În
carele se vorbeşte despre câţiva motani blazonati,
controlul asupra timpului şi asupra a tot ce mişcă şi respiră şi alte minunăţii din Lumea cea Poleită în culorile potrivite timpurilor cam întunecoase.
Este bine ştiut faptul că pisicile nu ştiu să
înoate. Asta o ştiu şi copiii şi căţeii şi păsările şi libelulele şi toată
suflarea şi răsuflarea din Ţara Pisicilor. Ţara nu era doar a pisicilor, dar
legile erau votate în parlamentul
pisicilor. Motiv de foarte multe nemulţumiri din partea celorlalte lighioane…Cum
să obligi libelulele, fluturii, furnicile să bea lapte, să vâneze şoricei, să-şi ascută
gheruţele după un ritual bine orânduit de milenii?
Au fost multe petiţii şi plângeri din partea locuitorilor
toleraţi în Ţara Pisicilor. O furnică s-a plâns că muşuroiul îi este zilnic
distrus de găinile scormonitoare. O libelulă s-a plâns de uraganele provocate
de sforăitul somnorosului motan Sforaila Întâiul, Marele Sforar .
-Doarme toată ziua şi se preface că lucrează, dar sforăie,
creează curenţi de aer şi nu mai avem o clipă de linişte, din cauza lui. Să-l
trezească cineva şi să-l pună la treabă, altfel ne vom aduna cu mic cu mare şi
ne vom revolta. Atunci să vedeţi uragane şi furtuni…ameninţă libelula.
-Voi sunteţi doar nişte tolerate în ţara noastră, se burzului
la ea Marele Judecător Șimaisforăitor
decât Marele Sforar.
-Cine spune asta? îl privi mânios, pe sub antene, libelula.
-E înscris în cronici, ştie toată lumea, răspunse
judecătorul, foindu-se pe jilţul poleit în aur. Parcă siguranţa începuse să-i
dispară…Dacă nu este aşa? Dacă restul locuitorilor au tot atâtea drepturi
ca pisicile? O privea adeseori pe soaţa
sa, cum trece mândră pe străzile murdare ale oraşului, fără să se sinchisească
de mizeria şi sărăcia din jur. O luase de nevastă pentru blazonul său. El
fusese un sărăntoc, nu uita să-i amintească soaţa, de trei ori pe zi, înainte de
fiecare masă. Blazonul era chiar tabloul bunicului. Reprezenta o pisică batrană
ce ţinea între labe scheletul unui
peşte. În buzunarul de la piept ţinea un ceas şi o lunetă, semn ce avertiza că
ei controlează timpul şi ştiu ce mişcă peste tot. Deasupra capului, bunicul
avea un soare ce-l privea drăgăstos, ca să vadă şi sărăntocii ceia ce cască
gura la mesele lor pline cu bunătăţi, că însuşi soarele este de partea celor
avuţi. Mă rog…soarele, în realitate, nu-l privea drăgăstos deloc, dar ce nu
face un pictor, în schimbul unei pungi zornăitoare?
-Să ştiţi că nu vom mai suporta mult timp batjocora voastră
şi nedreptatea, se oţărî la el libelulul cel încruntat. Aţi ajuns de
nesuportat. Chiar şi orbii văd cât de mincinoşi sunteţi. Aţi falsificat toată
istoria, ca să fie în favoarea voastră.
S-au strâns la sfat
pisicile…
-Ce facem, proştii au învăţat să citească, îşi pun întrebări
şi, culmea, găsesc şi răspunsurile?! spuse printre dinţii ascuţiţi, Sforaila
Întâiul, căruia pajii îi turnaseră câteva găleţi cu apă în cap, ca să-l
trezească. Sforăia atât de tare, încât uraganul se îndrepta ameninţător chiar
spre zona în care locuiau bogaţii, adică ei, minunaţii blazonati blazaţi.
-Ce să facem? Ce să facem? se frământară slugile, foindu-se
neliniştite pe scaunele aşezate cu un nivel mai jos decât jilţurile celor mai
blazonati. Este bine ştiut că mâncarea prea multă şi traiul prea îmbelşugat
creează o pâclă densă pe creier. Această împiedică ideile să vină şi înfundă
ochii în orbite. Nu vezi sclipire în acei ochi, s-o cauţi şi cu luneta din
buzunarul de la pieptul bunicului.
Au căutat în cronici, să vadă cum au scăpat strămoşii lor
din situaţii asemenatoare. Aveau nişte tipare de comportament ale gloatelor, în
situaţii dificile. În situaţii dificile pentru ei, nu pentru gloate. Pentru
acestea, cam toate situaţiile erau dificile.
-Stăpâne, situaţia de acum nu seamănă cu niciuna din trecut.
Sunt prea mulţi deştepţi. Am greşit când le-am dat voie să înveţe să citească…
-E prea târziu să regretăm, spuse Sforaila Întâiul.
Şi-apoi…nu am ajuns tot noi la concluzia că avem nevoie de proşti deştepţi,
pentru că noi suntem prea leneşi să ne adaptăm la tehnologia modernă? N-am chef
să-mi bat capul cu calculatoarele şi cu toate aceste noi invenţii apărute în
ultimul timp. Rostul nostru este să ne odihnim cât mai mult şi să ne distrăm,
să schimbăm istoria în favoarea noastră, să numărăm banii şi să-i împărţim doar
între noi, frăţeşte.
-Ei…nu este chiar frăţeşte, îndrăzni să miaune un motan
invidios şi fără blazon.
-Scoateţi-l afară! răcniră ceilalţi. E prea îndrăzneţ. Ăsta
ne va trăda, dacă direcţia din care bate vântul se va schimbă. Serviciile
secrete au o înregistrare compromiţătoare, în care Invidiosul se tocmeşte cu un
cioroi pârlit de bătrâneţe. În schimbul unui blazon măsluit, a dat toate
rezervele de hrană ale ţării şi bărcile pe care le ţineam pentru cazurile în
care Sforaila nu poate fi trezit şi aduce asupra noastră un taifun.
-Blazon măsluit? idrazni iar Invidiosul. Toate blazoanele
sunt măsluite. Parcă n-am şti toţi că nimeni nu este mai de viţă decât nimeni.
Înlocuim blazoanele cu însemne spirituale şi limuzinele cu cavourile, după
moarte.
Cuvântul “moarte” le-a dat dureri de cap celor strânşi la
sfat. Au invocate diverse motive şi au plecat acasă, să mănânce bine şi să
doarmă. Sforaila Întâiul a adormit cel mai profund. Nu l-au mai putut trezi
nici cu apă rece, în care puseseră cuburi de gheaţă, când taifunul anunţat a
venit. L-au lăsat şi s-au înghesuit toţi într-o barcă. Era singura barcă rămasă
nevândută. Nu încăpeau prea mulţi. S-au bătut între ei, şi-au lăsat soţiile şi
copiii pe mal şi au zbughit-o. Au
rătăcit un timp, tăcuţi şi îngânduraţi. Foamea i-a învăţat să pescuiască şi
chiar să înoate. De atunci au învăţat pisicile să înoate…
-Mami, dar ce s-a întâmplat cu ei?
-Nimeni nu ştie…Poate că încă mai rătăcesc, poate că s-au
înecat, ori au murit de sete…Un lucru este clar. Soţiile şi copiii au jurat că
nu-i mai primesc acasă şi au renunţat la blazoane şi ifose.
