Iluminarea

-No, normal, n-o să mă mai căsătoresc şi basta! cugetă cucoşul, trăgând din nas. Nu-şi putea scoate din buzunar batista cu buline roz, de teamă că trezeşte puii din somn.

Îl părăsise cloţa, pe nepusă masă, fără bilet de adio. Adică, îl părăsise chiar cu masa pusă. Îi lăsase  resturile reci de la cina de ieri. L-a privit scurt în ochi, i-a spus “Bestie împănată!” şi a ieşit trântind uşa de la coteţ.

-Nimeni nu ne…Niciun nume…necum, nicidecum. Nicigândul nicăieriului ne năruiește nurii…

-Ce bolboroseşte acolo? se mirau găinile, încercând să desluşească tainele noului limbaj adoptat de cocoş.

-Cred că sunt versuri albe, ori haiku-uri, spuse una dintre ele, amatoare de poezie.

-Eu cred că şi-a pierdut minţile de suferinţă, spuse o găină bătrână. Peste divorţ nu treci chiar atât de uşor. Divorţul iese pe uşă doar cu o bucată de suflet ruptă din sufletul tău, folozofă ea, provocând un val de leşinuri printre raţele din curte. Aşa erau raţele…Sensibile la filozofie.

-Mamiiiiiiiiii…….!

-No, păi eu ce să fac dacă tuşica iar m-a ispitit? N-o să las frumuseţe de fotografie nepusă într-un text.

Cucoşul  a devenit negativist, nihilist, un fel de Gică Contra la tot ce i se spunea. Găinile i-au înţeles dorinţa de a se călugări, nu i-au mai aruncat ocheade şi l-au poreclit domnul No.

După câteva zile fără mamă, puii vorbeau cam aşa:

- No, norocul nostru, norii n-or năvălit năvalnic!

-No, necesarul numirii noului nomanclator nomenclaturist necesită şi puţin noroc.

-Doamne, ptiu! se cruceau găinile. N-o să ne mai înţelegem cu ei. Ăştia inventează altă limbă.

-Să tragem cu urechea la discuţiile dintre ei, să nu rămânem de căruţă, inculte, retrograde.

-După vreo săptămână, cloţa s-a întors la pui. Era foarte parfumată şi vorbea cam aşa:

-Je ne comprends pas tout ce qui parle ! Oh, mon Dieu !

-Cucoşul a privit-o fericit, de parcă soarele intrase iar în ogradă. A învăţat limba franceză, au învăţat-o şi restul găinilor.

Întorşi din concediu, stăpânii au ascultat cu atenţie. Ograda era aceeaşi, dar altfel. Peste tot, începând cu puii şi terminând cu măgarul, se vorbea franceză. Dar o franceză ciudată, un dialect nemaiauzit până atunci :

-No, est non en novembre noire avec Noriega le neuf  œuf quand il neige, euf, uf, of, ofof, ofofofof, măi, măi ! Joyeau Noel!

Deşi erau budişti din tată-n fiu, au făcut atât de multe cruci stăpânii, încât s-au iluminat pe loc şi s-au creştinizat. Au construit o biserică în curte, cu tot dichisul. Cucoşul a devenit preot şi-şi cheamă zilnic enoriaşii la slujbă :

-Nunurieeeeguuuuuuuuu, No !

Domnul Caschetă Verde

Domnul Caschetă Verde era broască ţestoasă. Îşi pierduse ţeasta în Războiul pentru Eliberarea Liberei Circulaţii a Libertăţii şi o înlocuise cu o caschetă verde cumpărată de la un prieten inamic, intr-un moment de pace de douăzeci de minute. Aşa erau obiceiurile pe front. La opt ore de bătălii crâncene, se dădeau douăzeci de minute de pace. Soldaţii erau liberi să-şi folosescă minutele de pace oricum doreau. Unii dezertau, alţii scriau scrisori acasă, alţii făceau schimb de mărfuri de contrabandă cu inamicul. Cei ce dezertau în această perioadă nu erau condamnaţi. Era dreptul lor de a-şi folosi pacea aşa cum doreau. Cum din ce în ce mai mulţi se foloseau de această chichiţă judecătorească, ambele tabere au rămas, doar în două săptămâni, fără soldaţi şi războiul s-a încheiat cu o pace memorabilă, înscrisă în cronici ca:

 Pacea de la Fiţisfinţidarnutropăiţipreatare.
- Doooomne, mami...ce nume e ăsta?!
- Nu ştiu sigur, probabil că austriac ori german. Nu prea ştiu nici istorie şi nici geografie şi nici limbi străine...
Revenit de pe front cu o decoraţie pe piept, confecţionată în momentul de pace din penultima zi, dintr-un dop de bere nemţească, Domnul Caschetă Verde a fost primit în orăşelul lui ca un erou. A cântat fanfara, s-au rostit discursuri, concetăţenii săi au strâns bani să-i cumpere un cărucior de invalid, desi era sănătos tun...
- De ce de invalid, mami? îşi pierduse doar ţeasta, nu şi picioarele...
- Aşa, ca să fie mai spectaculos. De mult timp îşi dorea orăşelul un erou căzut la datorie. Cum eroul nostru nu căzuse, s-au multumit şi cu un invalid.
- Dar nu pricep, nu era invalid...
- Păi nu era, dar concetăţenii săi îşi doreu un erou invalid si l-au obligat să se plimbe prin oraş numai în cărucior. I-au făcut cadou un melc de companie să-i tragă căruciorul şi să-i ţină de urât, mai ales că soţia îl părăsise. Ea se măritase cu un melc sănătos şi nimeni n-o putea învinui acum că-l părăsise.
Când concitadinii erau în faţa televizoarelor la ştiri, profita de neatenţia lor şi făcea câţiva paşi pe jos, să-şi mai dezmorţească picioarele. Odată, l-a prins sectoristul că se plimbă fără cărucior şi i-a dat amendă. I s-a tăiat şi 10% din pensia de invalid pe luna aceea.
S-a împrietenit cu un domn care păţise cam la fel, numai că acela era arici. Îşi pierduse şi el armura şi-şi procurase alta din depozitul de vechituri de la Muzeul de Istoria Aricilor din Antichitate şi până în Vecii Veciiiilooooor.
- Amin, mami!
Ariciul era şi el erou de război, dar scăpase mai ieftin. I-au făcut concetăţenii doar o statuie ieftină, în centru, şi-l obligau să ţină un discurs în fiecare an, de 1 aprilie. Statuia l-a costat cam jumătate din banii strânşi pentru concediile pe următorii cinci ani.
- De ce de ziua păcălelilor?
- Pentru că atunci se încheiase pacea. De fapt, războiul fusese o adevărată păcăleală. Păcăliţi au fost doar cetăţenii celor două ţări. Conducătorii armatei şi ai ţării câştigaseră o grămadă de bani din vânzarea armurilor. Banii i-au investit în alte armuri, pentru că aflaseră din ziar că se pune la cale un nou atentat la integritatea teritorială a ţării vecine şi prietene. Cum prietenul la nevoie se cunoaşte, nu-şi puteau lăsa vecinul fără ajutor.
Următorul prieten a fost o broască ţestoasă fără casă. Casa îi fusese distrusă de un Obuz Săltăreţ cu Traiectorie Rectilinie şi uneori Curbă. Prescurtat, OSTRC. Cum ţara lui era săracă, nu i-au dat nici pensie, nici statuie şi nici casă.
Noroc că avea un bun prieten care a acceptat să-i ofere o cameră la parter. De fapt, casa avea doar o cameră. Prietenul era căţel, iar casa era cuşcă.
Şi acest erou şi-a făcut prieten . Era Moş Crăciunul broastelor ţestoase. În ţara lui fuseseră înrolaţi absolut toţi adulţii cu vârste cuprinse între 9 şi 989 ani, aşa că n-a scăpat nici el. Degeaba a strigat, a protestat, s-a împotrivit că nu poate să plece la război, că vine Crăciunul şi trebuie să pregătescă darurile pentru copii. Nu l-au ascultat...I-au zis: „ Larăzboicalarăzboi” şi l-au înghesuit într-un tanc de ultima generaţie, model Nucă de Cocos cu Ţepi pe Părţile Laterale şi Roţi Gomflabile. Prescurtat, NCTPLRG. Moşul nu a priceput cuvântul acela complicat, “larăzboicalarăzboi”, dar s-a gândit că este bătrân şi că poate că a început să nu mai înţeleagă.
- Nici eu nu-nţeleg acest cuvânt...
- Nici eu...
- Înseamnă că suntem bătrâne, mami?
- Probabil...
Degeaba a protestat Moş Crăciun că este pacifist, că nu stie să conducă un tanc, că în viaţa lui n-a pus mâna pe o armă. Numai pe arme jucării destinate copiilor ai căror părinţi ceruseră arme pentru copiii lor, de Craciun.

„- Nu-i nimic, te învăţăm noi să conduci tancul şi să pui mâna pe o armă adevărată” i-au replicat recrutorii.
- Ce-nseamnă recrutori, mami?
- Ooooo, asta este o meserie foarte bănoasă. Sunt nişte domni care recrutează, adică un fel de misionari ai războiului. Cum misionarii cheamă negrii cei mititei, indienii, chinezii, arabii, extraterestrii la credinţă, tot aşa, recrutorii cheamă la război, ca să facă pace.
- Nu înţeleg, mami...cum să chemi la război ca să faci pace?
- Nici eu nu înţeleg, dar sunt unii care susţin că aşa se face pace, cu armele în mâini.
- Sunt prea multe pe care nu le înţelegem...siguuur suntem bătrâne, mami.
- Şi uite aşa, Moş Crăciun a învăţat o mulţime de lucruri noi. Conducea tancul cu viteza de 129 km pe centimetrul de arătură, stia să demonteze rapid orice armă, de orice culoare ar fi fost, s-o cureţe şi s-o monteze la loc, a învăţat şi să prepare masa pentru soldaţi...
- Şi cum s-a încheiat războiul, mami?
- Ca toate războaiele, cu o pace. S-a numit Pacea din anul Broaştei Ţestoase Moş Crăciun. De fapt, războiul nici n-a mai avut loc. După ce au învăţat să tragă cu arma, să conducă tancuri, să cureţe armele, să se târască pe burtă, spate, laterale şi să sară în cap de la o înălţime apreciabilă, toţi soldaţii au dezertat. Cel ce i-a instigat a fost chiar Moş Crăciun, printr-un memorabil discurs, ţinut după discursul generalului. Generalul le-a spus cam aşa:
- Bravi soldaţi, minunaţi apărători ai păcii, sunt atâte de mândru de voi, încât nu mai încap în uniforma aceasta veche şi plec să mi-o schimb cu una nouă şi mai largă, că asta mă strînge pe burtă şi şolduri şi la urechi şi în creştetul capului. Mă strânge şi la călcâiul stâng, de-mi vine să urluuuuu de durereeeee!
Şi, răcnind de suferinţă, generalul a dispărut la magazia cu uniforme ultimul răcnet, colecţia de primăvară-iarnă, Domid Domid.
Profitând de absenţa generalului, Moş Crăciun a ţinut următorul discurs:
- Dragi prieteni, eu zic să plecăm acasă...Generalul e nebun. L-aţi văzut şi voi, nu trebuie să vă mai explic. Se apropie Crăciunul şi ne aşteaptă copiii.
Şi au disparut toţi cât ai zice „ peşte”...Şi-au lăsat frumos uniformele şi armele la garderobă şi au dezertat. Generalul a fost dat afară din post şi locul lui a rămas vacant. Rămaşi fără general, ofiţerii au dezertat şi ei. Armata inamică s-a văzut pusă în situaţia penibilă de a nu avea duşman şi i-au numit pe ceilalţi laşi, pui de găină, inimi fricoase, ticăloşi pacifişti...
Cam atât am avut de spus despre război şi eroi...

Circul

                                                                     

 -Lumeeeeee, lumeeeee! Vine circul!

Aşa se auzea din depărtări. Circarii aveau portavoci, clopote, gonguri tibetane şi boluri în care preparau poţiuni de transformat nesimţirea în bun simţ, fengșuiuri ţipătoare, astrologi, cărţi de tarot, cristale magice…

Când circul a ajuns  în oraşul de la poalele munţilor cam împăduriţi, adulţii s-au înghesuit  în teleguţe, căruţe, care trase de boi, măgari, berbeci…depinde ce avea fiecare prin  familie. Normal că şi-au lăsat din nou copiii acasă.

-Cu copii după tine nu te poţi distra niciodată, mai ales că te privesc mereu cu ochi critic, aprobă Grăsuţa, văzând gloată cea nouă. E bine că n-aţi adus şi copiii…

Era cocoţată în prima minunăţie din lungul şir de minunat de minunate minunăţii: un copac cu oi şi şosete…

-Ooooo, oh, ohoh! abia îndrăzniră să respire curioşii, de teamă să nu dea oile jos din copac. Oi adevărate? Mai există aşa ceva?

- Da, surâse Grăsuţa. Le-am cocoţat pe toate în copac, pentru că ultima dată a cam dat lupul iama prin ele.

Oile suspinară adânc, trăgând pe nas sărurile aduse din budoarul şefei. Mă rog, una dintre şefe, că făceau cu rândul. Oile nu doreau decât să se ştie protejate, nu le păsa cum se numeşte, ori cum arată şeful. Primiseră atât de multe întăritoare, încât vedeau triplu. O priveau pe Grăsuţă şi-i spuneau Sfânta Treime. Degeaba le spuneau oile ce refuzaseră întăritoarele că e doar una, nu are cum să fie trei…Mă rog, la formele pe care le avea, putea fi şi trei.

Chiar la intrare, era musca cu găleată şi coif, mare pictoriţă de norişori şi îngeraşi pe pereţi. Păreau atât de reali…Dacă îţi puneai pe nas ochelari 5D, chiar se mişcau. Norişorii erau pufoşi şi miroseau a vată de zahăr, iar îngeraşii dădeau din aripi şi-ţi trimiteau bezele şi pupici dulcici.

Era şi o doamnă îmbrăcată în verde ce le oferea băuturi răcoritoare, varză murată şi ardei umplut, filme spirituale, muzică şi psalmi.Tot ea se ocupa şi de acarienii de la circ. Îi punea cu botul pe labe, doar printr-o încruntătură. Nu cumva să tulbure somnul celor înscrişi pe lista de aşteptare pentru toate circurile ce vor mai veni.Totul era gratis!

-E Paradisul! se bucurau toţi.

-Ce putem face? Cum să ne mai distrăm? întrebară nerabadatori cei din primele rânduri.

-Veţi fi ajutaţi să scăpaţi de miopie.

-Cum? Cum? tropăiră nerăbdătorii.

-În primul rând, trebuie să va lăsaţi şosetele aici, ca ofrandă adusă copacului. După aceea, intraţi după cortina aceea, unde este Marele Deschizător de Chakre KAM-OM-KAM-NEOM.

-Doamne, ce ieftin este! Am renunţat doar la şosete. Nu ne costă nimic!

Era renumit deschizătorul…Putea deschide chiar şi sticle de bere. A fost floare la ureche să-i scape de miopie pe cei din noua serie de amatori de circ. I-a învăţat să-şi vâre degetele adânc în chakra şi să le ţină acolo, până când aceasta se obişnuieşte cu noua stare şi renunţă singură să se mai închidă. Cei ce aveau chakrele  îndărătnice, erau puşi să se arunce cu capul în jos, de la o înălţime egală cu dublul lungimii nasului. Unii stăteau în nas, în timp ce se scărpinau în…mmmm…îîîîîî…

-Unde, mami?

-Păi, fiecare pe unde avea o mâncărime. Spuneau maeştrii de la circ că, acolo unde e mâncărime, înseamnă că este un blocaj energetic.

Alţii au fost învăţaţi cuvinte magice, gen: “Sesam deschide-te!”. E simplu…Stai în faţa oglinzii, te priveşti intens în ochi şi-ţi spui: Doamne, cât de frumos sunt şi cât de mult mă iubesc, hauuuuuuummmmmm!

-Mami, vreau şi eu la circ!

-Poate te prind. Nu avem suficient circ în jurul nostru, pe stradă? Deschide televizorul numai trei minute. Dar închide-l repede,  să nu visezi urât. Mai bine învaţă pe rupte, că unii dintre semenii nostri nu se vor trezi prea curând din beţie. Unii sunt beţi din naştere, alţii s-au îmbătat de preplinul şi preafrumosul interiorului minţilor lor intens gânditoare şi degrabauitatoare de istorie repetabilă. Cei mai mulţi sunt beţi pentru că li s-a năzărit că viaţa trebuie trăită la maxim, chiar dacă maximul este doar minimul potenţialului existent în stare latentă, dar nu în creieraş, ci-n suflet.

Nu au reuşit toti să-şi deschidă chakrele…Unii au rămas cu degetele în nas, alţii prin buric, alţii încă se scarpină în scăfârlie. S-au supărat chakrele abuzate şi le-au spus că nu se mai deschid nici măcar cu vorba bună. Ei sunt dintre nefericiţii ce n-au fost primiţi în circ. Dar le-au povestit ceilalţi tot ce-au văzut. Acasă, pentru că  s-au întors la copii, spăsiţi şi trişti. Grăsuţa le spusese că, la circul ce se va organiza în vară, trebuie să aducă bani şi mai mulţi. Nu îndrăzneau să mai ceară din banii de buzunar ai copiilor şi căutau soluţii de atras banii spre ei, cu puterea minţii. Şi-au transformat minţile în magneţi şi…aşa au rămas şi mai săraci copiii, pentru că tot din banii lor furau adulţii.

Când s-au întors ceilalţi, copiii s-au tăvălit pe jos, de ras. Au denumit acea zi memorabilia: Ziua în Care   s-a Răsturnat Teleguţa cu Proşti Chiar în Centrul Oraşului. Adulţii purtau pe nas, bine lipiţi, ochelari cu lentile roz. Erau desculţi, slăbiseră şi hainele erau făcute ferfeniţă. Unii aveau negi, dobândiţi de la iluzionistele de la circ. Se lipiseră cam prea tare de ele şi negii se mai şi iau. Mai aveau şi boli de piele, unii surziseră precum câinii cei bătrâni, alţii aveau cataractă.

Au povestit, după câţiva ani, că timpul parcă trecea altfel, la circ. Uitaseră cine sunt şi le plăcea atât de mult, încât s-au angajat ca muncitori cu ziua chiar acolo, în circ, numai să nu fie daţi afară din Paradisul plăcerilor uşor dobândite.

Peştişorul filigranat

Nu se ştie cum ajunsese peştişorul filigranat în balta ce fusese cândva un ocean…

-Păi, tocmai ai spus-o, mami. Era acolo de pe vremea când balta era ocean.

-Da, probabil că ai dreptate. Îi era dor de meduzele, delfinii şi căluţii de mare filigranaţi. Un renumit giuvaergiu îi crease pe toţi în aceeaşi zi, din pulbere de stele şi aurul cel mai curat, neatins niciodată de ochiul lacom al căutătorilor de comori.

Oceanul începuse să se micşoreze, încă de pe vremea când oamenii erau bunicei.

-Cum bunicei?

-Bunuţi…căldicei…cum vrei să spui. Uitaseră să facă bine, dar măcar nu făceau rău.

La început, un lacom vânzător de orice, a descoperit că în ocean există multe bogății şi aceastea ar putea fi vândute, dacă oceanul ar deveni al sau. Cum nu putea cumpăra ceva ce era al tuturor, a chemat în ajutor toţi lacomii şi le-a propus să împartă oceanul, fără ca oamenii să se prindă de şmecherie. Au construit vase şi au început să scotocească toate apele ce existau pe vremea aceea. Când a prins în plasă primul peştişor filigranat, şi-a pierdut minţile, de fericire.

-Voi fi bogat! Sunt deja bogat!

Au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit, înainte să-şi dea duhul. Sub greutatea peştişorului, a căzut în apă.

- Chiar şi fericirea poate să ucidă, a fost ultimul lui gând, înainte de a deveni  hrană pentru un rechin din  oceanul căruia îi pusese gând rău.

-Chiar şi piraţii sunt comestibili, a gândit rechinul, privindu-i pofticios pe ceilalţi piraţi ce înmărmuriseră, de groază. Acela a fost primul gând ce a încolţit în mintea unui rechin. S-a deprins a gândi. Nu mult…cam câteva gânduri la suta de ani. A evoluat şi el. Începuse să-şi dorească să devină pirat şi să conducă o corabie, să fie bogat, să meargă în două picioare…Mă rog…mai mult în patru, ca animalele, pentru că piraţii sunt beţi criţă cam tot anul şi rareori se comportă ca oamenii.

Au trecut milioane de ani, de atunci…Rechinul urmărea cu îndârjire creaturile filigranate din oceanul micșorat şi nu înţelegea de unde-i vine ura aceea. Nu ştia că, odată cu piratul, înghiţise  lăcomia şi ura lui. Nu erau buni la gust peștișorii, iar cu aurul  n-avea ce face, pentru că, în ape, n-au reuşit bancherii şi cămătarii să găsească muşterii. Imaginează-ţi o caracatiţă ce-şi amanetează brăţările. S-ar îmbogăţi cămătarii, de la una singură.

Piraţii observaseră încrâncenarea cu care rechinul urmarea comorile vii din ape şi ştiau că nu au altceva de făcut, decât  să-l urmărească. Aşa au prins, rând pe rând, fiecare peştişor, fiecare căluţ de mare, meduzele plăpânde…

 A secat oceanul, de dorul lor. Lacrimile sale s-au evaporate şi au devenit nori. De aceea vedem uneori pe cer nori în formă de peşti, îngeri, delfini…

 A devenit o băltoacă stătută şi urât mirositoare. Acolo l-a găsit Motanski Bei pe ultimul peştişor filigranat. Era un amărât pe care nimeni nu dădea doi bani. La doar un an de la capturarea peştişorului, la poarta motanului era un lung şir de lăudători, cerşetori, periatori de jobene şi pantofi de bancheri.

-De bancheri, mami?

-Da, de bancheri…Motanul devenise bancher. I-a găsit şi pe ceilalţi posesori de comori vii şi au înfiinţat o corporaţie. Aveau un seif uriaş în care păstrau  toate comorile. Pe lângă peştişorii de aur, aveau şi alte bogaţii găsite, ori furate. Cine dorea să vadă preţ de câteva secunde peştişorul de aur, trebuia să plătească un comision. Răspândiseră vestea că acele creaturi au puterea de a te vindeca de prostie, orbire, mârlănie…mă rog, toate bolile secolelor din urmă.

Timpul se grăbeşte…Bancherii se umflau  repede în pântece şi ifose, dar se îmbolnăveau în interior. Nu-i mai sătura nimic. Nu mai înţelegeau fericirea, bucuria…Oceanul ce nu mai exista îşi plângea comorile vii. Lacrimile oceanului au devenit ca acidul sulfuric pentru bancheri. Le ardeau sufletele, le dezintegrau. Ei nici măcar nu mai existau cu adevărat, erau nişte umbre mişcătoare ce-şi caută corpuri în care să se încuibeze. Şi…de aici a început toată tragedia. Oamenii îşi doresc mereu ce nu au şi sunt uşor de ispitit. Ca să obţină privilegiul de a sta la masă cu bancherii, îşi vindeau, ori îşi amanetau bucăţele de suflet. Numărul bancherilor a crescut, dar a scăzut şi numărul oamenilor ce încă nu-şi vânduseră sufletele.

Au urmat nenumărate războaie. Bancherii aveau nevoie de noi corpuri de care să se folosească şi provocau războaie. Au învăţat să se hrănească din suferinţă celorlalţi. Era o hrană nesănătoasă şi fericirea lor nu dura mult. Au înfiinţat chiar şi o banca de suflete. Cum nimic nu ţine la nesfarsit, au început să li se îmbolnăvească proprii copii. Cumpărau organe, încercau să-şi vindece copiii cu medicamentele otrăvitoare pe care le vindeau şi  altora. Căutau remedii naturiste, dar plantele refuzau să vindece sufletele rele. Începuseră să aibă coşmaruri…Li se perindau prin faţa ochilor copiii ucişi în războaie. Ca să-şi mai răscumpere din păcate, au devenit filantropi de ocazie.

-Cum de ocazie, mami?

-De diferite ocazii: de Paști, de Craciun, de Ziua Copilului... Cu mare tam-tam, făceau donaţii pentru copiii lumii, tot de ei sărăciţi. Dar le mergea din ce în ce mai rău…Rechinul ce-l înghiţise pe primul pirat devenise om şi-i urmarea pretutindeni. Ca în povestea Peter Pan, ţi-o aminteşti? Dorea să aibă el toate comorile filigranate.

-De ce, mami?

-Pentru că şi în el plângea oceanul. Îşi dorea să redevină rechinul de altădată, ce nu cunoscuse urâţenia sufletelor de pirat. S-a gândit că, dacă strânge laolaltă creaturile filigranate, balta va redeveni ocean, iar el va scapă de urâtul urâtului din el, înghiţit odată cu lăcomia piratului.

-Şi…a reuşit, mami?

-Nu, nu a reuşit. Bancherii l-au cumpărat cu promisiuni false. A devenit una cu ei şi le periază jobenele şi pantofii lăcuiţi. Cu timpul, a uitat cine este, dar fredonează tot timpul o melodie tristă despre ocean.

Bancherii au încercat să controleze orice răzmeriţă pornită împotriva lor. Au reuşit, pentru că mereu găseşti oameni care-şi vând sufletele, ca să măsluiască adevărul. Mereu găseşti conducători de armate care ordonă sa se întoarcă armele împotriva propriilor popoare. Un singur lucru n-au putut controla bancherii-piraţi: nu te poţi pune cu natura. Copiii ucişi în războaie au început, de dincolo de moarte, să cânte un cântecel trist. Apele şi vânturile au auzit cântecul lor, ce le-a amintit că odată, pe vremuri, erau spirite libere. Creaturile filigranate ţinute captive în seifuri au început şi ele să  cânte. Balta s-a unit cu toate apele şi cu forţa vânturilor şi, împreună, au început să măture tărâmurile ocupate de piraţi. Şi-au jurat că nu se vor opri, până când nu eliberează toate sufletele ţinute captive.

- Au reuşit?

- În mare parte, da. Oceanul a prins din nou viaţă. Şi este de-abia începutul…

Ca să-i mai ţină sub control pe oameni, bancherii au învăţat să fie circari. Fac jonglerii cu banii, îi măsluiesc…Au intrat în politică şi fac orice, numai să rămână la putere: dansează, rag ca toate animalele, cântă imnuri şi cântece patriotice, râd în hohote, plâng cu lacrimi de crocodil, jură pe drapel şi pe cărţile sfinte că, de dată această, vor fi cinstiţi. Nu le mai prea merge, pentru că, în melodia tristă cântată de copiii uciși, pădurile măcelărite, vânturi şi ape, au intrat şi animalele ţinute captive la Zoo, circ, ori împuşcate fără milă de alți nemernici cu sufletele goale. Bancherii nu mai au somn, pentru că au început şi ei, în sfârşit, să audă că Mama Natură este foarte furioasă şi întoarce tot pământul ca să-i găsească pe unde s-au pitulat. Stau ascunși sub măști de filantropi, democrați, mari eliberatori  și pacifiști.