Concertul

 Motanul Codin s-a împrietenit cu codul Odin. Pisicilor nu le place apa, aşa că stăteau de vorbă doar când peştele catadicsea să scoată capul la suprafaţă. Aşa a aflat Codin despre minunata lume subacvatică.

-Ehei, ahei, orhei, odorhei…era semnalul prin care codul îl striga pe motan, în zilele ploioase. Cu o umbrelă cât roata carului de mare, motanul alerga să asculte o nouă poveste. Întotdeauna îi aducea prietenului  fursecuri cu marmeladă şi pesmeţi muiaţi în rom de Kracovia, delicatesuri cumpărate la fiecare chenzină.

                       

             Calul Maharajah şi caracatiţa cu un braţ mai mult decât celelalte surate

 Pe vremea când bunicul meu, Coadadecodcunod, era tânăr, pornise un război între creaturile de sub ape şi cele de pe uscat. Cauza a fost una minoră: un compozitor rac greşise câteva note din simfonia comandată în cinstea zilei sale de naştere, de preamăritul cal Sărdărică, supranumit Maharajah. Când toată lumea s-a strâns la concert, în loc să se audă acordurile săltăreţe ale unui trap tropaitor, violele au început a plânge cu glas de pisici leşinate de foame: miuuuuu-miiiiiiiu-miiiiiiauuummmm! Flautul a răguşit pe loc, speriat că au dat iama în concert motanii vagabonzi şi a tăcut mâlc, basul şi-a rupt singur o coarda, protestând împotriva legilor anormale ce se promulgau în parlamentul peştilor şi cocot…mmmm…cocot…să zicem cotcodacilor, ca să nu fim acuzaţi că vorbim necuviincios, de către creştinii habotnici. O nebunie pornită doar de la câteva note greşit scrise în partitură.

Calul Sardarică a sărit peste regulile bunului simţ şi i-a strigat racului:

-Bou sabotor!

Racul i-a răspuns:

-Ba tu!

…Şi de aici a pornit primul război dintre cele două neamuri: racii şi caii, dar a cuprins intreaga lume acvatică, subacvatică, aeriană şi chiar supraeriana. Cum războiul părea a nu se mai termina, au hotărât că au nevoie de un arbitru imparţial. Singurul imparţial găsit a fost o caracatiţă născută cu un braţ în plus, din cauza unui război nuclear ce avusese loc în Atlantida. Era surdă şi nici televizor n-avea, aşa că nici nu ştia că începuse un război. Ca să n-o influenţeze, părţile beligerante au căzut de acord să-i pună trei întrebări, plus una de baraj.

-Cine crezi că este mai prost? Calul, sau racul?

-Depinde…a răspuns caracatiţa.

-Depinde de ce? Au întrebat într-un singur glas, racul şi calul, exasperaţi că nu se pot limita doar la trei întrebări.

-Depinde de cât de mult…

-Depinde de cât de mult ce?

-Depinde de cât de mult aduce…

-Aduce ce?

-Aduce? Cine şi ce aduce? s-a mirat caracatiţa. Parcă ziceaţi că sunt doar trei întrebări şi una de baraj.

-E dusă cu pluta, şoptiră meduzele. N-aţi găsit alt arbitru? Nu vedeţi că-i surdă?

-Să ştiţi că va aud, spuse caracatiţa. Surdă nu sunt, dar mi-a intrat o muscuţă-n ureche.

-Minte!!strigară peştii, racii, căluţii de mare şi meduzele. Caracatiţele n-au urechi!

-Serioooos? Atunci cu ce va aud?

-Mami, cu ce aud caracatiţele?

-Nu ştiu cu ce aud, dar ştiu cu ce ascultă. Se spune că au aparatură de ultima generaţie, ultimul răcnet de leu, în materie de spionaj.

-Eu zic să facem pace, propuse racul. Arbitru nu găsim, proviziile de bombe s-au sfârşit, praful de puşcă s-a udat, romul s-a terminat şi, cu ultima picătură dată pe gât, a plecat şi curajul luptătorilor.

Zis şi făcut! Războiul s-a încheiat cu Pacea Simfoniei. Racul şi-a corectat greşeala, spectacolul a fost reluat. Calul Maharajah şi caracatiţa s-au împrietenit şi-şi fac vizite în zilele de joi. Nu se prea aud, dar, taciturni fiind, joacă barbut și ascultă muzică la maxim, de le bat vecinii în perete.

-Doaaamne, mami! Ce poveste fără cap şi fără coadă.

-Ba nu, este o poveste ce se sfârşeşte în coadă de peşte. Cum ai vrea să fie o poveste spusă de un cod?

-Motanul o fi-nţeles ceva?

-Nu cred…Când codul şi-a terminat povestea, Codin sforăia uşurel, cu capul sub umbrelă. Odin a terminat fursecurile, pesmeţii şi romul, a şterpelit umbrela şi s-a scufundat.

 Era singura creatură acvatică ce avea umbrelă. Doar din acest motiv a fost ales rege. Aşa sunt unii…Dacă ai ceva ce n-au ceilalţi, devii rege, zeu, împărat…Mă gândesc să-mi confecţionez o pălărie fistichie, cu multe pene de struţ, cocoş, peşte…să ies cu ea pe stradă și să mă laud că sunt mama ta.

-Poate te prind, mami! Şi peştii nu au pene.

-Ba au…Ce?N-au şi ei aripioare?

-Au, dar nu cu pene. Şi peştii nu zboară.

-Mai zboară şi peştii, dar cam o dată la un mileniu. Li s-a urât de viața subacvatică şi ies pe uscat, să se holbeze la oameni şi să râdă.

- De ce să râdă?

-Pentru că se laudă că au ajuns pe lună, dar sunt mai orbi decât cârtiţele.