Jocul de şah

Avea un obicei căluţul cel năzdrăvan. Când tata pleca de acasă, ieşea din sertarul biroului şi tropăia pe tastatură. Aşa-i spunea el scriitorului, posesorul biroului unde se culcuşise: tata.

Era o mică piesă, măiastru sculptată, singura rămasă din  şahul cel vechi,  pe care învăţaseră Jocul generaţii întregi de copii. Pentru copil, căluţul este real, la fel ca toate piesele. Jocul continuă şi după ce mama îi chemă la masă, ori pe câmpul cu maci, în zarzării, nucii şi merii prin care se cocoţau.

Noaptea, când luna plină-şi strecura visele sub pleoapele copiilor, piesele ieşeau singure din cutie şi jucau cel mai crâncen joc din istoria şahului modern, antic şi chiarmaivechidecâtantic. Regele şi regina ieşeau din cadru, jocul se desfăsura doar între pioni. Caii-şi purtau cu mândrie-n şei cavalerii îmbracaţi în mantii  ţesute din fire de lună, încrustate cu nestemate.

Scriitorul nu ştia ce se petrece. Credea doar în ce vedeau ochii lui, dar a început să observe că se petrecea ceva ciudat de câte ori ieşea din cameră. Lăsa  câteva cuvinte din povestea cea nouă şi găsea scris altceva, ceva în plus, ori nimic.

În dimineaţa aceea scrisese destul de mult şi era foarte incântat:

                                            FALSIFICATORUL DE VISE
"Credinţa înseamnă să crezi ceea ce nu vezi iar răsplata este să vezi ceea ce ai crezut!"
(Sfântul Augustin)
singura clădire din Limbo – biroul Morganei
- Săru’mâna Morgana şi bine te-am regăsit! îi ură Astralopitecul de cum o văzu că-şi face apariţia în biroul ei somptuos. Era strălucitoare şi răspândea în jurul ei o mireasmă de iarbă proaspăt cosită cu aromă de tei.
- Bine ai venit Astralopitecule, îi zâmbi ea fermecător, schimbându-şi culoarea ochilor din auriu, în verde şi-apoi iar în auriu. Regret că te-am făcut să aştepţi, dar am mai avut puţin de croşetat la un vis al unui micmare maestru spiritual despre importanţa lui hotărâtoare pe Pământ şi despre gloria lui eternă. Ia un loc te rog şi fă-te comod! Bei o superfluidică beatifică ?
- Da, mi-ar plăcea, mulţumesc frumos! zâmbi Astralopitecul şi se aşeză pe divanul scoică, abandonându-se plăcerii confortului. Divanul se bucură simţindu vibraţiile Astralopitecului şi se desfăcu şi mai larg, lăsându-l să se cufunde şi să se desfete cu moliciunea sa. Morgana se apropie de el ţinând în mâini două pahare de cristal din dimensiunea a şaptea, conţinând o licoare vie, de culoarea chihlimbarului şi îi întinse cu eleganţă unul dintre ele.
- Bea-l pe-ndelete rogu-te, ca să putem discuta în tihnă, pentru că altminteri te vei putea ameţi dintr-odată de beatitudine. Vezi că ţi-am pus doar o concentraţie mică, doar de 15%, pentru că altfel intri în samadhi şi îţi pierzi interesul pentru dialog. Dar apropo, nu ţi-e sete de Absolut şi de Infinit ? Fiinţa ta arde şi se topeşte după aceste cuvinte minunate ?
Astralopitecul închise ochii şi-şi lăsă capul pe spate după ce luă o înghiţitură din licoroasa energie superfluidică.
- Mmmm... divină... ! Infinit şi Absolut zici... !? Să fiu sincer, nu prea. În adolescenţă da, recunosc că poeziile, romanele de dragoste şi cele ştiinţifico-fanatstice îmi creaseră nişte aşteptări, dar cu timpul, aşa cum probabil se întâmplă aproape tuturor, şi-au mai pierdut din importanţă. Dar ştii ce, ia hai, că până la urmă două-trei picături de astfel de plăceri, desigur, poţi să-mi torni în pahar, dacă ai, că n-o fi foc”.

O mână criminală-i ştersese tot.

-Cine se joacă prin camera asta? întrebă el cu voce tare, sperând ca unul dintre nepoţi, ori copiii vecinilor să iasă din ascunzătoare, râzând.

Niciun răspuns…doar vântul ce mişcă foile răspândite prin toate colţurile camerei.

În ziua următoare, se trezise cu o mulţime de idei. Îi plăcea să scrie la computer, de parcă o legătură invizibilă se crease între el şi prietenul neînsufleţit. Ar fi putut jura că acestuia i se făcea dor de el când nu-l deschidea zile în şir, ori când lipsea de acasă. De fapt, dorul era reciproc.

“Suntem destul de asemănători, îi spuse în gând. Suntem doi singuratici ursuzi. Tu nu zâmbeşti niciodată, eu rareori. Mintea mea este strict matematică, tu eşti o adunătură de fire, programe, piese”.

S-a enervat foarte tare când, în locul unei pagini la care muncise toată dimineaţa, a găsit o înşiruire de litere şi cifre fără noimă:

90000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000bhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhhuz1]ziz5411111112

-Cine a făcut asta este iresponsabil, răutăcios şi laş! a strigat spre fereastră. Era convins că hoţul ce-i furase cuvintele, înlocuindu-le cu aiurelile acelea fugise şi râdea de el, ascuns în spatele copacilor.

Vântul s-a oprit din nou la fereastră, dând din cap cu reproş şi arătând cu degetul spre haosul din casă.

-Chiar aşa? Să nu-ţi faci curat nici măcar din an în an? a ţâţâit el. Mai exact, a jâjâit.

Cum scriitorul nu dădea semne să-l audă, a atins tastatura şi pe foaie a aparut scris:

-Jjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjjj!

-E o nebunie! Nu pot să cred că asta chiar mi se întâmplă. Nu era nimeni în cameră. Oare calculatorul? O luase razna? Devenise stăpân pe sine însuşi?

-De ce nu? se scriseră singure cuvintele, sub jjjj-ul vântului. De ce n-ar scrie şi calculatorul? Tastatura este a lui.Adică a mea, ca să-ţi fie foarte clar cine scrie acum.

-Şi calculatorul? Cine altcineva a mai scris?

-Vântul, căluţul din sertar…deocamdată, dar până deseară este mult. Am văzut o veveriţă ce s-a aşezat la coada lungă de la ieşirea din pădure. Aşteaptă să-i vină rândul. Se ceartă cu o bufniţă şi o ameninţă că o să scrie toate nedreptăţile pe care i le-a făcut de când locuiesc împreună în pădurea ta.

-Pădurea mea? Nu e a mea, doar locuiesc aici.

-Nu contează…La cineva trebuie să se plângă. Cum tu nu ştii să asculţi şi să auzi, am învăţat noi să comunicăm cu tine.

-Tata, suspună duios căluţul din sertar. Eu am învăţăt să şi vorbesc, nu doar să scriu. Vrei să jucăm  sah?

-Tata? Acum sunt şi tată şi nu ştiam? Mâine, vântul o să-mi spună cumnat, bufniţa cuscru, vântul o să-şi revendice jumătate din cărţi, pădurea o să vrea înapoi lemnele folosite la construcţia casei?

-Nu, tata, n-o să se întâmple chiar aşa. Când trăieşti într-o comunitate, îţi asumi nişte riscuri.

-Comunitate? M-am izolat aici, la marginea pădurii, tocmai ca să fiu singur şi să scriu.

-Comunitatea pădurii te-a adoptat, scrise bufniţa.

-Scriitorule, bufniţa îmi numără greşit rezervele pentru iarnă, se plânse veveriţa. S-o înveţi matematica, sau mai bine numeri şi cântăreşti tu. Ai putea fi chiar şi judecătorul nostru. Ai putea fi şi naşul nou-născuţilor. Vântul le pune nişte nume de te dor urechile.

-Ai putea fi orice, spuse peltic un pui de pisic, dar dă-mi puţin lăptic. De când cu vânzoleala asta prin casa ne-ai cam uitat. N-ai observat că am slăbit? A trebuit să învăţăm noi să vorbim, că tu nu vrei să înveţi nicio limbă nouă. Spui că ştii atât cât ai nevoie, ba chiar mai mult.

Scriitorul se lăsă greu în scaun, ştergându-şi faţa cu o batistă. Se simţea puţin bolnav. Probabil că avea febră, ori se răzbunau zânele pe el. Mereu râdea de copii când îi spuneau că există zâne şi spiriduşi şi că jocul de şah se extinde şi peste graniţele tablei.

-E un coşmar, am febră. O să iau o pastilă şi o să dorm.

Când s-a trezit din somn, un melc ce urcase cu mare greutate pe birou lăsase o dâră ilizibilă:

wwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwwww5444444444444
,,,,,,,,,,++++99999999999999999+

O coţofană a împins melcul cu brutalitate mascată sub gesturi delicate şi a scris cu ciocul:

9_Ţ

ÎŢh

Un bursuc năuc a răsturnat paharul cu apă pe birou, dar n-a vrut sa plece până n-a scris şi el:

8-7,9îă

Ultimul din ziua aceea, înainte ca soarele să dispară după deal a fost un huhurez holtei. L-a privit crunt pe scriitor şi a scris foarte autoritar:

2!!!!!!

2ggggggg1 .z 3â!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

kzîââ555555555555555555555!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

-Gata, tata, au plecat toţi, încercă să-l liniştească pisoiul. Ne dai să mâncăm? Suntem lihnite.

-Ce e de făcut? Dacă şi mâine va fi tot aşa, nu o să mai rezist.

-Refuză cinstit postul de judecător, naş şi stăpân al pădurii, îl sfătui căluţul. Spune-le politicos că este prea greu pentru tine şi ai crea mai curând haos decât ordine. Dacă ar fi privit dezordinea din casa ta, şi-ar fi dat seama că n-o să poţi face ordine într-o casă şi mai mare.

-Şi ce să facă? Cine să le judece plângerile?

-Să-şi aleagă fiecare pe cineva din neam, spuse pisoiul. Plângerile vor fi rezolvate de un consiliu format din înţeleptii fiecăruia dintre ei. Leul nu poate fi rege şi peste omizi, păsări, copaci…Ar judeca totul după mintea lui. Un leu n-o să priceapă niciodată de ce buburuza nu se hrăneşte cu  antilope.. Dacă omida vine şi-i spune că dudul nu-i mai permite să-i mănânce frunzele, o va trimite să vâneze căprioare.

-Tata, vrei să jucăm şah? întrebă căluţul.

-După câte mi s-au întâmplat astăzi, ai câştiga din prima mutare. Nu observi ce obosit sunt? Mă întreb dacă n-ar trebui să consult un medic. Şi cum sa jucăm? Eşti doar tu. Cine a mai văzut joc de şah cu o singură piesă?

- Ai dreptate…ar fi plictisitor. Nu imposibil, dar foarte obositor. Ar trebui să alergăm amândoi ca nebunii pe tablă, schimbând mereu rolurile. Mai bine cumpărăm un şah nou şi-mi faci şi mie loc printre piese.

Soarele

Cucoşul s-a trezit de dimineaţă, şi-a aranjat pe-o parte creasta, a sorbit un gălbenuş de ou.

-E prea mică lumea pentru mine, frumosul...

S-a cocoţat în vârful casei şi a slobozit:

-Cucuriguooooooommmmmîîîîîîaaaaaeeeeeaaââââââauuuuuuuummm!

Găinile au sarit din aşternut ca arse. Era soţul lor! Minunatul, frumosul, chipeşul...

S-au bulucit toate-n ogradă. Pentru prima dată, după milenii de orbul găinilor, au văzut soarele.

-A răsărit la comanda soţului meu, chicoti cam deşucheat Moţroşcat, puicuţa cea tânară.

-Ba al meu, că-s mai bătrână. Cred ca eu am fost prima aleasă, nu-mi mai amintesc...se răsti Penenăpârlite.

-Ba al meu! Se smiorcăi de ciudă Viitoarea. Mi-a promis chiar şi-un inel.

-Cu inelul să nu fii prea sigură...Pe ale noastre le-a vândut, râseră  fără noimă cele din cârdul din spate.

-Tacere, doamnele mele! Să privim în linişte soarele. E oul meu...

-Ba al nostru!!! tăie cu sabia vocii sparte Venerabila. Era singura căreia cucoşul  îi ştia de frică. Se spunea că deoache, face magie, îţi poate lega nasul de buric, buricul de ureche, gura de degetul mic, degetul ţi-l vâră-n nas. Nu-l mai poate scoate din nas nici un sobor de preoţi sfinţi. Da, sfinţi, cum altfel? Ce vă hliziţi?

-Cine se hlizeşte, mami?

-Căscătorii de gură la povestea noastră.

-Bine, bine, al nostru, spuse împăciuitor cucoşul.

-Să-l clocim, propuse Viitoarea. O să iasă un soare nou. Unul va răsări de la răsărit, al doilea de la apus.

-Daaaaaaa! râseră puişorii. Se vor intâlni zilnic la mijlocul cerului, se vor saluta şi se vor certa care să acorde prioritate.

-Dar dacă, din neatenţie, se vor ciocni? se sperie un pui de raţă.

-Vom avea patru sori, nu doi. În ziua următoare se vor ciocni din nou. Se va umple cerul de sori. Tata, câţi sori vom avea in zece ani? întrebă puiul.

-E o problemă complicată. Mă voi gândi la ea spre seară. Acum, am foarte multă treabă. Trebuie să-mi număr soţiile.

Acestea au roşit foarte frumos, aşa cum unei găini îi şade bine. Doar Venerabila s-a înnegrit de ciudă. Mereu cucoşul pierdea vremea. Câţi sori ar fi putut crea, de n-ar fi atât de uşuratic...

Măgarul scoase capul din iesle şi, cu gura plină, slobozi şi el:

-Ihahahaauuuuuummmmmmm! Soarele-i al meu. Să nu vă prind că mi-l deocheaţi. Venerabila-l priveşte prea intens. Vedeţi? După nori iar s-a ascuns.

-Stimabile, se oţărî cucoşul, de Venerabilă numai de bine să vorbeşti, e moart....ăăăăă....doream să spun că-i sfântă.

-Venerabile cucoş, stimabilul măgar are dreptate, necheză calul. Nu vezi? Soarele şi-a schimbat puţin traseul. Mă tem că-i din cauza mea, am strănutat. Sunt alergic la floarea de fân. Ihahahahahauuuuummmmm! Vedeţi? Am tuşit, soarele a ieşit.

-Onorabiliiiilorrrrr! mugi boul. Faceţi prea multă gălăgieeeee. Vaca nu se poate concentraaaaa.

-Pe ce se concentrează? întrebă soborul strâns la uşa grajdului. Veniseră şi curci şi bibilici, raţe, gâşte, oi şi capre. Toate se holbau la soare. Când au intors capul spre bou, a prins un moment şi s-a pitulat după frunzişul cel bogat al dudului. E clar, soarele se comporta neobişnuit.

-Vaca, soţia mea, vrea să dezdeoache soarele.

-Muuuuuuaaaauuuuummmmm! mugi vaca. Gata, l-am dezdeocheat. Să-i pună cineva ochelari fumurii Venerabilei. Să nu se mai întâmple iarăşi, că eu nu vă mai ajut. Era Glaciară vă mănâncă. Aşa am auzit la TV.

-De ce să-i punem ochelari? E deja oarbă, nu se putu abţine un puişor.

L-au pedepsit să stea la colţ şi să repete tabla înmulţirii de cincizeci de ori.

-Stimabililoooooor, viiiiiiine stăpââââânul! behăiră oile.

-Stăpânul? Eu sunt aici stăpânul! strigă cucoşul. La comanda mea a răsărit soarele.

Auzind zarva din ogradă şi văzând că nimeni nu-l ascultă, stăpânul a chemat un medic celebru. Acesta i-a spus că-i fără leac, au mai păţit-o şi alţii. Singura soluţie ar fi spitalul de boli nervoase. Au tratamente noi, în faza experimentală. În plus, medicul este cam surd, asistentele poartă căşti...N-o să deranjeze pe nimeni gălăgia.

Şi uite-aşa a rămas stăpânul fără animale. Noroc cu câinele şi cu pisica, altfel ar fi fost singur cuc.

-Ce noroc că am scăpat de ei...E atâta linişte acum, zâmbi pisica.

Calendar

Papesa Leona

                                

Povesteau pisicile venite mai demult în casă că ele au văzut cum arată un haos. Doi musafiri l-au desenat.  Pisicile erau mici atunci şi s-au apropiat să miroase şi ele un pic de haos. Una a vrut chiar să-l guste. Au crezut că musafirii erau Moş Crăciun şi unul dintre spiriduşii săi. De fapt, erau doar un om cu barba şi unul foarte scund. Amândoi puţin cam nebuni. Puţin cam mult, dacă îşi închipuiau că haosul se pricepe din desene. Nici vorbă de Moş Crăciun. El nu-şi pierde vremea cu desenele. Este ocupat până peste cap.

Lăptiţa, căreia i se mai spune şi Leona, s-a vindecat de rănile căpătate din impactul cu o maşină. Merge şi acum puţin ciudat, dar se simte bine în noua familie. A auzit povestea cu haosul şi i-a plăcut. Este foarte mâncăcioasă. Papă mult. Mai ales carne, dar şi pufuleţi, cozonac, prăjituri, lapte, smântână, crănţănele. Pentru că îi place să pape şi i s-a părut că a înţeles cum este cu teoria haosului, s-a autoproclamat papesă. Şi-a comandat un costum cu tichie şi mantie de aceeaşi culoare şi s-a pus pe tronat. Adica s-a aşezat mai presus decât celelalte pisici şi le veghează vigilent. Una, ca să nu mănânce mai mult decât ea. A doua, ca să nu-i fure costumul de papesă. A treia, ca să nu râdă pe la spatele ei.

Orice ar fi făcut ea, nu putea sta mereu cu faţa către toţi si cineva tot râdea. Costumul nu i-l voia nimeni. Ce pisică sănătoasă la minte s-ar dori încorsetată în haine omeneşti?

-Să ne jucăm de-a haosul, propuse Gavrilaş, plictisit de atâta iarnă.

-Da, să ne jucăm, dar cum? întrebă fratele lui, Găşpărel. Erau primii la joacă, dar ultimii când era vorba de prin şoareci.

-Să ne explice Leona, spuse Laleli, privindu-i cu admiraţie costumaţia. Visa să aibă şi ea într-o zi o garderobă întreagă cu rochiţe şi pălării, trene, ciuboţele.

-Hm...hm...începu Leona. Mai întâi, trebuie să vă aşezaţi în cerc. Interiorul cercului era ordinea. Tot ce este în afara lui, este dezordine.

-Adică doar ce cuprindem noi în cercul acesta mic este ordine? Dar curtea, curtea vecinului, satul, lumea? întrebă Mura Mică.

-Nu ştiu, nu mă interesează restul. Desigur, acolo este dezordine.

S-au luat de lăbuţe, s-au rotit în cerc, au râs pe furiş de hainele papesei aşezată în centrul ordinii, s-au şi bătut între ele din diferite motive fără importanţă. Gavrilaş îl acuza pe Găşpărel că trişează şi nu păstrează cercul închis. Acesta, plictisit de monotonia jocului şi de aceeaşi privelişte în centrul cercului, se scărpina, căsca, trăgea cu ochiul la Mura Mica...Aceasta refuzaze să participe la un aşa joc aiurit şi fără noimă şi luase la cercetat rafturile cu cărţi. Le citise în treacăt pe toate. Unele erau plictisitoare, altele depăşite, altele fără pic de culoare. A poposit puţin pe fiecare etajeră. A studiat pietricelele din colecţie, farfuria din lut pe care mătuşa pictase o pisică ciudată, scrumiera cu cap de pisică, diversele obiecte răspândite peste tot pe lângă cărţi. Era o întreagă poveste acolo, ce să participe la un joc stupid?

Papesa o privea încruntat. Una, de teamă să nu-i fure mâncarea. A doua, de teamă să nu râvnească la hainele ei, a treia, ca să nu observe celelalte pisici că, deşi în haos, Mura Mică părea să se simtă bine. Hainele nu i le râvnea. Ce-ar  face cu ele? Leona era grasă şi nici nu avea gusturi. Habar nu avea să asorteze o pălărie cu o trenă. De mâncat, mânca puţin...Da, asta cu haosul era un motiv întemeiat de teamă. Ştia şi Leona, deşi nu voia să recunoască. Teoria ei nu se verificase şi observaseră şi restul pisicilor. Din ce în ce mai multe se plictisiseră de joc şi rupeau cercul. Mura Mică ajunsese pe ultima etajeră. Praf nu era, deci nu se putea distra lăsând urmiţe. Era acolo o foaie albă, dar ea era curată pe lăbuţe. A mirosit busuiocul din vază, tămâia, a dat din greşeală pe jos o carte groasă scrisă de oncle Costică. Speriate de zbang-ul făcut de carte, pisicile au rupt cercul şi s-au ascuns sub pat. Aşa s-a încheiat jocul de-a haosul. Pisicile nu pricepuseră nimic, decât că pierduseră timpul şi că Leonei îi arde prostii. Ea devenea din ce în ce mai grasă, ele slăbeau învârtindu-se în cerc. De atâta învârtit, stârniseră praful din covor şi cele alergice pufneau, strănutau, se scărpinau peste tot.

A încercat cineva să-i pună Murei Mici tichia Leonei, căzută când cartea a făcut zbang, dar a refuzat-o vehement. Era oribilă şi ei nu-i plac tichiile de niciun fel.

E liberă să facă tot ce-şi doreşte: să doarmă lângă sobă, să exploreze haosul din casă şi de peste tot, să cutreiere câmpul, să discute cu oricine indiferent de culoarea hainelor, să dispară de acasă fără teama că în absenţa ei universul ar fi dat peste cap. În centrul atenţiei nu-i plăcea să fie, aşa că...mult mai bine fără tichie, trenă şi titlul pompos de papesă.