Chin-Tai-Tum era
o fetiţă născută în China, din părinţi chinezi, purta haine made-n China şi
vorbea fluent chineza. Zâmbetul îi era larg, după moda chinezească. Orice
copil, dacă nu avea zâmbetul de 35
cm, să unească cele două urechi, era
dezmoştenit şi trimis în exil. Exersa mereu biata Chin, mama venea de două ori
pe zi cu rigla în mână, dar zâmbetul său abia ajungea la 8 cm.
-Ce ne facem? E o
ruşine în familia noastră. Niciun copil nu a avut zâmbet atât de mic, s-a plâns
mama ei la vecine.
-Daţi-i ceai de
tei.Calmează şi relaxează.
-Faceţi-i
acupunctură.
-Puneţi-i
comprese cu tinctură de relaxmuşchi.
-Nu-i mai daţi
atâtea dulciuri şi n-o mai răsfăţaţi. Puneţi-o să rezolve probleme grele de
metatrimitogeogenometrie.
Acestea au fost doar câteva dintre sfaturile
primite prin vecini. Chin era un copil ascultător şi-şi iubea părinţii. A făcut
întocmai cum i s-a cerut, dar zâmbetul a rămas de 8 cm. Cu cât se apropia ziua
in care Marele Cenzor Măsurător de Zâmbete trebuia să sosească, cu atât
zâmbetul ei devenea mai mic şi mai cu colturile in jos. Se obişnuise deja cu
ideea că va fi exilată. Îşi strânsese lucruşoarele într-o boccea şi îşi făcea
de lucru la un fular pentru păpuşa ei, recapitulând în minte cele 12 reguli de
aur ale unui zâmbet perfect.
A venit şi ziua
măsurătorii. Toate prietenele ei se îmbrăcaseră frumos şi zâmbeau aliniate în
faţa cenzorului.
Privindu-l cum
îşi scoate din trusă rigla de măsurat, Chin a început să tremure. Era verde din
cap până-n picioare cenzorul. Verde la chip, verde la suflet, verzi îi erau
veşmintele.
-E o conspiraţie!
tună domnul Tai-Frunz-Chin. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Niciun copil nu
depăşea recordul minim la zâmbet.
Se plimba nervos de la un colţ al camerei la
altul. Devenise şi mai verde de furie.
-Ce simbol, mami?
-Acesta:
-Pe cine trimitem
anul acesta la concursul de fericire?! Cum o să dovedim ca avem cei mai
fericiţi copii?! Niciunul dintre pămpălăii ăştia blegi nu depăşeşte fericirea
de 8cm. O sa ne facem de râs în faţa coreenilor, japonezilor, tailandezilor, filipinezilor.
Până şi nemţii zâmbesc mai larg. Până şi ruşii. O să ne pierdem locul în
clasamentul mondial.
-Să-i exilam pe
toţi! propuse consilierul său, spiriduşul Mu-Ga-Ga. E o revoltă. Am auzit că
nici în celelalte provincii ale regatului nu este mai bine. Copiii urlă, plâng,
protestează că nu mai vor zâmbete forţate. Că nu au de ce râde, s-au plictisit
de cele 12 reguli de tocit, de prişniţe şi ceaiuri, de măsurători şi alte asemenea
prostii inventate de nebuni.
-Dacă-i iertăm pe
aceştia, se creează un precedent. Nu e bine. Tăvălugul odată pornit nu se mai
opreşte. Cum o să dovedim lumii că avem cei mai mulţi iluminaţi şi fericiţi?
Au fost nevoiţi
să-i ierte. Exilaţii au fost chiar ei. Părinţii, înduioşaţi de lacrimile
copiilor, au deschis ochii mari, au văzut ce copii frumoşi au şi i-au pus pe
fugă pe toţi cenzorii de fericire. Spune povestea că de atunci chinezii au ochii
mai mari.
Concursul nu s-a mai ţinut. Prin toată lumea părinţii
au scăpat de ochii mici şi miopie.
-Ce se
întâmplase, mami?
-Toţi copiii aveau
aceeaşi naşă. Naşa din Lună le dăduse ca dar, la naştere, un semn. Nu se vedea
cu ochiul liber. Era un semn ascuns, dar îi proteja de toate spiritele malefice
şi-i făcea deosebiţi.
-Ce simbol, mami?
-Acesta:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu