vineri, 7 octombrie 2011

Mărgelele


- Sebi, vrei să-ţi spun o poveste? Te văd plictisit.
- Daaaa, se bucură băiatul.
- Este vorba despre un om pe care chiar îl cunosc, hai să te duc în lumea lui. Este lumea mărgelelor viu colorate, orbitor de strălucitoare, dar dezarmant de inutile. Sunt din plastic şi fără suflet.
Au pornit  împreună...
Era odată un om, povesti ea, în timp ce mergeau alene. Trăia într-o casă mică, într-un oraş mic, într-o ţară mică.  Citise o grămadă de cărţi, învăţase o mulţime de cuvinte...ştia chiar să le înşire pe aţă, ca pe mărgele. Învăţase asta de când era bebe. Avea o memorie foarte bună, nu uita aproape niciodată cuvintele învăţate şi le spunea şi celor din jur. Numai că vorbea atât de mult, încât nu găsea niciodată un ascultător care să reziste mai mult de cîteva ore lângă el. Din acest motiv, era cam singuratic, deşi avea o familie, în casa cea mică, din oraşul cel mic, din ţara cea mică.
- Ce se vede acolo? întrebă Sebi, acoperindu-şi ochii deranjaţi de ceva ce sclipea în zare.
Este un labirint din vorbe- mărgele, spuse Andra. Sunt sclipitoare, dar nu au nicio valoare. Asta vroiam să-ţi arăt. Este cam greu să te descurci, eu mă chinui de anul trecut şi tot mă rătăcesc. Mi-e şi frică să merg singură, este periculos să te rătăceşti..
- Şi ce te-ai gândit tu? Să ne rătăcim în doi?
- E, nu...Doar că vreau să-i dau odată de cap, să    nu-mi mai bat capul cu probleme ce nu-mi încap în ruptul capului în cap. Unde-s două capete, nu încape îndoială, lucrurile se vor pune cap la cap şi o să le dăm de cap.
Sebi tăcu mâlc, privind-o cu gura căscată. Puteai să mai ai vreo replică la potopul de cuvinte ce ieşiseră din gura ei?
- Uite, ne apropiem. E frumos, dar periculos. Sunt o mulţime de capcane întinse abil de omul din poveste, dar şi de alţii asemenea lui.
- Totul începe din copilărie. I se dau copilului diverse piese să le înşire pe aţă. Inimioare, steluţe, forme geometrice. Copilul se distrează un timp, dar apoi vrea să înţeleagă ce sunt acele forme. Începe să-i întrebe pe părinţi. Aceştia îi spun: „inimă, stea, cerc, pătrat...”. Se mulţumeşte pentru un timp cu răspunsul, repetă cuvintele şi le înşiră pe aţă. După un timp, se simte nemulţumit. Apar întrebările: „ ce sunt inima, steaua, cercul?”

La aceste întrebări, este mai greu de răspuns, aşa că părinţii dau din umeri şi spun lucruri banale, de genul: inima este un organ foarte important, fără de care am fi morţi, cercul este o figură geometrică asemenea pătratului pe care tocmai urmează să-l înşiri, doar că este rotund.
- Ce este rotundul? insistă copilul.
- Păi rotundul este o linie curbă închisă, adică un cerc.
- Şi de ce rotundul este rotund şi cercul este cerc şi nu inimă, ori pătrat, ori stea?
- Pentru că ceva ce este ceva, nu poate fi altceva, se şterg de broboanele de sudoare mama, tatăl, ori bunicii.
- Dar altceva poate fi ceva? insistă copilul.
De obicei, răspunsul nu mai vine. Cel torturat pleacă la farmacie să-şi cumpere algocalmin.
Copilul creşte şi învaţă cuvinte noi, memorează definiţii, poezii în care se vorbeşte despre inimă, stea, lună...Nu le mai caută înţelesul, doar le spune, adică vorbeşte vorbe.
-Păi asta poate face şi un papagal, ori un casetofon, spune Sebi.
- Exact, devenim un fel de papagali ce repetă cuvinte spuse de alţii, le dăm mai departe, ne înfoiem în pene cu numărul de cuvinte cunoscute, numărul de cărţi citite, adică înşirăm în continuare cuvinte- mărgele. Cu timpul, toate aceste cuvinte alcătuiesc un adevărat labirint, o junglă prin care nu ştim să ne descurcăm.
Unii, îşi pun chiar măşti din cuvinte înşirate. Spun iubesc de cateva ori pe zi, dar nu ştiu ce înseamnă asta. Scriu poezii kilometrice, in care apar cuvintele prietenie, iubire, sacrificiu, dar nu stiu ce înseamnă asta. Noi ştim încă, nu am uitat, dar dacă lăsăm în continuare problema nerezolvată, labirintul o să devină şi mai înfricoşător şi de nestrăbătut.
- Şi ce te face să crezi că o să reuşim noi, doi copii, să facem asta? Suntem mici, nimeni nu ne ascultă.
- Măcar să încercăm, nu? Altfel, pe măsură ce creştem, o să uităm şi noi. O să-mi spui peste câţiva ani că eşti prietenul meu, dar nu o să mai înţelegi cuvântul. Între timp, poate că ai învăţat la şcoală, ori ţi-a dat altcineva o definiţie a prieteniei, mai sofisticată şi uiţi. Pentru mine, prietenia înseamnă să te ajut atunci când îţi este greu şi toţi ceilalţi te-au părăsit, să te iubesc necondiţionat, chiar dacă toţi ceilalţi te-ar urî, dar şi să-ţi atrag atenţia atunci când greşeşti, să te ascult când ai o problemă şi să te ajut s-o rezolvi. Mă tem să nu uităm, Sebi, se întristă fata. Nu-mi place cum arată lumea din jurul nostru...
- Da, dacă părinţii şi-ar găsi mai mult timp să discute cu copiii lor, să-i privească în ochi, să se joace cu ei şi să citească poveşti, la una cu ei, lucrurile ar merge mai bine, completă Sebi. Părinţii ar înţelege cuvintele, le-am explica noi, cei care nu am uitat încă. Mai târziu, când noi am fi în pericol să uităm, ne-ar reaminti ei.
- Acum înţelegi că trebuie să rezolvăm problema? Dacă o lăsăm aşa, tot noi o să cădem, când vom fi mari, în capcana vorbelor fără substrat.
- Bine, şi ce trebuie să facem, concret?
- A, uitasem că tu eşti şahist, eşti cel cu concretul, îl ironiză Andra. Nu ştiu încă, eu nu-mi fac prea multe planuri. Pur şi simplu, mergem înainte şi vedem pe parcurs cum rezolvăm problema. Dacă mergi pe drumul corect şi-ţi asculţi inima, problema se rezolvă aproape de la sine.
 Primul om pe care l-au întâlnit era un poet. Era chiar omul despre care povestise fetiţa, cel din casa mică, din oraşul mic, din ţara mică. Scrisese o mulţime de poezii frumoase, oamenii se mirau de talentul lui neobişnuit. Trăia retras, se simţea singur şi neînţeles. Privea cu supărare şi invidie pe ceilalţi din jurul lui. Ei nu aveau niciun talent, citiseră mult mai puţine cărţi decât el, dar aveau prieteni mulţi, o grămadă de prieteni. Se plângea mereu, de câte ori găsea un ascultător, de nefericirea lui, de faptul că este un om neînţeles, că nimic din ce-şi propune nu-i iese, că este privit cu invidie de ceilalţi, că nu trăieşte în lumea potrivită... Părea un bebe plângăcios ce încearcă să atragă atenţia celor din jur. Înşirase la cuvinte, că nu mai ştia cum să iasă dintre şiragurile multicolore...era prins în capcană. Dornic să fie iubit, preţuit, schimba mereu măştile, în funcţie de persoana cu care discuta. Tot schimbând la măşti, i-a zăpăcit pe toţi. Nimeni nu mai înţelegea cu cine vorbeşte, iar el devenise un fel de cameleon ce-şi schimba culoarea de câteva ori pe zi. Ar fi stat la discuţii cu tine ore în şir, înşirând şiraguri, desfăcând şiragurile altora, analizând. Vorbea, vorbea...Ascultătorul începea să dea semne de nelinişte, obosea şi nu mai ştia cum să scape din plasa de mărgele. Nu mai ştia cu cine vorbeşte.  
Au stat de vorbă cu el. Andra era încântată, părea că găsise omul care le înţelege limbajul. Iubea animalele, citea poveşti, râdea cu poftă, ca un copil, cânta, dansa...un om grozav!
- Vino cu noi, spuse Andra, haide să descifrăm labirintul acesta.
- O, nu, acolo sunt multe pericole, răspunse el. Am auzit o mulţime de poveşti înfricoşătoare despre cei ce s-au aventurat. Sunt unii ce nu  s-au mai întors nici până acum. Sunteţi copii, eu vreau să vă protejez, nu vă las.
- Păi dacă vrei să ne protejezi, vino cu noi. Nu-ţi pare rău de cei ce au rămas captivi?
- Ce treabă am eu cu ei? E problema lor, dacă au căzut, au căzut! Şi eu am treburi mai importante de rezolvat, n-am timp! se răsti el, luând furios o pungă de mărgele noi şi câţiva metri de sfoară trainică.
- Bine, dar parcă vorbeai despre prietenie şi protecţie, despre sacrificiu şi iubire...spuse Andra, cu glasul stins. Nu te gândeşti că ai un copil şi că poate cădea în capcană vreodată? N-o să-l poţi proteja la infinit, o să crească...
- Eu v-am avertizat, spuse el, făcându-se că nu aude ultimele cuvinte. Nu aveţi decât să intraţi, e treaba voastră. Acum, plecaţi, am o mulţime de mărgele de înşirat!
- Ce ne facem? Ăsta nu numai că nu ne ajută, dar continuă să facă şiraguri, nu se opreşte. Chiar dacă reuşim să străbatem labirintul, drumurile vor fi iar închise, în urma noastră...noi cum o să mai ieşim?
- Of, nu ştiu..măcar dacă ar tăcea pentru un timp.Turuie...turuie...parcă este o moară sticată.
- Cred că ne luptăm cu morile de vânt, dacă tot ai adus vorba despre moară, spuse Sebi. Nu crezi că ar trebui să ne întoarcem?
- Sebi, ai uitat că Taiu te-a învăţat să mergi până la capăt? se întristă fetiţa. Eu asta încerc să fac...Trebuie să avem curaj şi încredere în forţele proprii, încredere unul în altul. Poate că este exact ocazia potrivită să învăţăm ce este prietenia. O lecţie pe care o înveţi bine, nu o mai uiţi niciodată.
- Bine, mergem mai departe, acceptă Sebi.
În unele locuri, erau nevoiţi să ocolească, aşa de des era hăţişul de vorbe. Erau şi cazuri în care se întorceau din drum şi căutau altă cale.
- Aşa nu o să reuşim niciodată, spuse Andra, aproape plângând de oboseală şi deznădejde. Trebuie să găsim o metodă inteligentă. Cred că am o foarfecă la mine, spuse ea, cotrobăind în rucsac. Haide să tăiem şiragurile. Aşa, găsim drumul cel mai scurt.
 Eliberate, vorbele se rostogoleau vesele în toate direcţiile, deschizând drumul copiilor. Scoteau chiar sunete plăcute, melodioase. Atunci, s-a întâmplat ceva ciudat. Mărgelele, sătule să fie puse forţat unele lângă altele, păreau că au prins viaţă. Săreau fericite, cântau şi se grupau cu altele asemănătoare. Împreună, căpătau o strălucire aparte şi deveneau ceea ce erau cu adevărat: pietre preţioase ce-şi pierduseră strălucirea şi încrederea că sunt ceea ce sunt. Înşirătorii de şiraguri le făcuseră să creadă că sunt din plastic şi că nu au viaţă.
- Închide gura, Sebi, nu te mai mira atât. Suntem în Lumea Imaginaţiei, aici totul este posibil, nu rezistă Andra să-l tachineze pe Sebi.






8 comentarii:

  1. Un blog foarte frumos cu multe invataturi.Multumesc din suflet Maria!
    Cu drag,
    Genny

    RăspundețiȘtergere
  2. As vrea sa pot sta de vorba cu tine Maria.Iti las aici adresa blogului meu http://zborul-spre-acasa.blogspot.com/,poate reusim sa ne gasim intr-un fel. Se pare ca avem multe in comun, asta dupa ce am citit ce ai scris pe "infinitaiubire" in articolul "El Mahdi si Iisus". Am pe blog un chat (cel albastru) unde imi poti lasa un semn ca esti acolo sau imi poti lasa adresa ta de mess intr-un comentariu pe blog (nu se posteaza automat). Astept un semn de la tine.

    RăspundețiȘtergere
  3. minunata poveste! sper sa am timp sa le citesc pe toate. FELICITARI!

    RăspundețiȘtergere
  4. Frumoasa poveste.Sunteti deosebita. Sper ca toti sa inteleaga talcul povestilor dumneavoastra. Toate sunt deosebite.

    RăspundețiȘtergere
  5. Povestile tale nu au talc; au viata! Ni-e teama sa mai citesc si, totodata, ma relaxez; in definitiv, nu sunt eu cel mai rau copil din lume....

    Puiu

    RăspundețiȘtergere