Peştişorul filigranat

Nu se ştie cum ajunsese peştişorul filigranat în balta ce fusese cândva un ocean…

-Păi, tocmai ai spus-o, mami. Era acolo de pe vremea când balta era ocean.

-Da, probabil că ai dreptate. Îi era dor de meduzele, delfinii şi căluţii de mare filigranaţi. Un renumit giuvaergiu îi crease pe toţi în aceeaşi zi, din pulbere de stele şi aurul cel mai curat, neatins niciodată de ochiul lacom al căutătorilor de comori.

Oceanul începuse să se micşoreze, încă de pe vremea când oamenii erau bunicei.

-Cum bunicei?

-Bunuţi…căldicei…cum vrei să spui. Uitaseră să facă bine, dar măcar nu făceau rău.

La început, un lacom vânzător de orice, a descoperit că în ocean există multe bogății şi aceastea ar putea fi vândute, dacă oceanul ar deveni al sau. Cum nu putea cumpăra ceva ce era al tuturor, a chemat în ajutor toţi lacomii şi le-a propus să împartă oceanul, fără ca oamenii să se prindă de şmecherie. Au construit vase şi au început să scotocească toate apele ce existau pe vremea aceea. Când a prins în plasă primul peştişor filigranat, şi-a pierdut minţile, de fericire.

-Voi fi bogat! Sunt deja bogat!

Au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit, înainte să-şi dea duhul. Sub greutatea peştişorului, a căzut în apă.

- Chiar şi fericirea poate să ucidă, a fost ultimul lui gând, înainte de a deveni  hrană pentru un rechin din  oceanul căruia îi pusese gând rău.

-Chiar şi piraţii sunt comestibili, a gândit rechinul, privindu-i pofticios pe ceilalţi piraţi ce înmărmuriseră, de groază. Acela a fost primul gând ce a încolţit în mintea unui rechin. S-a deprins a gândi. Nu mult…cam câteva gânduri la suta de ani. A evoluat şi el. Începuse să-şi dorească să devină pirat şi să conducă o corabie, să fie bogat, să meargă în două picioare…Mă rog…mai mult în patru, ca animalele, pentru că piraţii sunt beţi criţă cam tot anul şi rareori se comportă ca oamenii.

Au trecut milioane de ani, de atunci…Rechinul urmărea cu îndârjire creaturile filigranate din oceanul micșorat şi nu înţelegea de unde-i vine ura aceea. Nu ştia că, odată cu piratul, înghiţise  lăcomia şi ura lui. Nu erau buni la gust peștișorii, iar cu aurul  n-avea ce face, pentru că, în ape, n-au reuşit bancherii şi cămătarii să găsească muşterii. Imaginează-ţi o caracatiţă ce-şi amanetează brăţările. S-ar îmbogăţi cămătarii, de la una singură.

Piraţii observaseră încrâncenarea cu care rechinul urmarea comorile vii din ape şi ştiau că nu au altceva de făcut, decât  să-l urmărească. Aşa au prins, rând pe rând, fiecare peştişor, fiecare căluţ de mare, meduzele plăpânde…

 A secat oceanul, de dorul lor. Lacrimile sale s-au evaporate şi au devenit nori. De aceea vedem uneori pe cer nori în formă de peşti, îngeri, delfini…

 A devenit o băltoacă stătută şi urât mirositoare. Acolo l-a găsit Motanski Bei pe ultimul peştişor filigranat. Era un amărât pe care nimeni nu dădea doi bani. La doar un an de la capturarea peştişorului, la poarta motanului era un lung şir de lăudători, cerşetori, periatori de jobene şi pantofi de bancheri.

-De bancheri, mami?

-Da, de bancheri…Motanul devenise bancher. I-a găsit şi pe ceilalţi posesori de comori vii şi au înfiinţat o corporaţie. Aveau un seif uriaş în care păstrau  toate comorile. Pe lângă peştişorii de aur, aveau şi alte bogaţii găsite, ori furate. Cine dorea să vadă preţ de câteva secunde peştişorul de aur, trebuia să plătească un comision. Răspândiseră vestea că acele creaturi au puterea de a te vindeca de prostie, orbire, mârlănie…mă rog, toate bolile secolelor din urmă.

Timpul se grăbeşte…Bancherii se umflau  repede în pântece şi ifose, dar se îmbolnăveau în interior. Nu-i mai sătura nimic. Nu mai înţelegeau fericirea, bucuria…Oceanul ce nu mai exista îşi plângea comorile vii. Lacrimile oceanului au devenit ca acidul sulfuric pentru bancheri. Le ardeau sufletele, le dezintegrau. Ei nici măcar nu mai existau cu adevărat, erau nişte umbre mişcătoare ce-şi caută corpuri în care să se încuibeze. Şi…de aici a început toată tragedia. Oamenii îşi doresc mereu ce nu au şi sunt uşor de ispitit. Ca să obţină privilegiul de a sta la masă cu bancherii, îşi vindeau, ori îşi amanetau bucăţele de suflet. Numărul bancherilor a crescut, dar a scăzut şi numărul oamenilor ce încă nu-şi vânduseră sufletele.

Au urmat nenumărate războaie. Bancherii aveau nevoie de noi corpuri de care să se folosească şi provocau războaie. Au învăţat să se hrănească din suferinţă celorlalţi. Era o hrană nesănătoasă şi fericirea lor nu dura mult. Au înfiinţat chiar şi o banca de suflete. Cum nimic nu ţine la nesfarsit, au început să li se îmbolnăvească proprii copii. Cumpărau organe, încercau să-şi vindece copiii cu medicamentele otrăvitoare pe care le vindeau şi  altora. Căutau remedii naturiste, dar plantele refuzau să vindece sufletele rele. Începuseră să aibă coşmaruri…Li se perindau prin faţa ochilor copiii ucişi în războaie. Ca să-şi mai răscumpere din păcate, au devenit filantropi de ocazie.

-Cum de ocazie, mami?

-De diferite ocazii: de Paști, de Craciun, de Ziua Copilului... Cu mare tam-tam, făceau donaţii pentru copiii lumii, tot de ei sărăciţi. Dar le mergea din ce în ce mai rău…Rechinul ce-l înghiţise pe primul pirat devenise om şi-i urmarea pretutindeni. Ca în povestea Peter Pan, ţi-o aminteşti? Dorea să aibă el toate comorile filigranate.

-De ce, mami?

-Pentru că şi în el plângea oceanul. Îşi dorea să redevină rechinul de altădată, ce nu cunoscuse urâţenia sufletelor de pirat. S-a gândit că, dacă strânge laolaltă creaturile filigranate, balta va redeveni ocean, iar el va scapă de urâtul urâtului din el, înghiţit odată cu lăcomia piratului.

-Şi…a reuşit, mami?

-Nu, nu a reuşit. Bancherii l-au cumpărat cu promisiuni false. A devenit una cu ei şi le periază jobenele şi pantofii lăcuiţi. Cu timpul, a uitat cine este, dar fredonează tot timpul o melodie tristă despre ocean.

Bancherii au încercat să controleze orice răzmeriţă pornită împotriva lor. Au reuşit, pentru că mereu găseşti oameni care-şi vând sufletele, ca să măsluiască adevărul. Mereu găseşti conducători de armate care ordonă sa se întoarcă armele împotriva propriilor popoare. Un singur lucru n-au putut controla bancherii-piraţi: nu te poţi pune cu natura. Copiii ucişi în războaie au început, de dincolo de moarte, să cânte un cântecel trist. Apele şi vânturile au auzit cântecul lor, ce le-a amintit că odată, pe vremuri, erau spirite libere. Creaturile filigranate ţinute captive în seifuri au început şi ele să  cânte. Balta s-a unit cu toate apele şi cu forţa vânturilor şi, împreună, au început să măture tărâmurile ocupate de piraţi. Şi-au jurat că nu se vor opri, până când nu eliberează toate sufletele ţinute captive.

- Au reuşit?

- În mare parte, da. Oceanul a prins din nou viaţă. Şi este de-abia începutul…

Ca să-i mai ţină sub control pe oameni, bancherii au învăţat să fie circari. Fac jonglerii cu banii, îi măsluiesc…Au intrat în politică şi fac orice, numai să rămână la putere: dansează, rag ca toate animalele, cântă imnuri şi cântece patriotice, râd în hohote, plâng cu lacrimi de crocodil, jură pe drapel şi pe cărţile sfinte că, de dată această, vor fi cinstiţi. Nu le mai prea merge, pentru că, în melodia tristă cântată de copiii uciși, pădurile măcelărite, vânturi şi ape, au intrat şi animalele ţinute captive la Zoo, circ, ori împuşcate fără milă de alți nemernici cu sufletele goale. Bancherii nu mai au somn, pentru că au început şi ei, în sfârşit, să audă că Mama Natură este foarte furioasă şi întoarce tot pământul ca să-i găsească pe unde s-au pitulat. Stau ascunși sub măști de filantropi, democrați, mari eliberatori  și pacifiști.