu râvnească la hainele ei, a treia, ca să nu observe celelalte pisici că, deşi în haos, Mura Mică părea să se simtă bine. Hainele nu i le râvnea. Ce-ar  face cu ele? Leona era grasă şi nici nu avea gusturi. Habar nu avea să asorteze o pălărie cu o trenă. De mâncat, mânca puţin...Da, asta cu haosul era un motiv întemeiat de teamă. Ştia şi Leona, deşi nu voia să recunoască. Teoria ei nu se verificase şi observaseră şi restul pisicilor. Din ce în ce mai multe se plictisiseră de joc şi rupeau cercul. Mura Mică ajunsese pe ultima etajeră. Praf nu era, deci nu se putea distra lăsând urmiţe. Era acolo o foaie albă, dar ea era curată pe lăbuţe. A mirosit busuiocul din vază, tămâia, a dat din greşeală pe jos o carte groasă scrisă de oncle Costică. Speriate de zbang-ul făcut de carte, pisicile au rupt cercul şi s-au ascuns sub pat. Aşa s-a încheiat jocul de-a haosul. Pisicile nu pricepuseră nimic, decât că pierduseră timpul şi că Leonei îi arde prostii. Ea devenea din ce în ce mai grasă, ele slăbeau învârtindu-se în cerc. De atâta învârtit, stârniseră praful din covor şi cele alergice pufneau, strănutau, se scărpinau peste tot.

A încercat cineva să-i pună Murei Mici tichia Leonei, căzută când cartea a făcut zbang, dar a refuzat-o vehement. Era oribilă şi ei nu-i plac tichiile de niciun fel.

E liberă să facă tot ce-şi doreşte: să doarmă lângă sobă, să exploreze haosul din casă şi de peste tot, să cutreiere câmpul, să discute cu oricine indiferent de culoarea hainelor, să dispară de acasă fără teama că în absenţa ei universul ar fi dat peste cap. În centrul atenţiei nu-i plăcea să fie, aşa că...mult mai bine fără tichie, trenă şi titlul pompos de papesă.

Şcoala de dans

Doamna struţ avea un pui. Aveau deja trei ani, vârstă la care, în lumea struţilor, alintul nu-şi mai are rostul, adică milităria era dată jos din pod.

-Cum, mami? Milităria e în pod? E şi-n podul nostru?

-O, nu...În podul nostru este altceva.

-Ce e în podul nostru?! se sperie copilul.

-Ah, nimic care să te sperie. N-avem nici păianjeni, nici monştri, nici fantome. Acestea sunt în podurile oamenilor care nu şi-au făcut curat de prea mult timp. La noi în pod sunt comori şi poveşti.

-Comori? Deci suntem bogate?

-Da, suntem foarte bogate, dar nu aşa cum ar crede alţii...Nu în bani şi bijuterii scumpe. Ai uitat de colecţia de pietre adunate de peste tot? Cea de scoici? Cărţile din bibliotecă? Desenele pe care le faci când ai chef? Cadourile pe care le primeşti şi pe care le faci cu drag? Prietenii cu care te distrezi şi pentru care te-ntristezi cand au probleme? Acestea sunt comorile noastre.

Am fost în pod să-ţi aduc din sipet o poveste nouă. Cea a doamnelor Stru şi Hipo.

A cumpărat familia Stru un pian şi o vioară. Profesorul de muzică locuia chiar peste drum. A început lecţiile în prima zi din aprilie. Era considerată o zi de bun augur.  

-Dar e Ziua Păcalelilor...

-Ziua Păcalelilor poate fi oricând. La fel şi Ziua Adevărului. Depinde de tine pe care vrei s-o celebrezi. Eu o prefer pe cea a Adevărului. Este în fiecare zi şi-mi place foarte mult. Unii o preferă pe cealaltă. Doamna Struţ a ales-o pe cea a Păcălelilor. Degeaba i-a spus profesorul că puiul nu are ureche muzicală şi inutil îl chinuie şi oboseşte...

-Perseverenţa şi munca sunt cheia reuşitei în viaţă, spunea doamna Stru, în timp ce avea capul vârât în nisip. Nu suporta nici ea sunetele ce veneau dinspre vioara odraslei, dar nu voia să se recunoască învinsă în faţa doamnei Hipopotam.

Aceasta era prietena ei cea mai bună. Avea şi ea un pui, dar fetiţă. Făcea balet la cea mai renumită şcoală din oraş. Mama ei era foarte mândră...Era singurul pui de hipopotam înscris. Restul erau pui de lebădă. Pufnea dispreţuitor mama Hipo:

-Lebedele nici nu se compară cu puiul meu. Al meu e sănatos şi zdravăn. Când execută un cabriole, duduie scena, pereţii tresată.

A renunţat la lecţiile de muzică şi şi-a înscris şi ea puiul la balet. Aici era mai bine. Reuşea să facă paşii destul de bine. Fracturase aripile câtorva pui de lebădă, dar tot era mai puţin decât ce reuşise puiul doamnei Hipo.

-Fetiţa mea l-a trimis la spital chiar pe profesorul de dans, spunea ea vecinilor. Are trei copci sub ochi, două coaste fracturate, un picior în ghips şi s-a pensionat.

 Din cauza curentului de aer pe care-l puneau în mişcare cei doi pui, ceilalţi erau răciţi cam tot timpul.

Au încercat părinţii să protesteze. Doamnele Hipo şi Stru au zis că puii lor sunt de vină, că-i hrănesc prost şi-i prea răsfaţă.

- Milităria se dă jos din pod la trei ani, au spus amândouă, privindu-şi cu mândrie puii cum tocmai dădeau jos cu picioarele panourile şi cortina.

-Păi dacă aţi dat jos milităria, de ce nu i-aţi dus la şcoala militară? Acolo au nevoie de forţă. Puii noştiri sunt delicaţi, nu slabi ori corcoliţi.

I-au privit crunt pe sub genele false şi nu le-au iertat niciodată obrăznicia. Cu nasurile pe sus, au părăsit şcoala, trăgându-şi de mâini puii.

-Au renunţat atât de uşor?

-O, nu. N-au renunţat...Au deschis ele o şcoală de dans, doar pentru struţi şi hipopotami. Profesorul nu era atât de fragil ca domnul Lebădoi, scena era confecţionată din lemn foarte rezistent, panourile erau prinse bine, cortina se schimba foarte des.

-Bine, şi ce făceau mai apoi? Unde dădeau spectacolele? Cine-i aplauda?

-Se aplaudau ei între ei şi niciodată nu participau la o competiţie cu puii de lebădă. Când plecau să dea un spectacol în alt oraş, biletele se vindeau doar struţilor, hipopotamilor, elefanţilor, rinocerilor şi mamuţilor. Au găsit chiar şi câţiva dinozauri.

Oricum, lecţiile le-au prins foarte bine. A izbucnit un război pe teme de muzică si dans între hipopotamii din Ţara Hipotalamus şi mamuţii din  Mamuţia. Şi-au făcut fiecare dintre ei aliaţi printre elefanţi, struţi şi rinoceri. Au avut nevoie de multă forţă ca să reziste marşului îndelungat prin deşert. Cum nici unii nici alţii nu au vrut să facă pace, după deşert a urmat nordul îngheţat, unde zăpezile sunt veşnice şi viforul muşcă fără milă.Le-a prins bine hrana bogată în calorii primită în copilărie. Gerul şi viforul nu se înfruntă atât de uşor. Doar struţii au suferit degerături ce i-au împiedicat pe viitor să mai danseze. Au devenit generali în armată şi distribuitori de arme între părţile adverse.

-Ce noroc că nu erau puii de lebădă prinşi în conflict.

-Nu era noroc. Ei aleseseră corect ziua. Au ales-o pe cea a Adevărului, aşa că n-au provocat război şi nici n-a fost nevoie să suporte condiţiile vitrege. Doar că...

-Eram sigură ce este şi un doar.

-Da, ar cam fi...Mamuţilor şi Hipopotamilor nu le ajunge o scenă micuţă. Au nevoie de spaţiu ca să-şi desfăşoare forţele şi au intrat şi în oraşul lebedelor. Le-au jucat în picioare şcoala de dans, şcolile toate, grădiniţele şi parcurile, pădurile şi tot ce mai era în picioare. Nici măcar n-au privit în urmă la dezastrul provocat. Erau mândri că reuşiseră să încheie o pace de lungă durată. Au ţinut cuvântări înflăcărate despre adevăr şi raţiune care au triumfat din nou, s-a băut şampanie, au dansat demonstrativ în faţa spectatorilor gură-cască, şi-au arătat muşchii făcuţi în marşul prin deşert şi s-au fotografiat râzând fericiţi în timp ce se pupau cu iubire.

 Doar lebedele ştiau că nu era aşa. Au trebuit să muncească decenii să-şi reconstruiască oraşul.

-Şi când te gândeşti că totul a pornit de la familiile Stru şi Hipo...

-Da, aşa începe totul. De la un bulgăre mic porneşte avalanşa. Depinde de ziua pe care o alegi ca să rostogoleşti bulgărele...Dacă alegi Ziua Păcălelilor, bulgărele se-ntoarce la tine. Mereu şi fără greş...

Sărăcie cu ciucuri...

A fost odată ca niciodată, pe vremea când săracia avea ciucuri şi muştele făceau miere, un împărat vestit. Ciucure Vodă era atât de iubit de poporul său, încât îi era pomenit numele la fiecare colţ de stradă şi din cinci în cinci minute. Când cineva uita de el, sigur şi-l amintea vecinul.

-De ce-l iubea poporul, mami?

-Oh, era...diferit, nu ştiu cum să-ţi spun. Nu ai de învăţat? Povestea asta mi-o spuneam mie.

-Nu, mami, am terminat lecţiile. Acum o să stau cu ochii pe Ciucure Vodă. Să văd de ce-l iubeau.

-Atunci, ajută-mă să descâlcesc enigma. Nu ştiu de ce-l iubeau. Nu înţeleg. Era viclean, rău, hoţ, nărăvit la rele.

-Poate că nu-l iubeau, mami. Dacă le era frică de el?

-Da, motive să le fie frică aveau. Le fura tot. Nimic nu rămânea în ţara lui nenumărat, necântărit şi netrecut în catastif. Până şi catastiful avea ciucure. Vistiernicul avea pe cap o căciulă cu ciucure de aceeaşi culoare cu cea a lui vodă. Angajase o sumedenie de slujbaşi ce ştiau să numere. Se plimbau cu catastiful prin ţară şi scriau tot. Îţi intrau în ogradă. Numărau găinile, vacile, oile şi porcul. Treceau în catastif, apoi cereau o răscumpărare.

-De ce răscumpărare? Pentru ce? Doar nu erau oi răpite? Poate le răpise lupul şi ei le dezrăpiseră? Poate că găinile fuseseră răpite de uliu? Ori răpite de frumuseţe cucoşului? Atunci să plătească el răscumpărarea. Pe porc cine să-l răpească? E gras şi urât, greu de răpit că face zarvă, trebuie să faci curat dupa el şi te costă mâncarea o avere.

- Nu, era o răscumpărare de cumpărare. Ciucure considera că tot pământul peste care domnea era proprietatea lui, deci tot ce respira, râdea, mânca, măcănea, rumega, grohăia, dormea, trebuie să plătească.

-Păi cum să plătească oaia?

-Exact. Oaia nu vorbea, că dacă ar fi vorbit, ar fi ştiut ce să-i spună stăpânului...

Avea vodă nişte slujbaşi...toţi unul şi unul. Unul mai decât altul, altul şi mai decât primul, toţi o apă şi-un pământ. Abia legau două vorbe. Noroc că mai ştiau să citească. Băteau la poarta omului şi-i spuneau, trăgând cu ochiul la foaia primită de la slujbaşii mai mari în grad:

-Bade, e ordin de sus. Am venit să cerem taxa de la oi.

Căsca badea ochii, oile îi rotunjeau. Citeau ordinul scris şi se supuneau. Puneau copită lângă copită şi mână lângă mână. Berbecul avea câţiva bănuţi în suman, badea fugea de vindea un miel, oile dădeau puţină lână. Pleca slujbaşul mulţumit, badea rămânea fericit. Şi oile şi berbecul. Primiseră daruri de la vodă. Fiecare dintre ei purta cu mândrie ciucuri în urechi.

Mergea la vecin. Acolo, era unul ce ştia mai bine să citească şi protesta:

- Cum? Nu-i drept. De ce aşa? Hai, să zicem că peste tot se plătesc taxe, dar oaia? Porcul? Găina? Nu-i normal...Nici n-am bani. Ce vreţi să fac?

-Dă-ne ce ai. Dă porcul şi câteva găini. Ocupă locul, respiră aerul, consumă oxigenul, expiră bioxid de carbon, încălzesc atmosfera, poluează totul în jur. Pământul este al lui vodă.

-Ba nu, locul e al meu. Vreţi să vă arăt hârtii? E moştenit de la tata.

-Hârtiile nu mai au valoare. A dat vodă un decret. Orice avere mai veche de trei ani a expirat. Tot ce dobândeşti de acum încolo îi aparţine lui. Are o metodă de a păstra averile la congelator. Nu mai expiră averea, tu eşti fericitul posesor al unei averi veşnic proaspete.

Se-nchina bietul om...Nu dădea nimic. Zicea că pe el nu-l deranjează pământul lui, chiar dacă a depăşit puţin termenul de valabilitate şi a mucegăit. Cu mucegai este chiar mai sănătos. Nici găina n-o dădea. Nu-i păsa că e a lui vodă. Avea un an găina, deci se născuse după decret, dar în curtea lui. Chiar dacă o împlini doi ani la el  şi expiră puţin, el tot o să mănânce ouă de la ea. Cum să-şi dea găina la congelatorul lui vodă? E friguroasă.

În dreptul nesupusului supus, slujbaşul trecea un X. Nu primea nici ciucuri şi nici bătăi prietenoase pe umăr. Găina lui se simţea tristă toată ziua. Ar fi vrut şi ea ciucuraşi la urechi...

Au început oamenii să-şi pună întrebări...Cum vine asta? Dacă ei refuză să plătească, le ia vodă pământul şi-l ţine la congelatorul lui până vor avea cu ce să-l răscumpere? Cât de mare e frigiderul lui vodă? Şi de ce-i iubeşte atât de mult, de e dispus să plătească în locul lor factura la curent?

-Vă daţi seama cât ne-ar costa dacă am cumpăra noi un frigider? Unul pe sat. Ne-am ţine pământurile în el, dar ne-ar costa enorm curentul. Ar trebui să vindem tot.

-Înseamnă că vodă ştie el ce face. Ne iubeşte şi vrea să ne scutească de o cheltuială uriaşă, spuse cel cu ciucurii-n urechi.

-Nu, zice unul fără ciucuri. Nu e congelatorul lui. N-are atât de multă avere. E alt congelator. Mai marii lumii, tot iubitori de supuşi ca şi el, au pus mână de la mână şi au cumpărat un congelator imens. De la ruşi, am auzit că l-au cumpărat. Ei au destul congelator în Siberia. Au vândut o parte din el la cei ce nu au siberii, adică au doar ecuatoare, longitudini şi latitudini.

-Aaaaaaa, acum ne mai venim şi noi de-acasă. Înţelegem, behăiră mioarele. Numai de-ar reveni şi oamenii pe-acasă, că noi tot pe-aici...

-Ce au înţeles oile, mami?

-Ce nu au înţeles oamenii. Vodă avea şi el ciucuri, dar nu tricolori, aşa cum purtau supuşii. Erau în alte culori. Ziceau unii că nu-şi mai au rostul diferenţele de culoare şi că putem să purtăm orice ciucuri dorim, dar doar după ce depunem la congelator averile noastre. Să nu se strice.

A apărut printre supuşii lui Cruciş Vodă teama.

-Cum, mami? Parcă-l chema Ciucure.

-I-au schimbat supuşii numele. Chiar unul dintre vizirii lui l-a rebotezat. De la obiceiul acela de a trece un X în dreptul recalcitranţilor. Chiar şi în ţara Congelatorul Comun era numit tot aşa. Unii-i spuneau Crucişător Vodă şi chicoteau pe la spate-i. Pe unde trecea el, ai fi zis că a trecut flota condusă de un amiral nebun şi un rece polar. Apăreau certurile, oamenii se luau la harţă pe capacitatea congelatorului comun. Unii ziceau că nu este drept. Cum? Unii au trei sertare, alţii abia două? Şi nici ălea nu erau la o temperatură potrivită congelării pe termen lung. Unii în congelator, alţii în frigider?

-De ce le era teamă supuşilor?

-Că rămân fără ciucuri. Deveniseră foarte puţini cei ce nu aveau. Popa purta ciucuri la patrafir, biserica avea unul mare pe turlă, căpătat pe colacii şi coliva depuse la congelator. Chiar şi coliva primise ciucuri. Şi lumânările. Icoanele nu mai făceau minuni decât cu ciucurele ataşat, cădelniţa tămâia doar tămâie cu ciucure de o anumită culoare. Era adusă tocmai din ţara unde ciucurii cresc în copaci.

-Adevărul este că ţara noastra arată minunat, spuse un înciucurat. Se merită. Îmi place acest schimb. Am dat ieri merele din măr, am primit tot atâţia ciucuri. E fălos mărul acum.

-Da, dar gol...râseră câţiva guguştiuci cu ciucure la coadă.

-Şi voi aveţi ciucuri, de ce râdeţi de alţii?

-Noi n-am dat nimic...Doar am aplaudat. Nu am dat, ciucure avem, ce-am avut şi ce-am pierdut? Putem circula oriunde, indiferent de culoarea ciucurilor din ţările vizitate.

Din zi în zi, puţinii neînciucuraţi cedau. Nu era posibil să mai trăieşti aşa. Săreau in ochi casele lor, merii, găinile şi oile. Se vedeau şi din avion, din satelit ca nişte insule necolorate. Adică erau colorate, dar natural, discret, nu ostentativ ca ale celorlalţi.

-Şi ce s-a întâmplat mami? Văd că noi n-avem ciucuri, deci mai suntem...

-Ei, hi, hi! Este amuzant. A explodat congelatorul comun. Nu mai încăpeau în el rezervele puse la adăpost de la expirat. Şi  s-au certat între ei distribuitorii de ciucuri. Au descoperit o lipsă în inventar. Cineva furase din rezerva de ciucuraşi pentru anii care trebuiau să vină. N-a descoperit nimeni de ce-i furase. Se zice că au aparut şi fabrici clandestine de confecţionat ciucuri falşi. În plus, când supuşii din toate ţările

i-au privit mai bine pe distribuitorii de ciucuri, au observat că toţi priveau cam cruciş. Numărau greşit, unde era o oaie ei treceau o jumătate. Mereu în avantajul lor.

Ţara unde locuia Ciucure Vodă a dat jos toţi ciucurii din meri şi a deschis ochii mari. Era prima dată când vedeau cu adevărat situaţia.

-Sărăcie cu ciucuri, au râs ei amar...