Karina în Ţara Zoo şi Ţara Snobb

                                Karina în Ţara Zoo

 Nu-i plăcea să meargă în această ţara...nimerise din greşeală şi plecase tristă şi îngândurată. Acolo este locul în care a plâns prima dată...Vulturul i-a şoptit, trist, că aripile îi atârnă greu pe pământ şi că nu vede nici măcar stelele, din locul unde se afla. Karina i-a promis că o să încerce să facă ceva, dar, până atunci, de câte ori o să privească cerul, se va gândi la el. Lupului i-a şoptit cuvinte blânde şi a încercat să-l linistească, spunându-i că nu crede că mai are mult de suferit. Cum nu s-a oprit din mersul lui, în încercarea de a găsi o portiţă de scăpare, fetiţa şi-a dat seama că nu o mai auzea şi iar a plâns..A trecut pe lângă cuşca leilor, a tigrilor...peste tot, aceiaşi ochi fără speranţă. Atunci, şi-a pus pentru prima dată întrebarea: „ Ce se întâmplă cu oamenii mari, au orbit? ”.

                               Karina în Ţara Snobb

Între cele două ţări, nu erau graniţe vizibile. Puteai să treci cu uşurinţă, din una în alta. Adeseori, pe lângă cuştile animalelor, treceau doamne şi domni, cu nasul pe sus, mândri de blănurile, bijuteriile, pantofii şi genţile pe care le purtau. Karina recunoştea îngrozită un vechi prieten...un leopard, un tigru, un şarpe, un crocodil, ori un elefant. Chiar şi căţeii ce-i însoţeau împrumutaseră de la stăpâni aerul de superioritate. Karina prefera câinii maidanezi. Erau veseli şi jucăuşi, prietenoşi şi liberi în mişcări. În centrul Ţării Snob, pe un postament înalt, trona o coroană din aur. La aceasta visau toţi locuitorii ţării şi făceau tot posibilul să o câştige. Dansau, recitau poezii, defilau cu paşi maiestuoşi.Intraseră toţi în competiţie, chiar şi oile, curcile, câinii, măgarii...Aceştia din urmă, îşi puseseră ochelari pe nas, convinşi că aşa au un aer intelectual.

 În ţara asta, Karina şi-a chemat şi prietenii, să vadă şi ei şi să se minuneze...

N-au stat mult, nu se simţeau în largul lor şi nici nu le plăceau coroanele din aur. Preferau coroniţele din flori de câmp.

Ţara Jucariilor

                      

În Ţara Jucăriilor, a fost şi  mai uşor. Dovedind de pe acum fler pentru afaceri, i-a împrumutat spiriduşului paznic harta din Ţara Dulciurilor. 

 Cu un zâmbet larg, fiind un mare iubitor de prăjituri, acesta i-a dăruit o copie după harta fără de care nu te poţi descurca printre mulţimea de jucării. Când spiriduşul cel pofticios a plecat în mare grabă, spre ţara vecină, Darius şi-a chemat prietenii şi au păşit împreună în lumea visată de toţi copiii. Cum bine vă imaginaţi, cel ce avea grijă ca totul să meargă bine, era chiar Moş Crăciun. 

 Era o harababură de nedescris şi doar o mână de copil ar fi putut descurca jucăriile aruncate alandala de spiriduşi. Moş Crăciun era nervos. Citea o listă lungă cu dorinţele copiiilor de pretutindeni şi nu ştia de unde să înceapă. Spiriduşii fugeau în toate părţile, ferindu-se să dea ochii cu el, în astfel de momente. Jucării erau peste tot, de la intrare şi pâna la poarta dinspre apus a ţării. Ca să caute o minge, un trenuleţ, sau o maşinuţă, trebuia să străbată uneori jumătate din împărăţie, pe bicicletă, trăgând după el o remorcă în care stătea un spiriduş cu privire ageră. Văzând atâta risipă de energie, Darius şi prietenii lui, urmărind traseul din harta, au început să sorteze jucăriile. De mare ajutor, le-au fost roboţeii, care îi ajutau să mute jucăriile mai grele.  Frecându-şi mâinile de bucurie, Moş Crăciun le-a permis să asambleze un trenuleţ, în care s-au instalat copiii, după ce au încărcat vagoanele cu jucăriile din cele mai îndepărtate colţuri ale ţării. Ajunşi la destinaţie, spiriduşii le descărcau şi le aşezau în cutii de cadouri, după indicaţiile lui  Moş Crăciun, care citea cu mare atenţie lista. În trei ore, sortaseră toate jucăriile şi o mare parte din ele erau deja în cutii. Cum până la Crăciun mai era mult, au hotărât să continue în ziua următoare. Copiii au fost lăsaţi să se joace cu ce doreau, iar moşul s-a relaxat, împreună cu spiriduşii. 

 

 După fiecare zi de muncă,  primeau în dar câte o jucărie. Nici până acum nu au înţeles părinţii, de unde apar mereu alţi ursuleţi şi maşinuţe noi, la ei în casă...

Darius în Ţara Dulciurilor

 Când Andrei pleacă în Lumea Imaginaţiei, Darius merge adeseori cu el. Uneori, pleacă şi singur. A descoperit locuri pentru care fratele său l-ar invidia. Şi asta, încă de pe vremea  când mergea de-a buşilea. Unul dintre acestea este Ţara Dulciurilor. Ca să nu te rătăceşti, ai nevoie de o hartă. Darius şi-a procurat-o, dând în schimb paznicului de la poartă, spiriduşul Mustăţi- Murdare- de- Frişcă un căţeluş din pluş, de care se cam plictisise şi un creion fără vârf. Imediat ce intri, pe stânga, este un tort cu etaj, făcut pentru copilul unui uriaş, ce tocmai împlinise trei ani. Apoi, urma tortul cu trei etaje, al unei fetiţe de un an. Darius gusta foarte puţin din fiecare, lăsând urmiţe de degete în frişca pufoasă. Mai ciupea o bucăţică din tortul cu cremă de zmeură, puţină glazură de la următorul, o felie de portocală, lua o gustare mică din căpşuna uriaşă, o fărâmă de ciocolată cu lapte, doar un picuţ din prăjitura cu miere. Strănuta de la zahărul pudră de pe tortul cu mere, zâmbea frumos către cofetarii ce munceau de zor şi se odihnea un pic sub umbrela ce împodobea o îngheţată cu vanilie. 

De acolo, privea munca neobosită a spiriduşilor cofetari. Unul aducea cărămizi din caramel, pentru tortul în formă de casă, altul punea o cireaşă în vârf, cu o furculiţă uriaşă, doi mai mărişori  duceau o scară, opt cărau un platou. O femeie spiriduş ducea în coş bobiţe de ciocolată albă pentru ornat. Alta, ciocolată rasă şi nucă rumenită. Cinci dintre ei le împachetau frumos şi alţi cinci le puneau fundiţe. 

Spiriduşul şef controla ca totul să fie în ordine şi punea baloane colorate la cutii. Bătea din palme, iar acestea se ridicau în aer, zburând către casa sărbătoritului. Era un du-te vino continuu şi după un timp, copilul adormea. Când se trezea, făcea drumul înapoi, gustând iar din toate. Ajungea acasă sătul şi odihnit. Cum să le explice el părinţilor că nu îi este  foame si nici somn? Degeaba spune vorbe multe, îi ceartă şi gesticulează. Aceştia nu pricep nimic. Se mai şi sperie că o fi bolnav copilul...

Porţiile

Se spune că era odată un om foarte serios. Mereu ocupat cu lucruri importante, împărţea totul foarte minuţios. Avea pe birou o socotitoare şi, frumos aranjate, toate operaţiile folosite în cea mai importantă ramură a ştiinţei(aşa cum, cu tărie susţinea), adică matematica...Mai avea multe semne de exclamaţie, că fără ele nu poţi să-ţi impui punctul de vedere. Semne ale întrebării nu avea decât două, pentru că nu avea nevoie de mai multe. Ştia cam totul...Lângă socotitoare, avea o balanţă. Cu ea, cântărea porţii de simpatie, răbdare, prietenie... Le punea în plicuri cu etichete, pe care scria frumos numele şi adresa cunoştinţelor. Trimitea periodic, de obicei de sărbători, câte un plic la adresa indicată. Când porţia alocată se termina, încheia şi legătura cu destinatarul. Primea înapoi un plic asemănător şi îl punea mulţumit într-un dosar. Îşi făcuse datoria şi de data aceasta...Avea mare grijă de dosar. Punea naftalină, ca nu cumva moliile să roadă sentimentele, cântărea plicurile, să vadă câtă prietenie a primit şi ca să ştie câtă să trimită şi el data viitoare. Mă rog, era o întreagă ştiinţă să faci asta şi nu lăsa pe nimeni să umble în dosar. Ca orice om ce nu are vreme de pierdut, avea peste tot ceasuri, să nu irosească timp, sucindu-şi capul în dreapta, sau la stânga. Nici când îi era foame nu pleca din încăpere. Inventase un ceas care îi servea masa la ore fixe, de trei ori pe zi. Singurul obiect de artă, era o clepsidră aşezată frumos pe  piedestalul ei, sub portretul unui rege ce-l privea plictisit şi mirat.

.

 Mirarea regelui era lesne de înţeles...Avea şi cărţi, majoritatea de matematică, fizică şi chimie. Le răsfoia doar joia, ca să se convingă că nu a uitat ceva important. Ieşea, doar ca să-şi cumpere un ceas nou şi alte plicuri, ori etichete. Totul s-a schimbat în viaţa sa, când a trebuit să plece în oraşul vecin. Auzise că este cineva care inventase un ceas cu sentimente şi vroia să vadă cu ochii lui minunăţia. Când s-a întors, regele plecase din tablou, plictisit să stea mereu în acelaşi loc, balanţa trecuse strada, la magazinul de alimente, clepsidra se rostogolise afară, pe uşa uitată deschisă şi luase cu ea şi ceasurile, cărţile zburaseră spre anticariat. Cel mai rău a fost când a găsit moliile rozând naftalina, pentru că plicurile cu sentimente se terminaseră...N-a putut suporta schimbarea. A luat socotitoarea şi simbolurile matematice şi s-a mutat la ţară. Acum, e fericit. Când vrea să ştie cât e ceasul, priveşte soarele.

Prieteni 2

Blanche

Mura Mică

Negruţa

Negruţa şi Jessu- Maria

Mura Mare

Mirmidon

Leuţu

Bubu şi prietenii

Me Girl and Witch

De ce râd spiriduşii şi zânele?

Pentru că au de ce. Pentru ei, totul este joacă. Spiriduşii nu arată aşa cum credem noi, adică au bărbi lungi şi sunt scunzi. Uneori, sunt chiar inalti. Le plac dulciurile, la nebunie. Îi recunoşti după râsul subţirel şi după strălucirea jucăuşă din ochi. Ooooo, spiriduşii şi zânele râd mult şi le place dansul. Îi găsiţi pe lângă copaci, printre flori, de obicei au o carte de poveşti în mână şi un câine, lângă ei...sau o pisică, un iepure, orice animal, nu fac mofturi.

Când sunt trişti, începe să plouă şi florile îşi apleacă şi ele capetele. Oamenii mari îi caută prin păduri şi mai ştiu eu prin ce coclauri, în cărţi vechi şi prăfuite... ei sunt lângă noi. Au grijă de animalele rănite şi le iau acasă. Le place să deseneze şi să cânte. Te aştepţi să fie îmbrăcaţi în verde şi să aibă coroniţe de flori pe cap? Doar uneori, când dau serbări pentru părinţi şi bunici. Aceştia cred că au copii, nici nu le trece prin cap că ei cresc spiriduşi şi zâne...s-ar speria, ar merge pe la specialisti ca să le ceară sfaturi. Numai că specialiştii în domeniu sunt puţini şi nu prea dai de ei. Majoritatea sunt timizi, dar dacă deschizi un subiect pe placul lor, guriţa nu le tace, până nu se termină toate cuvintele din dicţionar şi când se termină, inventează altele.

Tu ai ocupaţie serioasă, citeşti ziarul, pui ţara la cale...Vine mica zână  şi te anunţă că floarea a făcut un boboc, sau că norul acela are formă de inimă, sau că a găsit o buburuză fără un picior.

Tata spală maşina şi discută cu vecinul politică. Micul spiriduş le atrage atenţia că pe căţelul maidanez îl doare burtica, pentru că papă iarbă. Bineînţeles că nu-l aud, dar codul nescris al spiriduşilor spune să nu te dai bătut, orice ar fi. „ Pe căţel îl doare burtica, papă iarbă! ”, repetă şi mai tare. Nici acum nu este auzit. „ Eeeee, dacă aş avea eu un frate care să mă-mpingă de la spate....”. Se pare că acum a găsit cuvintele potrivite, pentru că tati tresare şi merge să împingă bicicleta spiriduşului.

 Când nu au un animal pe lângă ei, sigur au unul imaginar, pe care-l mângâie şi îl răsfaţă.

Sunt peste tot: la Zoo, în parcuri, în locurile de joacă... Şi-i mai recunoşti după ceva: le plac la nebunie baloanele şi zmeele şi tot ce zboară...